Categorii

Discursul Sfântului Părinte Francisc adresat participanţilor la Adunarea Plenară a Consiliului Pontifical pentru Promovarea Unităţii Creştinilor (10 noiembrie 2016)

papa-unitateDomnilor cardinali,

Iubiţi fraţi episcopi şi preoţi,

Iubiţi fraţi şi surori,

Sunt bucuros să vă întâlnesc cu ocazia Sesiunii voastre Plenare, care tratează tema „Unitatea creştinilor: ce model de comuniune deplină?”. Îi mulţumesc cardinalului Koch pentru cuvintele pe care mi le-a adresat în numele vostru al tuturor. În cursul acestui an am avut oportunitatea de a trăi multe întâlniri ecumenice semnificative, fie aici la Roma fie în timpul călătoriilor. Fiecare dintre aceste întâlniri a fost pentru mine izvor de mângâiere, pentru că am putut constata că dorinţa de comuniune este vie şi intensă. Ca Episcop de Roma şi Succesor al lui Petru, conştient de responsabilitatea încredinţată mie de Domnul, doresc să reafirmă că unitatea creştinilor este una dintre principalele mele preocupări şi mă rog pentru ca ea să fie tot mai împărtăşită de fiecare botezat.

Unitatea creştinilor este o exigenţă esenţială a credinţei noastre. O exigenţă care provine din interiorul fiinţei noastre de oameni care cred în Isus Cristos. Invocăm unitatea, pentru că îl invocăm pe Cristos. Vrem să trăim unitatea, pentru că vrem să-l urmăm pe Cristos, să trăim iubirea sa, să ne bucurăm de misterul său de a fi una cu Tatăl, care este apoi esenţa iubirii divine. Însuşi Isus, în Duhul Sfânt, ne asociază la rugăciunea sa: „După cum tu, Tată, eşti în mine şi eu în tine, ca şi ei să fie una în noi […] Eu în ei şi tu în mine, ca şi ei să fie desăvârşiţi în unire, încât să cunoască lumea că tu m-ai trimis şi i-ai iubit pe ei, aşa cum m-ai iubit pe mine […]. Pentru ca iubirea cu care m-ai iubit pe mine să fie în ei şi eu în ei” (In 17,21.23.26). Conform rugăciunii sacerdotale a lui Isus, le ceea ce tânjim noi este unitatea în iubirea Tatălui care ne este dăruită în Isus Cristos, iubire care dă formă şi gândirii şi doctrinelor. Nu e suficient să fim în acord în înţelegerea Evangheliei, ci este nevoie ca noi toţi credincioşii să fim uniţi cu Cristos şi în Cristos. Este împărtăşirea noastră personală şi comunitară, conformarea noastră treptată cu El (cf. Rom 8,28), trăirea noastră tot mai mult în El (cf. Gal 2,20), care ne permit să creştem în comuniunea dintre noi. Acesta este sufletul care susţine şi sesiunile de studiu şi orice alt tip de efort pentru a ajunge la puncte de vedere mai apropiate.

Ţinând bine minte acest lucru, este posibil să se demaşte unele modele false de comuniune care în realitate nu duc la unitate ci o contrazic în esenţa sa.

