Categorii

Discursul Sfântului Părinte Francisc adresat participanţilor la Adunarea plenară a Congregaţiei pentru Institutele de Viaţă Consacrată şi Societăţile de Viaţă Apostolică (28 ianuarie 2017)

Iubiţi fraţi şi surori,

Este pentru mine motiv de bucurie să vă pot primi astăzi, în timp ce sunteţi reuniţi în Sesiune Plenară pentru a reflecta asupra temei fidelităţii şi a abandonurilor. Îl salut pe cardinalul prefect şi îi mulţumesc pentru cuvintele de prezentare; şi vă salut pe voi toţi exprimându-vă recunoştinţa mea pentru munca voastră în slujba vieţii consacrate în Biserică.

Tema pe care aţi ales-o este importantă. Punem spune bine că în acest moment fidelitatea este pusă la încercare; statisticile pe care le-aţi examinat demonstrează asta. Suntem în faţa unei „hemoragii” care slăbeşte viaţa consacrată şi viaţa însăşi a Bisericii. Abandonurile în viaţa consacrată ne preocupă. Este adevărat că unii părăsesc printr-un act de coerenţă, pentru că recunosc, după un discernământ serios, că n-au avut niciodată vocaţie; însă alţii cu trecerea timpului încalcă fidelitatea, de multe ori numai la câţiva ani după voturile perpetue. Ce s-a întâmplat?

Aşa cum aţi semnalat bine, sunt mulţi factorii care condiţionează fidelitatea în asta care este o schimbare de epocă şi nu numai o epocă de schimbare, în care este dificil să se asume angajamente serioase şi definitive. Îmi povestea un episcop, în urmă cu câtva timp, că un bun tânăr cu licenţă universitară, care lucra în parohie, a mers la el şi a spus: „Eu vreau să devin preot, dar pentru zece ani”. Cultura provizoriului.

Primul factor care nu ajută la menţinerea fidelităţii este contextul social şi cultural în care ne mişcăm. Trăim cufundaţi în aşa-numita cultură a fragmentului, a provizoriului, care poate conduce la trăirea „à la carte” şi la a fi sclavi ai modelor. Această cultură induce nevoia de a avea mereu „porţi laterale” deschise spre alte posibilităţi, alimentează consumismul şi uită frumuseţea vieţii simple şi austere, provocând de multe ori un mare gol existenţial. S-a răspândit şi un puternic relativism practic, conform căruia totul este judecat în funcţie de o autorealizare de multe ori străină de valorile Evangheliei. Trăim în societăţi în care regulile economice înlocuiesc cele morale, dictează legi şi impun propriile sisteme de referinţa în dauna valorilor vieţii; o societate în care dictatura banului şi a profitului promovează o viziune a existenţei prin care cel care nu dă randament este rebutat. În această situaţie, este clar că unul trebuie mai întâi să se lase evanghelizat pentru a se angaja după aceea în evanghelizare.

La acest factor al contextului socio-cultural trebuie să adăugăm alţii. Unul dintre ei este lumea tineretului, o lume complexă, în acelaşi timp bogată şi provocatoare. Nu negativă, ci complexă, da, bogată şi provocatoare. Nu lipsesc tineri foarte generoşi, solidari şi angajaţi la nivel religios şi social; tineri care caută o adevărată viaţă spirituală; tineri cărora le este foame de ceva diferit de ceea ce oferă lumea. Există tineri minunaţi şi nu sunt puţini. Însă şi printre tineri există multe victime ale logicii mondenităţii, care se poate sintetiza astfel: căutarea succesului cu orice preţ, a banului uşor şi a plăcerii uşoare. Această logică seduce şi mulţi tineri. Angajarea noastră nu poate să fie alta decât să stăm alături de ei pentru a-i contagia cu bucuria Evangheliei şi a apartenenţei la Cristos. Această cultură trebuie evanghelizată dacă vrem ca tinerii să nu eşueze.

