Categorii

Discursul papei Francisc la acordarea „Premiului Ratzinger”

Iubiţi fraţi şi surori,

Sunt bucuros să particip şi anul acesta la ceremonia de conferire al Premiilor personalităţilor eminente care mi-au fost prezentate de Fundaţia vaticană „Joseph Ratzinger – Benedict al XVI-lea” la propunerea Comitetului său ştiinţific. Îi salut pe cei doi premiaţi: profesoara Marianne Schlosser şi arhitectul Mario Botta, precum şi pe membrii şi prietenii Fundaţiei prezenţi aici; şi îi mulţumesc cardinalului Angelo Amato şi părintelui Federico Lombardi care au schiţat sensul acestui eveniment şi profilul celor premiaţi.

Aceasta este o ocazie frumoasă pentru a îndrepta împreună gândul nostru afectuos şi recunoscător spre papa emerit Benedict al XVI-lea. Ca estimatori ai moştenirii sale culturale şi spirituale, voi aţi primit misiunea de a o cultiva şi a continua s-o faceţi să rodească, cu acel spirit puternic eclezial care l-a distins pe Joseph Ratzinger încă din timpurile activităţii sale teologice rodnice din tinereţe, când a dat deja roade preţioase la Conciliul al II-lea din Vatican, şi apoi în mod tot mai angajant în etapele succesive ale vieţii sale lungi de slujire, ca profesor, arhiepiscop, conducător de dicaster şi în sfârşit păstor al Bisericii universale. Spiritul său este unul care priveşte cu conştiinţă şi curaj la problemele din timpul nostru şi ştie să se inspire din ascultarea Scripturii în tradiţia vie a Bisericii înţelepciunea necesară pentru un dialog constructiv cu cultura de astăzi. În această linie vă încurajez să continuaţi să studiaţi scrierile sale, dar să înfruntaţi şi noile teme cu privire la care credinţa este solicitată la dialog, ca acelea care au fost evocate de voi şi pe care le consider foarte actuale, despre îngrijirea creaţiei drept casă comună şi despre apărarea demnităţii persoanei umane.

Dar astăzi doresc să exprim aprecierea mea deosebită faţă de cele două personalităţi care au primit Premiul. Sunt într-adevăr bucuros că Premiul pentru cercetarea şi predarea teologiei este atribuit unei femei, profesoara Marianne Schlosser. Nu este prima dată – pentru că profesoara Anne-Marie Pelletier l-a primit –, dar este foarte important că este recunoscut tot mai mult aportul feminin în domeniul cercetării teologice ştiinţifice şi al predării teologiei, considerat îndelung teritorii exclusive ale clerului. Este necesar ca acest aport să fie încurajat şi să găsească spaţiu mai amplu, coerent cu creşterea prezenţei feminine în diferitele domenii de responsabilitate a Bisericii, îndeosebi, şi nu numai în domeniul cultural. De când Paul al VI-lea a proclamat-o pe Tereza de Avila şi pe Ecaterina de Siena învăţători ai Bisericii nu mai este permisă nicio îndoială asupra faptului că femeile pot ajunge pe vârfurile cele mai înalte ale înţelegerii credinţei. Şi Ioan Paul al II-lea şi Benedict al XVI-lea au confirmat asta, inserând în seria învăţătorilor numele altor femei, sfânta Tereza de Lisieux şi Hildegard von Bingen.

În afară de teologie, de anul trecut Premiile Ratzinger au fost conferite în mod oportun şi în domeniul artelor inspirate creştineşte. De aceea îl felicit pe arhitectul Mario Botta. În toată istoria Bisericii edificiile sacre au fost referinţă concretă la Dumnezeu şi la dimensiunile spiritului peste tot unde vestea creştină s-a răspândit în lume; au exprimat credinţa comunităţii credincioase, au primit-o contribuind să dea formă şi inspiraţie rugăciunii sale. Angajarea arhitectului creator de spaţiu sacru în cetatea oamenilor este deci de valoare foarte mare şi trebuie recunoscută şi încurajată de Biserică, îndeosebi atunci când se riscă uitarea dimensiunii spirituale şi dezumanizarea spaţiilor urbane.

Aşadar, pe fundalul şi în contextul marilor probleme din timpul nostru, teologia şi arta trebuie să continue să fie însufleţite şi ridicate la puterea Duhului, izvor de forţă, de bucurie şi de speranţă. De aceea permiteţi-mi să închei amintind cuvintele cu care papa nostru emerit ne invita la speranţă evocând înălţarea spirituală a unui mare teolog şi sfânt deosebit de îndrăgit de el şi bine cunoscut de premiata noastră, profesoara Schlosser. Cu ocazia vizitei sale la Bagnoregio, patria sfântului Bonaventura, Benedict al XVI-lea se exprima astfel: „O imagine frumoasă a speranţei o găsim într-una dintre predicile sale de Advent unde compară mişcarea speranţei cu zborul păsării, care îşi desface aripile în cel mai larg mod posibil şi pentru a le mişca foloseşte toate forţele. Într-un anumit sens, se face în întregime mişcare pentru a merge în sus şi a zbura. A spera înseamnă a zbura, spune sfântul Bonaventura. Însă speranţa cere ca toate membrele noastre să se facă mişcare şi să se proiecteze spre adevărata înălţime a fiinţei noastre, spre promisiunile lui Dumnezeu. Cine speră – afirmă el – «trebuie să ridice capul, îndreptând în sus gândurile sale, spre înălţimea existenţei noastre, adică spre Dumnezeu» (Sermo XVI, Dom. I Adv., Opera Omnia IX, 40o)” (Discurs la Bagnoregio, 6 septembrie 2009).

Mulţumesc teologilor şi arhitecţilor care ne ajută să ne ridicăm capul şi să îndreptăm gândurile noastre spre Dumnezeu. Urări vouă tuturor pentru munca voastră nobilă, pentru ca să fie îndreptată mereu spre acest scop.

Franciscus

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.