Categorii

Discurs al Sfântului Părinte Francisc la deschiderea întrunirii ecleziale a Diecezei de Roma (16 iunie 2016)

Papa-RomaBună seara!

Cele cinci navate pline. Bine! Se vede că există voinţă de a munci.

„Bucuria iubirii: drumul familiilor la Roma”: aceasta este tema întrunirii voastre diecezane. Nu voi începe să vorbesc despre Exortaţie, din moment ce va fi obiect al examinării în diferite grupuri de lucru. Aş vrea să recuperez împreună cu voi câteva idei/tensiuni – cheie reieşite în timpul drumului sinodal, care ne pot ajuta să înţelegem mai bine spiritul care se reflectă în Exortaţie. Un document care să poată orienta reflecţiile voastre şi dialogurile voastre, şi astfel „să dea curaj, stimulent şi ajutor familiilor în angajarea şi în dificultăţile lor” (AL, 4). Şi această prezentare a câtorva idei/tensiuni – cheie, mi-ar plăcea s-o fac cu trei imagini biblice care ne permit să luăm contact cu trecerea Duhului în discernământul părinţilor sinodali. Trei imagini biblice.

1. „Scoate-ţi sandalele din picioare pentru că locul pe care stai este pământ sfânt” (Ex 3,5). Aceasta a fost invitaţia lui Dumnezeu adresată lui Moise în faţa tufişului arzând. Terenul care trebuia străbătut, temele de tratat în Sinod, avea nevoie de o atitudine determinată. Nu era vorba de a analiza o temă oarecare; nu eram în faţa unei situaţii oarecare. Aveam în faţă chipurile concrete ale atâtor familii. Şi am aflat că, în unele grupuri de lucru, în timpul Sinodului, părinţii sinodali au împărtăşit propria realitate familială. Acest a da chip temelor – ca să spunem aşa – cerea, şi cere, un climat de respect capabil să ne ajute să ascultăm ceea ce Dumnezeu ne spune în cadrul situaţiilor noastre. Nu un respect diplomatic sau corect din punct de vedere politic, ci un respect încărcat de preocupări şi întrebări oneste care aveau ca ţintă îngrijirea vieţilor pe care suntem chemaţi să le păstorim. Cât de mult ajută a da chip temelor! Şi cât de mult ajută să ne dăm seama că în spatele hârtiilor este un chip, cât de mult ajută! Ne eliberează să ne grăbim pentru a obţine concluzii bine formulate dar de multe ori lipsite de viaţă; ne eliberează să vorbim în abstract, pentru a ne putea apropia şi angaja cu persoane concrete. Ne ocroteşte de a ideologiza credinţa prin sisteme bine proiectate dar care ignoră harul. De atâtea ori devenim pelagieni! Şi asta, se poate face numai într-un climat de credinţă. Credinţa e cea care ne determină să nu încetăm să căutăm prezenţa lui Dumnezeu în schimbările istoriei.

Fiecare dintre noi a avut o experienţă de familie. În unele cazuri apare aducerea de mulţumire cu mai mare uşurinţă decât în altele, dar toţi am trăit această experienţă. În acel context, Dumnezeu ne-a venit în întâmpinare. Cuvântul său a venit la noi nu ca o înşiruire de teze abstracte, ci ca un însoţitor de călătorie care ne-a susţinut în mijlocul durerii, ne-a însufleţit în sărbătoare şi ne-a indicat mereu ţinta drumului (AL, 22). Asta ne aminteşte că familiile noastre, familiile în parohiile noastre cu chipurile lor, istoriile lor, cu toate complicaţiile lor nu sunt o problemă, sunt o oportunitate pe care Dumnezeu o pune în faţa noastră. Oportunitate care ne provoacă să trezim o creativitate misionară capabilă să îmbrăţişeze toate situaţiile concrete, în cazul nostru, ale familiilor romane. Nu numai ale celor care vin sau se află în parohii – asta ar fi uşor, mai mult sau mai puţin –, ci a putea ajunge la familiile din cartierele noastre, la cei care nu vin. Această întâlnire ne provoacă să nu considerăm nimic şi pe nimeni pierdut, ci să căutăm, să reînnoim speranţa de a şti că Dumnezeu continuă să acţioneze în cadrul familiilor noastre. Ne provoacă să nu abandonăm pe nimeni pentru că nu este la înălţimea a ceea ce se cere de la el. Şi asta ne impune să ieşim din declaraţiile de principiu pentru a intra în inima palpitantă a cartierelor romane şi, ca artizani, să începem să plăsmuim în această realitate visul lui Dumnezeu, lucru pe care-l pot face numai persoanele de credinţă, cele care nu închid trecerea în faţa acţiunii Duhului şi care-şi murdăresc mâinile. A reflecta asupra vieţii familiilor noastre, aşa cum sunt ele şi aşa cum se află, ne cere să ne scoatem încălţămintea pentru a descoperi prezenţa lui Dumnezeu. Aceasta este o primă imagine biblică. A merge: este Dumnezeu, acolo. Dumnezeu care însufleţeşte, Dumnezeu care trăieşte, Dumnezeu care este răstignit… dar este Dumnezeu.