Un al treilea factor condiţionant provine din interiorul vieţii consacrate însăşi, unde alături de atâta sfinţenie – există atâta sfinţenie în viaţa consacrată! – nu lipsesc situaţii de contra-mărturie care fac dificilă fidelitatea. Aceste situaţii, printre altele, sunt: rutina, oboseala, povara gestionării structurilor, diviziunile interne, căutarea puterii – căţărătorii –, o manieră lumească de a conduce institutele, o slujire a autorităţii care uneori devine autoritarism şi alteori un „lasă aşa”. Dacă viaţa consacrată vrea să menţină misiunea sa profetică şi fascinaţia sa, continuând să fie şcoală de fidelitate pentru cei de aproape şi pentru cei de departe (cf. Ef 2,17), trebuie să menţină prospeţimea şi noutatea centralităţii lui Isus, atracţia spiritualităţii şi forţa misiunii, să arate frumuseţea urmării lui Cristos şi să iradieze speranţă şi bucurie. Speranţă şi bucurie. Asta ne face să vedem cum merge o comunitate, ce este înăuntru. Există speranţă, există bucurie? E bine. Dar când dispare speranţa şi nu este bucurie, treaba este urâtă.

Un aspect care va trebui îngrijit în mod deosebit este viaţa fraternă în comunitate. Ea trebuie alimentată de rugăciunea comunitară, de lectura rugătoare a Cuvântului, de participarea activă la sacramentele Euharistiei şi Reconcilierii, de dialogul fratern şi de comunicare sinceră dintre membrii săi, de corectarea fraternă, de milostivirea faţă de fratele sau sora care păcătuieşte, de împărtăşirea responsabilităţilor. Toate acestea însoţite de o elocventă şi bucuroasă mărturie de viaţă simplă alături de cei săraci şi de o misiune care să privilegieze periferiile existenţiale. De reînnoirea vieţii fraterne în comunitate depinde mult rezultatul pastoraţiei vocaţionale, faptul de a putea spune „veniţi şi veţi vedea” (cf. In 1,39) şi perseverenţa fraţilor şi surorilor tineri şi mai puţin tineri. Pentru că atunci când un frate sau o soră nu găseşte sprijin pentru viaţa sa consacrată în cadrul comunităţii, va merge să-l caute în afară, cu tot ceea ce comportă asta (cf. Viaţa fraternă în comunitate, 2 februarie 1994, 32).

Vocaţia, ca şi credinţa însăşi, este o comoară pe care o purtăm în vase de lut (cf. 2Cor 4,7); pentru aceasta trebuie s-o păzim, aşa cum se păzesc lucrurile cele mai preţioase, pentru că nimeni să nu ne fure această comoară, nici să nu-şi piardă frumuseţea cu trecerea timpului. Această grijă este înainte de toate misiune a fiecăruia dintre noi, care am fost chemaţi să-l urmăm pe Cristos mai îndeaproape cu credinţă, speranţă şi caritate, cultivate în fiecare zi în rugăciune şi întărite de o bună formare teologică şi spirituală, care apără de modele şi de cultura efemerului şi permite să mergem trainici în credinţă. Pe acest fundament este posibil să se practice sfaturile evanghelice şi să se aibă aceleaşi sentimente ale lui Cristos (cf. Fil 2,5). Vocaţia este un dar pe care l-am primit de la Domnul, care şi-a îndreptat privirea spre noi şi ne-a iubit (cf. Mc 10,21) chemându-ne să-l urmăm în viaţa consacrată, şi este în acelaşi timp o responsabilitate a celui care a primit acest dar. Cu harul Domnului, fiecare dintre noi este chemat să asume cu responsabilitate în mod personal angajarea propriei creşteri umane, spirituale şi intelectuale şi, în acelaşi timp, să menţină vie flacăra vocaţiei. Asta comportă ca la rândul nostru să ţinem privirea îndreptată spre Domnul, fiind mereu atenţi să mergem conform logicii Evangheliei şi să nu cedăm în faţa criteriilor mondenităţii. De atâtea ori marile infidelităţi pornesc de la mici devieri sau distrageri. Şi în acest caz este important să ne însuşim îndemnul sfântului Paul: „Este deja ceasul să vă treziţi din somn” (Rom 13,11).