Înainte de toate, unitatea nu este rodul eforturilor noastre umane sau produsul construit de diplomaţii ecleziastice, ci este un dar care vine de sus. Noi oamenii nu suntem în măsură să facem unitatea singuri, nici nu-i putem decide formele şi timpii. Aşadar care este rolul nostru? Ce trebuie să facem noi pentru a promova unitatea creştinilor? Misiunea noastră este aceea de a primi acest dar şi de a-l face vizibil tuturor. Din acest punct de vedere, unitatea, înainte de a fi o ţintă, este un drum, cu foile sale de parcurs şi cu ritmurile sale, cu încetinirile şi accelerările sale, chiar cu opririle sale. Unitatea ca drum cere aşteptări răbdătoare, tenacitate, oboseală şi angajare; nu anulează conflictele şi nu şterge contrastele, ba chiar, uneori poate să expună riscului de noi neînţelegeri. Unitatea poate să fie primită numai de cel care decide să pornească la drum spre o ţintă care astăzi ar putea să apară mai degrabă îndepărtată. Totuşi, cel care parcurge acest drum este întărit de experienţa continuă a unei comuniuni întrevăzute cu bucurie, deşi încă nedobândite pe deplin, de fiecare dată când se pune deoparte prezumţia şi toţi recunosc că au nevoie de iubirea lui Dumnezeu. Şi ce legătură ne uneşte pe noi toţi creştinii mai mult decât experienţa că suntem păcătoşi dar în acelaşi timp obiect al milostivirii infinite a lui Dumnezeu revelate nouă tuturor de Isus Cristos? La fel, unitatea de iubire este deja realizată atunci când cei pe care Dumnezeu i-a ales şi i-a chemat să formeze poporul său vestesc împreună minunăţiile pe care El le-a făcut pentru ei, mai ales oferind o mărturie de viaţă plină de caritate faţă de toţi (cf. 1Pt 2,4-10). Pentru aceasta, îmi place să repet că unitatea se face mergând, pentru a aminti că atunci când mergem împreună, adică ne întâlnim ca fraţi, ne rugăm împreună, colaborăm împreună în vestirea Evangheliei şi în slujirea celor din urmă suntem deja uniţi. Toate divergenţele teologice şi ecleziologice care încă îi despart pe creştini vor fi depăşite numai de-a lungul acestei căi, fără ca noi astăzi să ştim cum şi când, dar asta va avea loc după ceea ce Duhul Sfânt va voi să sugereze pentru binele Bisericii.

În al doilea rând, unitatea nu este uniformitate. Diferitele tradiţii teologice, liturgice, spirituale şi canonice, care s-au dezvoltat în lumea creştină, când sunt înrădăcinate în mod genuin în tradiţia apostolică, sunt o bogăţie şi nu o ameninţare pentru unitatea Bisericii. A încerca să se suprime această diversitate înseamnă a merge împotriva Duhului Sfânt, care acţionează îmbogăţind comunitatea credincioşilor cu o varietate de daruri. În decursul istoriei, au existat tentative de acest gen, cu consecinţe care uneori provoacă suferinţă şi astăzi. Dacă în schimb ne lăsăm conduşi de Duh, bogăţia, varietatea, diversitatea nu devin niciodată conflict, pentru că El ne determină să trăim varietatea în comuniunea Bisericii. Misiune ecumenică este să se respecte diversităţile legitime şi să ducă la depăşirea divergenţelor inconciliabile cu unitatea pe care Dumnezeu o cere. Rămânerea acestor divergenţe nu trebuie să ne paralizeze, ci să ne determine să căutăm împreună modul de a înfrunta cu succes aceste obstacole.

În sfârşit, unitatea nu este absorbire. Unitatea creştinilor nu comportă un ecumenism „în marşarier”, motiv pentru care cineva ar trebuie să-şi renege propria istorie de credinţă; şi nici nu tolerează prozelitismul, care chiar este o otravă pentru drumul ecumenic. Înainte de a vedea ceea ce ne desparte, trebuie percepută şi în mod existenţial bogăţia a ceea ce ne uneşte, precum Sfânta Scriptură şi marile mărturisiri de credinţă din primele Concilii ecumenice. Făcând astfel, noi creştinii putem să ne recunoaştem ca fraţi şi surori care cred în unicul Domn şi Mântuitor Isus Cristos, angajaţi împreună să căutăm modul de a asculta astăzi de Cuvântul lui Dumnezeu care ne vrea uniţi. Ecumenismul este adevărat atunci când suntem capabili să mutăm atenţia de la noi înşine, de la propriile argumentări şi formulări, la Cuvântul lui Dumnezeu care cere să fie ascultat, primit şi mărturisit în lume. Pentru aceasta, diferitele comunităţi creştine sunt chemate nu „să-şi facă concurenţă”, ci să colaboreze. Recenta mea vizită la Lund m-a făcut să-mi amintesc cât este de actual acel principiu ecumenic formulat acolo de Consiliul Ecumenic al Bisericilor deja în 1952, care recomandă creştinilor „să facă împreună toate lucrurile, cu excepţia acelor cazuri în care dificultăţi profunde de convingere ar impune să se acţioneze separat”.

Vă mulţumesc pentru angajarea voastră, vă asigur de amintirea mea în rugăciune şi am încredere în amintirea voastră în rugăciune pentru mine. Domnul să vă binecuvânteze şi Sfânta Fecioară Maria să vă ocrotească.

Franciscus

Traducere de pr. dr. Mihai Pătraşcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.