2. Acum a doua imagine biblică. Aceea a fariseului, când rugându-se îi spunea Domnului: „Dumnezeule, îţi mulţumesc că nu sunt ca ceilalţi oameni: hrăpăreţi, nedrepţi, adulteri, sau chiar ca vameşul acesta” (Lc 18,11). Una dintre ispite (cf. AL, 229) la care suntem expuşi încontinuu este de a avea o logică separatistă. Este interesant. Pentru a ne apăra, credem că noi câştigăm în identitate şi în siguranţă de fiecare dată când ne diferenţiem sau ne izolăm de ceilalţi, în special de cei care trăiesc într-o situaţie diferită. Însă identitatea nu se face în separare: identitatea se face în apartenenţă. Apartenenţa mea la Domnul: asta îmi dă identitate. Să nu mă dezlipesc de ceilalţi pentru ca să nu mă „contagieze”.

Consider necesar să se facă un pas important: nu putem analiza, reflecta şi cu atât mai puţin a ne ruga cu privire la realitate ca şi cum noi am fi pe maluri sau cărări diferite, ca şi cum am fi în afara istoriei. Toţi avem nevoie să ne convertim, toţi avem nevoie să ne punem în faţa Domnului şi să reînnoim de fiecare dată alianţa cu El şi să spunem împreună cu vameşul: Dumnezeul meu, ai milă de mine căci sunt un păcătos! Cu acest punct de plecare, rămânem incluşi în aceeaşi „parte” – nu dezlipiţi, incluşi în aceeaşi parte – şi ne punem în faţa Domnului cu o atitudine de umilinţă şi de ascultare.

