Categorii

Discurs cu ocazia inaugurării anului judiciar al Tribunalului Rota Romana (25 ianuarie 2020)

Domnule decan,

Preacucernici prelați auditori,

Dragi oficiali din Rota Romana,

Sunt fericit să mă pot întâlni cu voi astăzi cu ocazia inaugurării noului an judiciar al acestui tribunal. Vreau să-i mulţumesc din suflet Excelenței Sale decanul pentru cuvintele nobile adresate mie şi pentru propunerile metodologice înțelepte formulate.

Doresc să mă leg de cateheza desfășurată în audiența generală de miercuri 13 noiembrie 2019, oferindu-vă astăzi o reflecţie ulterioară asupra rolului primar al cuplului de soți Acvila şi Priscila ca modele de viaţă conjugală. De fapt, Biserica, pentru a-l urma pe Isus, trebuie să acționeze după trei condiții valorizate de însuși Învățătorul divin: itineranță, promptitudine şi hotărâre (cf. Angelus, 30 iunie 2019). Biserica este, prin natura sa, în mișcare, nu rămâne liniștită în propriul țarc, este deschisă la cele mai vaste orizonturi. Biserica este trimisă pentru a duce Evanghelia pe străzi şi a ajunge la periferii umane şi existențiale. Ne face să ne amintim de cuplul de soți neotestamentar Acvila şi Priscila.

Duhul Sfânt a voit să pună alături de apostol [Paul] acest exemplu minunat de cuplu de soți itineranți: de fapt, fie în Faptele Apostolilor fie în descrierea lui Paul nu stau niciodată pe loc, ci sunt mereu în mișcare continuă. Şi ne întrebăm cum de n-a avut acest model de soți itineranți, în pastoraţia Bisericii, o proprie identitate de soți evanghelizatori timp de multe secole. Este ceea ce ar avea nevoie parohiile noastre, mai ales în zonele urbane, în care parohul şi colaboratorii săi clerici nu vor putea avea niciodată timp şi putere pentru a ajunge la credincioşi care, deşi se declară creştini, rămân absenți de la frecvența sacramentelor şi lipsiți, sau aproape lipsiți, de cunoașterea lui Cristos.

Deci surprinde, la distanță de atâtea secole, imaginea modernă a acestor sfinţi soți în mișcare pentru ca să fie cunoscut Cristos: evanghelizau fiind maeștri ai pasiunii pentru Domnul şi pentru Evanghelie, o pasiune a inimii care se traduce în gesturi concrete de proximitate, de apropiere de fraţii mai nevoiași, de primire şi de îngrijire.

În proemium la reforma procesului matrimonial, am insistat asupra celor două perle: proximitate şi gratuitate. Nu trebuie uitat asta. Sfântul Paul a găsit în acești soți modul de a fi aproape de cei îndepărtați, şi i-a iubit trăind cu ei peste un an, la Corint, pentru că erau soți maeștri de gratuitate. De atâtea ori simt frică în faţa judecății lui Dumnezeu pe care noi o vom avea cu privire la aceste două lucruri. Judecând, am fost aproape de inima oamenilor? Judecând, am deschis inima la gratuitate sau au fost cuprins de interese comerciale? Judecata lui Dumnezeu va fi foarte puternică în aceasta.

Soţii creştini ar trebui să învețe de la Acvila şi Priscila cum să se îndrăgostească de Cristos şi să fie aproape de familii, lipsite adesea de lumina credinţei, nu din vina lor subiectivă, ci pentru că sunt lăsate la marginea pastoraţiei noastre: pastoraţie de elită care uită poporul.

Cât aş vrea ca acest discurs să nu rămână numai o simfonie de cuvinte, ci să-i determine, pe de o parte, pe păstori, pe episcopi, pe parohi să caute să iubească, aşa cum a făcut apostolul Paul, cupluri de soți ca misionari umili şi disponibili să ajungă în acele piețe şi în acele locuințe din metropolele noastre, în care lumina Evangheliei şi glasul lui Isus nu ajunge şi nu pătrunde. Şi, pe de altă parte, soți creştini care să aibă ardoarea de a trezi din somn, aşa cum au făcut Acvila şi Priscila, capabili să fie agenți nu spunem în mod autonom, ci desigur încărcați de curaj până acolo încât să trezească din amorțeală şi din somn pe păstori, probabil prea statici sau blocați de filozofia micului cerc al celor perfecți. Domnul a venit să-i caute pe păcătoşi, nu pe cei perfecți.

