Categorii

Discursul Sfântului Părinte adresat comunităţii Colegiului Pontifical „Pio Romeno” din Roma (5 mai 2017)

Iubiţi fraţi şi surori,

Vă salut cu afect. Sunt fericit să vă întâlnesc la a 80-a aniversare a întemeierii sediului vostru. Este ocazia pentru a fi recunoscători lui Dumnezeu şi tuturor celor care de-a lungul anilor s-au dedicat pentru ca acest Colegiu „Pio Romeno” să contribuie bine la formarea viitorilor păstori. Drumul pe care-l parcurgeţi se inserează într-o istorie care vă precede şi în acelaşi timp este plin de aşteptări pentru viitorul Bisericii greco-catolice române. De aceea aş vrea să urez două lucruri: să păstraţi amintirea şi să cultivaţi speranţa.

Să păstraţi amintirea. Colegiul vostru a apărut într-o perioadă de dezvoltare pentru comunităţile catolice orientale; după aceea a resimţit evenimentele tragice legate de persecuţia ateistă; pentru a asista apoi la o frumoasă renaştere şi a se deschide în ultimii ani la noi provocări. Această istorie, formată din mari martori ai credinţei şi din momente de încercare, din ierni grele şi din primăveri înfloritoare, vă aparţine. Este bine s-o păstraţi, nu pentru a rămâne ancoraţi în trecut, ci pentru a trăi evenimentele pe care fiecare epocă le prezintă cu sprijinul unei amintiri evanghelice vii, care cuprinde o istorie mai mare decât noi şi rămâne mereu deschisă la acţiunea Duhului Sfânt. Preţuiţi, prin rugăciune şi studiu intens, ceea ce Domnul a făcut în poporul său, este o frumoasă oportunitate în anii pe care-i petreceţi la Roma, unde puteţi respira şi universalitatea Bisericii.

Întărind amintirea voastră eclezială, veţi fi ajutaţi să învingeţi o ispită periculoasă care va putea să apară: aceea de a vă obişnui în mediocritate, de a vă mulţumi cu o viaţă „normală” – între ghilimele! –, unde totul merge înainte fără elan şi fără ardoare, şi unde mai devreme sau mai târziu se ajunge pentru a deveni păzitori geloşi ai propriului timp, ai propriilor siguranţe, ai propriei bunăstări. În schimb, stimulaţi de exemplele marilor voştri martori în credinţă, aspiraţi la o slujire înflăcărată de Evanghelie, care să aibă gustul puternic şi genuin al darului. Un păstor, ca discipol configurat cu Cristos care şi-a dat viaţa „până la sfârşit” (In 13,1), nu-şi poate permite să se compromită cu o viaţă mediocră sau să se adapteze la situaţii fără a risca nimic. Colegiul vostru să fie tot mai mult o „sală de antrenament” unde să vă antrenaţi să dăruiţi viaţa cu disponibilitate; studiile voastre să fie instrumente de slujire pentru Biserică, ce îmbogăţesc şi bogata tradiţie culturală a iubitei voastre ţări. Aşadar, a păstra amintirea nu este pur şi simplu a aminti trecutul, ci a pune bazele pentru viitor, pentru un viitor de speranţă. Dacă nu se păstrează amintirea vom ajunge în mediocritatea clericalismului.

Să cultivaţi speranţa este a doua mea urare. Este atâta nevoie de a alimenta speranţa creştină, acea speranţă care dăruieşte o privire nouă, capabilă să descopere şi să vadă binele, chiar şi atunci când este întunecată de rău: „Dacă speranţa redă viaţă ochilor noştri, vom vedea ceea ce este ascuns”, a scris sfântul Efrem (Carmen Nisib., 70). Faptele Apostolilor, pe care liturgia ne propune în acest timp pascal, arată cum Biserica, ce trăieşte cu încrederea în Cel Înviat şi perseverează în rugăciune, în comuniune şi în caritate, nu pierde din vedere niciodată această speranţă şi o dăruieşte lumii, chiar şi atunci când este fără mijloace, neînţeleasă şi contestată. Vă urez ca să fie casa voastră un cenacol unde Duhul să plăsmuiască misionari de speranţă, purtători curajoşi ai prezenţei Celui Înviat, curajoşi în creativitate şi niciodată descurajaţi în faţa problemelor şi a lipsurilor de mijloace. Duhul Sfânt să trezească în voi şi dorinţa de a căuta şi a promova, cu inimă purificată, drumul înţelegerii şi al unităţii între toţi creştinii.

Iubiţi fraţi şi surori, în timp ce, prin intermediul vostru, salutul meu vrea să ajungă la arhiepiscopul vostru major şi la episcopii din sinod, aş vrea să mă adresez cu afect şi studenţilor din Colegiul Pontifical „Sfântul Efrem”  prezenţi aici şi pe care comunitatea voastră îi primeşte. Întâlnindu-vă, mă gândesc la situaţia în care se află atâţia credincioşi din ţinuturile voastre, atâtea familii care sunt obligate să părăsească propria casă în faţa valurilor de violenţă şi de suferinţă. Pe aceşti fraţi şi surori ai noştri doresc să-i îmbrăţişez în mod special, împreună cu patriarhii şi episcopii lor. Cu ei invoc darul pascal al păcii: Isus, refugiu care încurajează şi mângâie, „speranţă a celui care este lipsit de speranţă” (cf. Sfântul Efrem, A doua venire a Domnului nostru, 24-25) să inspire inimile şi minţile pentru ca în sfârşit să se deschidă căi de reconciliere şi de bine.

Vă mulţumesc şi vă cer, cu rugăminte, să nu uitaţi de mine în rugăciunile voastre. mulţumesc.

Franciscus

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.