Pe bună dreptate, a privi familiile noastre cu delicateţe cu care le priveşte Dumnezeu ne ajută să punem conştiinţele noastre în însăşi direcţia sa. Accentul pus pe milostivire ne pune în faţa realităţii în mod realist, însă nu cu un realism oarecare, ci cu realismul lui Dumnezeu. Analizele noastre sunt importante, sunt necesare şi ne vor ajuta să avem un realism sănătos. Dar nimic nu este comparabil cu realismul evanghelic, care nu se opreşte la descrierea situaţiilor, problematicilor – cu atât mai puţin a păcatului – ci care merge mereu dincolo şi reuşeşte să vadă în spatele fiecărui chip, al fiecărei istorii, al fiecărei situaţii, o oportunitate, o posibilitate. Realismul evanghelic se angajează faţă de celălalt, faţă de ceilalţi şi nu face din idealuri şi din „a trebui să fie” o piedică pentru a ne întâlni cu ceilalţi în situaţiile în care se află. Nu e vorba de a nu propune idealul evanghelic, nu, nu e vorba de asta. Dimpotrivă, ne invită să-l trăim în cadrul istoriei, cu tot ceea ce comportă. Şi asta nu înseamnă să nu fim clari în doctrină, ci să evităm să cădem în judecăţi şi atitudini care nu asumă complexitatea vieţii. Realismul evanghelic se murdăreşte pe mâini pentru că ştie că „grâul şi neghina” cresc împreună, şi cel mai bun grâu – în această viaţă – va fi mereu amestecat cu un pic de neghină. „Îi înţeleg pe cei care preferă o pastoraţie mai rigidă, care să nu dea loc vreunei confuzii”, îi înţeleg. „Dar cred cu sinceritate că Isus vrea o Biserică atentă la binele pe care Duhul îl răspândeşte în mijlocul fragilităţii: o mamă care, chiar în momentul în care exprimă clar învăţătura sa obiectivă, «nu renunţă la binele posibil, deşi riscă să se murdărească de noroiul de pe drum»”. O Biserică aptă „să-şi asume logica unei compasiuni faţă de persoanele fragile şi să evite persecuţii sau judecăţi prea dure şi nerăbdătoare. Evanghelia însăşi ne cere să nu judecăm şi să nu condamnăm (cf. Mt 7,1; Lc 6,37)” (AL, 308). Şi aici fac o paranteză. Mi-a ajuns în mâini – voi o cunoaşteţi cu siguranţă – imaginea acelui capitel de la bazilica „Sfânta Maria Magdalena” la Vézelay, în sudul Franţei, unde începe Drumul de Santiago: într-o parte este Iuda, spânzurat, cu limba scoasă şi în partea cealaltă a capitelului este Isus Bunul Păstor care-l poartă pe umeri, îl poartă cu Sine. Este un mister, acesta. Dar aceşti medievali, care învăţau cateheza cu figuri, au înţeles misterul lui Iuda. Şi părintele Primo Mazzolari are un discurs frumos, într-o Joia Sfântă, despre asta, un discurs frumos. Este un preot nu din această dieceză, ci din Italia. Un preot din Italia care a înţeles bine această complexitate a logicii Evangheliei. Şi cel care şi-a murdărit mâinile mai mult este Isus. Isus s-a murdărit mai mult. Nu era un „curăţat”, ci mergea la oameni, între oameni şi îi lua pe oameni aşa cum erau, nu cum trebuiau să fie. Să ne întoarcem la imaginea biblică: „Îţi mulţumesc, Doamne, pentru că sunt din Acţiunea Catolică, sau din această asociaţie, sau de la Caritas, sau din asta sau din aia…, şi nu ca aceştia care locuiesc în cartiere şi sunt hoţi şi delincvenţi şi…”. Asta nu ajută pastoraţia!

3. A treia imagine biblică: „Bătrânii vor avea vise profetice” (cf. Il 3,1). Aceasta era una dintre profeţiile lui Ioel pentru timpul Duhului. Bătrânii vor avea vise şi tinerii vor avea viziuni. Cu această a treia imagine aş vrea să subliniez importanţa pe care părinţii sinodali au dat-o valorii mărturiei ca loc în care se poate găsi visul lui Dumnezeu şi viaţa oamenilor. În această profeţie contemplăm o realitate inderogabilă: în visele bătrânilor noştri de multe ori se află posibilitatea ca tinerii noştri să aibă noi viziuni, să aibă din nou un viitor – mă gândesc la tinerii din Roma, din periferiile Romei –, să aibă o zi de mâine, să aibă o speranţă. Dar dacă 40% dintre tinerii de la 25 de ani în jos nu au loc de muncă, ce speranţă pot să aibă? Aici la Roma. Cum să găsească drumul? Sunt două realităţi – bătrânii şi tinerii – care merg împreună şi care au nevoie una de alta şi sunt legate. Este frumos să găseşti soţi, perechi, care bătrâni fiind continuă să se caute, să se privească; continuă să se iubească şi să se aleagă. Este atât de frumos a găsi „bunici” care arată pe feţele lor zbârcite de timp bucuria care se naşte din faptul de a fi făcut o alegere de iubire şi din iubire. La „Sfânta Marta” vin multe perechi care împlinesc 50, 60 de ani de căsătorie, precum şi la audienţele de miercuri, şi eu mereu îi îmbrăţişez şi le mulţumesc pentru mărturie, şi întreb: „Care dintre voi a avut mai multă răbdare?”. Şi mereu spun: „Amândoi!”. Uneori, glumind, unul spune: „Eu!”, dar apoi spune: „Nu, nu, e o glumă!”. Şi odată a fost un răspuns foarte frumos, cred că toţi gândeam aşa, dar a fost o pereche căsătorită de 60 de ani care a reuşit să-l exprime: „Încă suntem îndrăgostiţi!”. Ce frumos! Bunicii care dau mărturie. Şi eu spun mereu: arătaţi-le tinerilor, care se satură repede, care după doi sau trei ani spun: „Mă întorc la mama”. Bunicii!