Sfântul Paul al VI-lea, în scrisoarea enciclică Ecclesiam suam, afirma: „Trebuie, mai înainte de a vorbi, ascultat glasul, ba chiar, inima omului; trebuie înțeleasă şi pe cât posibil trebuie respectată şi acolo unde merită trebuie însoţită” (nr. 90). A asculta inima omului.

Este vorba, aşa cum am recomandat episcopilor italieni, de „a asculta turma, […] a sta alături de oameni, atenți de a învăța limba lor, a ne apropia de fiecare cu iubire, apropiindu-ne de persoane de-a lungul nopților singurătăților lor, ale neliniștilor lor şi ale eșecurilor lor” (Discurs adresat Adunării generale a C.E.I., 19 mai 2014).

Trebuie să fim conștienți că nu păstorii inventează, cu îndeletnicirea lor umană – fie ea şi în bună credinţă – sfintele cupluri creştine; ele sunt lucrare a Duhului Sfânt, care este protagonistul misiunii, mereu, şi sunt deja prezente în comunitățile noastre teritoriale. Ne revine nouă păstorilor să le luminăm, să le dăm vizibilitate, să facem din ele izvoare de capacitate nouă în a trăi căsătoria creştină; precum şi să le păzim pentru ca să nu cadă în ideologii. Aceste cupluri, pe care Duhul continuă desigur să le însuflețească, trebuie să fie gata „să ea să ele însele, să se deschidă spre alţii, să trăiască proximitatea, stilul de viaţă împreună, care transformă orice relație interpersonală într-o experienţă de fraternitate” (Cateheză, 16 octombrie 2019). Să ne gândim la munca pastorală în catecumenatul prematrimonial  şi post-matrimonial: aceste cupluri trebuie să-l facă şi să meargă înainte.

Trebuie vegheat pentru ca să nu cadă în pericolul particularismului, alegând să trăiască în grupuri alese dinainte; dimpotrivă, trebuie „să se deschidă la universalitatea mântuirii” (ibid.). De fapt, dacă suntem recunoscători lui Dumnezeu pentru prezența în Biserică a mișcărilor şi asociațiilor care nu neglijează formarea de soți creştini, pe de altă parte trebuie să se afirme cu putere că parohia este în sine locul eclezial al vestirii şi al mărturiei; pentru că în acel context teritorial trăiesc deja soți creştini vrednici să facă lumină, care pot să fie martori activi ai frumuseții şi ai iubirii conjugale şi familiale (cf. Exortaţia apostolică post-sinodală Amoris laetitia, 126-130).

Așadar, acțiunea apostolică a parohiilor în Biserică se luminează cu prezența soților precum cei din Noul Testament, descriși de Paul şi de Luca: niciodată stând pe loc, mereu în mișcare, desigur cu copii, după cum ne este transmis de iconografia Bisericilor orientale. De aceea, păstorii să se lase luminați de Duhul Sfânt şi astăzi, pentru ca să se adeverească această veste mântuitoare din partea cuplurilor adesea deja pregătite, dar nechemate. Există.

Iată, de cupluri de soți în mișcare are nevoie astăzi Biserica, pretutindeni în lume; însă pornind în mod ideal de la rădăcinile Bisericii din primele patru secole, adică de la catacombe, aşa cum a făcut sfântul Paul al VI-lea la sfârşitul Conciliului mergând în Catacombele lui Domitilla. În acele catacombe, acel sfânt pontif a afirmat: „Aici creștinismul şi înfipt rădăcinile în sărăcie, în ostracismul puterilor constituite, în suferința de persecuții nedrepte şi sângeroase; aici Biserica a fost despuiată de orice putere umană, a fost săracă, a fost umilă, a fost pioasă, a fost asuprită, a fost eroică. Aici primatul Duhului despre care ne vorbește Evanghelia şi-a avut afirmarea sa întunecată, aproape misterioasă, dar neînvinsă, mărturia sa incomparabilă, martiriul său” (Omilie, 12 septembrie 1965).

Dacă Duhul nu este invoca şi rămâne deci necunoscut şi absent (cf. Omilie la Sfânta Marta, 9 mai 2016) în contextul Bisericilor noastre particulare, vom fi privați de acea putere care să facă din cuplurile de soți creştini sufletul şi forma evanghelizării. În concret: trăind parohia ca acel teritoriu juridico-mântuitor, pentru că este „casă între case”, familie de familii (cf. Omilie la Albano, 21 septembrie 2019); Biserică – adică parohie – săracă pentru săraci; lanț de soți entuziaști şi îndrăgostiți de credinţa lor în Cel Înviat, capabili de o nouă revoluție a duioșiei iubirii, ca Acvila şi Priscila, niciodată satisfăcuți sau concentrați asupra lor înșiși.