Vorbind despre fidelitate şi despre abandonuri, trebuie să dăm multă importanţă însoţirii. Şi asta aş vrea să subliniez. Este necesar ca viaţa consacrată să investească în pregătirea de însoţitori calificaţi pentru această slujire. Şi spun viaţa consacrată, deoarece carisma însoţirii spirituale, să spunem direcţiunea spirituală, este o carismă „laicală”. Şi preoţii o au; dar este „laicală”. De câte ori am găsit surori care-mi spuneau: „Părinte, dumneavoastră nu cunoaşteţi un preot care să mă poată conduce?” – „Dar, spune-mi, în comunitatea ta nu este o soră înţeleaptă, o femeie a lui Dumnezeu?” – „Da, este bătrânica aceea care… dar…” – „Mergi la ea!”. Îngrijiţi-vă voi de membrii congregaţiei voastre. Deja în Adunarea Plenară precedentă aţi constatat această exigenţă, aşa cum rezultă şi din documentul vostru recent Pentru vin nou burdufuri noi (cf. nr. 14-16). Nu vom insista niciodată suficient asupra acestei necesităţi. Este greu să ne menţinem fideli mergând singuri, sau mergând cu călăuzirea de fraţi şi surori care nu sunt capabili de ascultare atentă şi răbdătoare, sau care nu au o experienţă adecvată de viaţă consacrată. Avem nevoie de fraţi şi surori experţi în căile lui Dumnezeu, pentru a putea face ceea ce a făcut Isus cu discipolii de la Emaus: să-i însoţească pe drumul vieţii şi în momentul dezorientării şi a reaprinde în ei credinţa şi speranţa prin Cuvânt şi Euharistie (cf. Lc 24,13-35). Aceasta este misiunea delicată şi angajantă a unui însoţitor. Nu puţine vocaţii se pierd datorită lipsei de însoţitori valoroşi. Noi toţi cei consacraţi, tineri şi mai puţin tineri, avem nevoie de un ajutor adecvat pentru momentul uman, spiritual şi vocaţional pe care-l trăim. În timp ce trebuie să evităm orice modalitate de însoţire care să creeze dependenţe. Acest lucru este important: însoţirea spirituală nu trebuie să creeze dependenţe. În timp ce trebuie să evităm orice modalitate de însoţire care să creeze dependenţe, care să ocrotească, să controleze sau să facă infantili, nu putem să ne resemnăm să mergem singuri, este nevoie de o însoţire apropiată, frecventă şi pe deplin adultă. Toate aceste vor folosi la asigurarea unui discernământ continuu care să ducă la descoperirea voinţei lui Dumnezeu, la căutarea a tot ceea ce este plăcut Domnului, cum ar spune sfântul Ignaţiu, sau – cu cuvintele sfântului Francisc de Assisi – „să se voiască mereu ceea ce îi place Lui” (cf. FF 233). Discernământul cere, din partea însoţitorului şi a persoanei însoţite, o sensibilitate spirituală fină, un a sta în faţa propriei fiinţe şi în faţa altuia „sine proprio”, cu dezlipire completă de prejudecăţi şi de interese personale sau de grup. În plus trebuie amintit că în discernământ nu este vorba numai de a alege între bine şi rău, ci între bine şi mai bine, între ceea ce este bun şi ceea ce duce la identificarea cu Cristos. Şi aş continua să vorbesc, dar terminăm aici.

Iubiţi fraţi şi surori, vă mulţumesc iarăşi şi invoc asupra voastră şi asupra slujirii voastre ca membri şi colaboratori ai Congregaţiei pentru Institutele de Viaţă Consacrată şi Societăţile de Viaţă Apostolică asistenţa continuă a Duhului Sfânt, în timp ce vă binecuvântez din inimă. Mulţumesc.

Franciscus

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.