Ca societate, am privat de glasul lor pe bătrânii noştri – acesta este un păcat social actual! –, i-am privat de spaţiul lor; i-am privat de oportunitatea de a ne povesti viaţa lor, istoriile lor, experienţele lor. I-am izolat şi astfel am pierdut bogăţia înţelepciunii lor. Rebutându-i, rebutăm posibilitatea de a lua contact cu secretul care le-a permis să meargă înainte. Ne-am privat de mărturia de soţi care nu numai că au perseverat în timp, ci care păstrează în inima lor recunoştinţa pentru tot ceea ce au trăit (cf. AL, 38).

Această lipsă de modele, de mărturii, această lipsă de bunici, de părinţi capabili să povestească vise nu le permite generaţiilor tinere să „aibă viziuni”. Şi rămân pe loc. Nu le permite să facă proiecte, din moment ce viitorul generează nesiguranţă, neîncredere, frică. Numai mărturia părinţilor noştri, a vedea că a fost posibil să lupte pentru ceva ce merita, îi va ajuta să-şi ridice privirea. Cum pretindem ca tinerii să trăiască provocarea familiei, a căsătoriei ca un dar, dacă încontinuu au de la noi spunând că este o povară? Dacă vrem „viziuni”, să lăsăm ca bunicii noştri să ne povestească, să împărtăşească visele lor, pentru ca să putem avea profeţii ale zilei de mâine. Şi aici aş vrea să mă opresc un moment. Aceasta este ora de a-i încuraja pe bunici să viseze. Avem nevoie de visele bunicilor şi să ascultăm aceste vise. Mântuirea vine de aici. Nu întâmplător când Isus prunc este dus la templu este primit de doi „bunici”, care au povestit visele lor: acel bătrân [Simeon] a „visat”, Duhul i-a promis că îl va vedea pe Domnul. Aceasta este ora – şi nu este o metaforă – aceasta este ora în care bunicii trebuie să viseze. Trebuie determinaţi să viseze, să ne spună ceva. Ei se simt rebutaţi, dacă nu dispreţuiţi. Nouă ne place, în programele pastorale, să spunem: „Aceasta este ora curajului”, „aceasta este ora laicilor”, „aceasta este ora…”. Dar dacă eu ar trebui să spun, aceasta este ora bunicilor! „Dar, părinte, dumneavoastră mergeţi în urmă, dumneavoastră sunteţi pre-conciliar!”. Este ora bunicilor: bunicii să viseze şi tinerii vor învăţa să profetizeze şi să realizeze cu forţa lor, cu imaginaţia lor, cu munca lor, visele bunicilor. Aceasta este ora bunicilor. Şi asupra acestui lucru mi-ar plăcea mult ca voi să vă opriţi în reflecţiile voastre, mi-ar plăcea mult.

Trei imagini, pentru a citi Amoris laetitia.

1. Viaţa fiecărei persoane, viaţa fiecărei familii trebuie să fie tratată cu mult respect şi multă grijă. În special când reflectăm asupra acestor lucruri.

2. Să ne ferim de a pune în teren o pastoraţie de ghetouri şi pentru ghetouri.

3. Să dăm spaţiu bătrânilor pentru ca să viseze din nou.

Trei imagini care ne amintesc cum „credinţa nu ne scoate din lume, ci ne inserează mai profund în ea” (AL, 181). Nu ca acei perfecţi şi neprihăniţi care cred că ştiu totul, ci ca persoane care au cunoscut iubirea pe care Dumnezeu o are faţă de noi (cf. 1In 4,16). Şi în această încredere, cu această certitudine, cu multă umilinţă şi respect, vrem să ne apropiem de toţi fraţii noştri pentru a trăi bucuria iubirii în familie. Cu această încredere să renunţăm la „ţarcurile” „care ne permit să ne menţinem la distanţă de inima dramei umane, ca să acceptăm cu adevărat să intrăm în contact cu existenţa concretă a celorlalţi şi să cunoaştem forţa duioşiei” (AL, 308). Asta ne impune să dezvoltăm o pastoraţie familială capabilă să primească, să însoţească, să discearnă şi să integreze. O pastoraţie care să permită şi să facă posibilă schela potrivită pentru ca viaţa încredinţată nouă să găsească sprijinul de care are nevoie pentru a se dezvolta conform visului – permiteţi-mi reducţionismul – conform visului „celui mai bătrân”: conform visului lui Dumnezeu. Mulţumesc.