Ne-ar veni să credem că acești sfinţi soți din Noul Testament n-au avut timp să se arate obosiți. De fapt, aşa sunt descriși de Paul şi de Luca, pentru care au fost însoțitori aproape indispensabili, tocmai pentru că n-au fost chemaţi de Paul ci au fost determinați de Duhul lui Isus. Aici se întemeiază demnitatea lor apostolică de soți creştini. Duhul este cel care i-a determinat. Să ne gândim la momentul când misionarul ajunge într-un loc: acolo este deja Duhul Sfânt care-l aşteaptă. Desigur, lasă destul de perplecși faptul tăcerii lungi, în secolele trecute, asupra acestor sfinte figuri din prima Biserică.

Îi invit şi îi solicit pe fraţii episcopi şi pe toţi păstorii să-i indice pe acești sfinţi soți din prima Biserică drept însoțitori fideli şi luminoși ai păstorilor de atunci; ca sprijin, astăzi, şi exemplu ai modului în care soţii creştini, tineri şi bătrâni, pot să facă tot mai fecundă în copii în Cristos căsătoria creştină. Trebuie să fim convinși, şi aş vrea să spun siguri, că în Biserică asemenea cupluri de soți sunt deja un dar al lui Dumnezeu şi nu prin meritul nostru, prin faptul că sunt rod al acțiunii Duhului, care nu părăsește niciodată Biserica. Mai degrabă, Duhul aşteaptă ardoarea din partea păstorilor, pentru ca să nu fie stinsă lumina pe care aceste cupluri o răspândesc în periferiile lumii (cf. Gaudium et spes, 4-10).

De aceea, lăsați ca să reînnoiască Duhul să nu ne resemnăm cu o Biserică de puțini, ca şi cum am prefera să rămână numai plămadă izolată, lipsiți de acea capacitate a soților din Noul Testament de a se înmulți în umilinţa şi în ascultarea faţă de Duhul. Duhul care luminează şi este capabil să facă mântuitoare activitatea noastră umană şi însăși sărăcia noastră; este capabil să facă mântuitoare toată activitatea noastră; rămânând convinși că Biserica nu crește prin prozelitism ci prin atracție – mărturia acestor persoane atrage – şi asigurând mereu şi oricum semnătura mărturiei.

Despre Acvila şi Priscila nu ştim dacă au murit martiri, dar cu siguranță ei sunt, pentru soţii noştri de astăzi, semn al martiriului, cel puţin spiritual, adică martori capabili să fie drojdie care merge în făină, să fie drojdie în aluat, care moare pentru a deveni aluat (cf. Discurs adresat Asociațiilor de familii catolice din Europa, 1 iunie 2017). Acest lucru este posibil astăzi, pretutindeni.

Dragi judecători de la Rota Romana, întunericul credinţei sau deșertul credinţei pe care deciziile voastre, începând deja de douăzeci de ani, l-au denunțat ca posibilă circumstanță cauzală a nulității consimțământului, îmi oferă mie, cum a oferit deja predecesorului meu Benedict al XVI-lea (cf. Alocuțiuni la Rota Romana 25 ianuarie 2015 şi 22 ianuarie 2016; 22 ianuarie 2011; cf. art. 14 Ratio procedendi din Motu proprio Mitis Iudex Dominus Iesus), motivul unei invitații grave şi urgente adresate fiilor Bisericii în epoca în care trăim, să se simtă toţi şi fiecare chemaţi să încredințeze viitorului frumusețea familiei creştine.

Biserica are nevoie ubicunque terrarum de cupluri de soți ca Acvila şi Priscila, care să vorbească şi să trăiască prin autoritatea Botezului, care „nu constă în a porunci şi a se face auzit, ci în a fi coerenți, a fi martori şi pentru aceasta a fi însoțitori de drum pe calea Domnului” (Omilie la Sfânta Marta, 14 ianuarie 2020).

Aduc mulțumire Domnului pentru că dă şi astăzi fiilor Bisericii curajul şi lumina pentru a se întoarce la începuturile credinţei şi a regăsi pasiunea soților Acvila şi Priscila, care să poată fi recunoscuți în fiecare căsătorie celebrată în Cristos Isus.

Franciscus

Traducere de pr. dr. Mihai Pătraşcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.