Întrebări şi răspunsuri

Cardinalul Vallini:

Acum Sfântul Părinte va asculta trei întrebări reieşite din drumul pregătitor al întrunirii noastre. Primul este părintele Giampiero Palmieri, paroh de „Sfântul Frumenţiu”.

Părintele Giampiero Palmieri:

Sanctitate, bună seara. În Exortaţia Evangelii gaudium dumneavoastră spuneţi că marea problemă de astăzi este „individualismul comod şi avar”; şi în Amoris laetitia spuneţi că trebuie create reţele de relaţii între familii. Folosiţi o expresie care în italiană sună şi un pic rău: „familia lărgită”. Familie lărgită, reţele de relaţii între familii, nu numai în Biserică ci şi în societate, unde cei mai mici, cei mai săraci, femeile singure, bătrânii să poată fi primiţi. Este necesară o revoluţiei a duioşiei, o fraternitate mistică. Iată, şi noi simţim virusul individualismului în comunităţile noastre; suntem şi noi fii ai acestui timp. Aşadar avem nevoie de un ajutor pentru a crea această reţea de relaţii între familii, capabilă să rupă închiderea şi să se întâlnească. Asta, probabil, poate să însemne schimbarea atâtor lucruri în parohiile noastre, atâtea lucruri care probabil cu timpul s-au sedimentat: ostilităţi, diviziuni, vechi resentimente. Aceasta este întrebarea.

Papa Francisc:

Este adevărat că individualismul este ca axa acestei culturi. Şi acest individualism are atâtea nume, atâtea nume de rădăcină egoistă: se caută mereu pe ei înşişi, nu-l privesc pe celălalt, nu privesc celelalte familii… Se ajunge, uneori, la adevărate cruzimi pastorale. De exemplu, vorbesc despre o experienţă pe care am cunoscut-o când eram la Buenos Aires: într-o dieceză vecină, unii parohi nu voiau să boteze copiii fetelor-mame. Dar priveşte! Ca şi cum ar fi animale. Şi acesta este individualism. „Nu, noi suntem cei perfecţi, acesta este drumul…”. Este un individualism care caută şi plăcerea, este hedonist. Mi-ar veni să spun un cuvânt un pic tare, dar îl spun între ghilimele: acea „blestemată bunăstare” care ne-a făcut atâta rău. Bunăstarea. Astăzi Italia are o scădere teribilă a numărului de naşteri: este cred, sub zero. Dar asta a început cu acea cultură a bunăstării, de câteva decenii… Am cunoscut atâtea familii care preferau – dar vă rog, nu mă acuzaţi, animaliştii, pentru că nu vreau să ofensez pe nimeni – preferau să aibă două sau trei pisici, un câine în loc de un copil. Pentru că a face un copil nu este uşor, şi apoi, a-l duce înainte… Dar ceea ce devine mai mult o provocare cu un copil este că tu faci o persoană care va deveni liberă. Câinele, pisica, îţi vor da un afect, dar un afect „programat”, până la un anumit punct, nu liber. Tu ai unul, doi, trei, patru copii, şi vor fi liberi şi vor trebui să meargă în viaţă cu riscurile vieţii. Aceasta este provocarea ce inspiră frică: libertatea. Şi să ne întoarcem la individualism: eu cred că nouă ne este frică de libertate. Şi în pastoraţie: „Dar, ce se va spune dacă fac asta?… Şi se poate?…”. Şi îi este frică. „Dar ţie îţi este frică: riscă! În momentul în care eşti acolo şi trebuie să decizi, riscă! Dacă greşeşti, există duhovnicul, există episcopul, dar riscă! Este ca acel fariseu: pastoraţia mâinilor curate, totul curat, totul în ordine, totul frumos. Dar în afara acestui mediu, câtă mizerie, câtă durere, câtă sărăcie, câtă lipsă de oportunitate de dezvoltare! Este un individualism hedonist, este un individualism căruia îi este frică de libertate. Este un individualism – nu ştiu dacă gramatica italiană permite asta – aş spune „care închide în colivie”: te închide în colivie, nu te lasă să zbori liber.

Şi apoi, da, familia lărgită. Este adevărat, este un cuvânt care nu întotdeauna sună bine, dar în funcţie de culturi; eu am scris Exortaţia în spaniolă… Am cunoscut, de exemplu, familii… Chiar zilele trecute, în urmă cu o săptămână sau două, a venit să prezinte scrisorile de acreditare ambasadorul unei ţări. Era ambasadorul, familia şi doamna care făcea curăţenie în casa lor de mulţi ani: aceasta este o familie lărgită. Şi această femeie era din familie: o femeie singură, şi nu numai că o plăteau bine, o plăteau cum trebuie, dar când au trebuit să meargă la Papa pentru a da scrisorile de acreditare: „tu vii cu noi, pentru că tu eşti din familie”. Este un exemplu. Asta înseamnă a da loc oamenilor. Şi printre oamenii simpli, cu simplitatea Evangheliei, acea simplitate bună, există astfel de exemple, de a lărgi familia…

Şi apoi, celălalt cuvânt-cheie pe care tu l-ai spus, în afară de individualism, de frica de libertate şi de alipirea de plăcere, tu ai spus un alt cuvânt: duioşie. Este mângâierea lui Dumnezeu, duioşia. Odată, la un Sinod, a ieşit asta: „Trebuie să facem revoluţia duioşiei”. Şi unii părinţi – în urmă cu nişte ani – au spus: „Dar nu se poate spune asta, nu sună bine”. Dar astăzi putem s-o spunem: lipseşte duioşia, lipseşte duioşia. A mângâie nu numai pe copii, pe bolnavi, a mângâia totul, pe păcătoşi… Şi există exemple bune de duioşie… Duioşia este un limbaj care este valabil pentru cei mai mici, pentru cei care nu au nimic: un copil îl cunoaşte pe tata şi pe mama datorită mângâierilor, apoi a glasului, dar este mereu duioşia. Şi mie-mi place să aud când tata sau mama vorbesc copilului care începe să vorbească, şi tata şi mama se fac copii, vorbesc aşa… Toţi am văzut asta, este adevărat. Aceasta este duioşia. Înseamnă a coborî la nivelul celuilalt. Este drumul pe care l-a parcurs Isus. Isus n-a considerat un privilegiu a fi Dumnezeu: s-a înjosit (cf. Fil 2,6-7). Şi a vorbit limba noastră, a vorbit cu gesturile noastre. Şi drumul lui Isus este drumul duioşiei. Iată: hedonismul, frica de libertate, acesta este tocmai individualism contemporan. Trebuie ieşit pe drumul duioşiei, al ascultării, al însoţirii, fără a cere… Da, cu acest limbaj, cu această atitudine familiile cresc: există familia mică, apoi familia mare a prietenilor sau a celor care vin… Nu ştiu dacă am răspuns, dar mi se pare, mi-a venit aşa.

(A doua întrebare)

Sanctitate, bună seara, revin asupra unei teme pe care dumneavoastră deja aţi amintit-o. Noi ştim că noi ca şi comunităţi creştine nu vrem să renunţăm la exigenţele radicale ale Evangheliei familiei: căsătoria ca sacrament, indisolubilitatea, fidelitatea căsătoriei; şi, pe de altă parte, la primirea plină de milostivire faţă de toate situaţiile, chiar şi cele mai dificile. Cum să evităm ca în comunităţile noastre să se nască o morală dublă, una exigentă şi una permisivă, una rigoristă şi una laxistă?

Papa Francisc:

Ambele nu sunt adevăruri: nici rigorismul nici laxismul nu sunt adevăruri. Evanghelia alege un alt drum. Pentru aceasta, acele patru cuvinte – a primi, a însoţi, a integra, a discerne – fără a-şi băga nasul în viaţa morală a oamenilor. Pentru liniştea voastră, trebuie să vă spun că tot ceea ce este scris în Exortaţie – şi preiau cuvintele unui mare teolog care a fost secretar al Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei, cardinalul Schönborn, care a prezentat-o – totul este tomist, de la început până la sfârşit. Este învăţătura sigură. Dar noi vrem, de atâtea ori, ca învăţătura sigură să aibă acea siguranţă matematică ce nu există, nici cu laxismul, de mânecă largă, nici cu rigiditatea. Să ne gândim la Isus: istoria este aceeaşi, se repetă. Isus, când vorbea oamenilor, oamenii spuneau: „Acesta nu ne vorbeşte ca învăţătorii legii, vorbeşte ca unul care are autoritate” (cf. Mc 1,22). Acei învăţători cunoşteau legea, şi pentru fiecare caz aveau o lege specifică, pentru a ajunge până la urmă la circa 600 de precepte. Totul reglementat, totul. Şi Domnul – mânia lui Dumnezeu eu o văd în acel capitol 23 din Matei, este teribil acel capitol – mai ales pe mine mă impresionează atunci când vorbeşte despre porunca a patra şi spune: „Voi, care în loc să daţi de mâncare părinţilor voştri bătrâni, le spuneţi: «Nu, am promis, este mai bine altarul decât voi», sunteţi în contradicţie (cf. Mc 7,10-13). Isus era aşa, şi a fost condamnat din ură, îi puneau mereu capcane în faţă: „Se poate face asta sau nu se poate?”. Să ne gândim la scena cu adultera (cf. In 8,1-11). Este scris: trebuie omorâtă cu pietre. Este morala. Este clară. Şi nu rigidă, aceasta nu este rigidă, este o morală clară. Trebuie omorâtă cu pietre. De ce? Datorită sacralităţii căsătoriei, fidelităţii. Isus este clar în această privinţă. Cuvântul este adulter. Este clar. Şi Isus se preface un pic ignorant, lasă să treacă timpul, scrie pe pământ… Şi apoi spune: „Începeţi: primul dintre voi care nu a păcătuit să arunce primul cu piatra”. A greşit faţă de Lege, Isus, în acel caz. Au plecat, începând de la cei mai bătrâni. „Femeie, nimeni nu te-a condamnat? Nici eu”. Morala care este? Era de a fi omorâtă cu pietre. Dar Isus greşeşte, a greşit faţă de morală. Asta ne face să ne gândim că nu se poate vorbi despre „rigiditate”, despre „siguranţă”, de a fi matematician în morală, ca morala Evangheliei.

Apoi, să continuăm cu femeile: când doamna sau domnişoara aceea [samariteana, cf. In 4,1-27], nu ştiu ce era, a început să o facă un pic pe „cateheta” şi să spună: „Dar trebuie adorat Dumnezeu pe muntele acesta sau pe acela?…”. Isus îi spusese: „Şi soţul tău?…” – „Nu am” – „Ai spus adevărul”. Şi de fapt ea avea atâtea medalii de adulter, atâtea „decoraţii”… Şi totuşi, ea, înainte de a fi iertată, a fost „apostolul” Samariei. Şi atunci cum trebuie făcut? Să mergem la Evanghelie, să mergem la Isus! Asta nu înseamnă a arunca apa murdară cu copil cu tot, nu, nu. Asta înseamnă a căuta adevărul; şi că morala este un act de iubire, mereu: iubire faţă de Dumnezeu, iubire faţă de aproapele. Este şi un act care lasă spaţiu convertirii celuilalt, nu condamnă imediat, lasă spaţiu.

Odată – sunt atâţia preoţi aici, dar scuzaţi-mă – predecesorul meu, nu, celălalt, cardinalul Aramburu, care a murit după predecesorul meu, când eu am fost numit arhiepiscop, mi-a dat un sfat: „Când tu vezi că un preot şovăie un pic, alunecă, tu cheamă-l şi spune-i: «Hai să vorbim un pic, mi-au spus că tu eşti în această situaţie, aproape de viaţă dublă, nu ştiu…»; şi tu vei vedea că acel preot începe să spună: «Nu, nu e adevărat, nu…»; tu întrerupe-l şi spune-i: «Ascultă: du-te acasă, gândeşte-te şi întoarce-te peste cincisprezece zile şi mai vorbim»; şi în acele cincisprezece zile acel preot – aşa îmi spunea el – avea timp să se gândească, să se gândească iarăşi în faţa lui Isus şi să se întoarcă: «Da, e adevărat. Ajută-mă!»”. Mereu este nevoie de timp. „Dar, părinte, preotul acela a trăit şi a celebrat Liturghia cu păcat de moarte în acele cincisprezece zile, aşa spune morala, dumneavoastră ce spuneţi?”. Ce este mai bine? Ce a fost mai bine? Că episcopul a avut acea generozitate de a-i da cincisprezece zile pentru a se gândi, cu riscul de a celebra Liturghia cu păcat de moarte, este mai bine asta sau cealaltă, morala rigidă? Şi cu privire la morala rigidă, vă voi spune un fapt la care am asistat eu însumi. Când noi eram la teologie, examenul pentru a asculta spovezile – „ad audiendas”  se numea – se făcea în anul al treilea, dar noi, cei din anul al doilea, aveam permisiunea de a merge ca să asistăm pentru a ne pregăti; şi odată, unui coleg de-al nostru, i-a fost propus un caz, al unei persoane care merge să se spovedească, dar un caz aşa de încâlcit, cu privire la porunca a şaptea, „de justitia et jure”; dar chiar era un caz aşa de ireal…; şi acest coleg, care era o persoană normală, a spus profesorului: „Dar, părinte, asta nu se găseşte în viaţă” – „Da, dar este în cărţi!”. Asta am văzut eu.

(A treia întrebare)

Sanctitate, bună seara. Oriunde mergem, astăzi auzim vorbindu-se despre criza căsătoriei. Şi atunci voiam să vă întreb: pe ce ne putem baza astăzi pentru a-i educa pe tineri la iubire, în mod deosebit la căsătoria sacramentală, depăşind rezistenţele lor, scepticismul, dezamăgirile, frica de definitiv? Mulţumesc.

Papa Francisc:

Îţi iau ultimul cuvânt: noi trăim şi o cultură a provizoriului. Un episcop, am auzit spunându-se, în urmă cu câteva luni, că s-a prezentat la el un tânăr care a terminat studiile universitare, un tânăr bun, şi i-a spus: „Eu vreau să devin preot, dar pentru zece ani”. Este cultura provizoriului. Şi asta se întâmplă peste tot, şi în viaţa sacerdotală, în viaţa călugărească. Provizoriul. Şi pentru aceasta o parte dintre căsătoriile noastre sacramentale sunt nule, pentru că ei [soţii] spun: „Da, pentru toată viaţa”, dar nu ştiu ceea ce spun, pentru că au o altă cultură. O spun şi au bunăvoinţa, dar nu au conştiinţa. O doamnă, odată, la Buenos Aires, mi-a reproşat: „Voi preoţii sunteţi şmecheri, deoarece pentru a deveni preoţi studiaţi opt ani şi apoi, dacă lucrurile nu merg şi preotul găseşte o fată care-i place… până la urmă îi daţi permisiunea de a se căsători şi de a face o familie. Şi nouă laicilor, care trebuie să facem sacramentul pentru toată viaţa şi indisolubil, ne obligă la participăm la patru conferinţe, şi asta pentru toată viaţa!”. Pentru mine, una dintre probleme este aceasta: pregătirea la căsătorie.

Şi apoi chestiunea este foarte legată de faptul social. Eu îmi amintesc, am sunat – aici în Italia, anul trecut – am sunat un tânăr pe care-l cunoscusem în urmă cu ceva timp la Ciampino, şi se căsătorea. L-am sunat şi i-am spus: „Mi-a spus mama ta că te vei căsători luna viitoare… Unde vei face?…” – „Dar nu ştim, pentru că noi căutăm biserica potrivită cu rochia logodnicei mele… Şi apoi trebuie să facem atâtea lucruri: bombonierele, apoi să căutăm un restaurant care să nu fie departe…”. Acestea sunt preocupările! Un fapt social. Cum să schimbăm asta? Nu ştiu. Un fapt social la Buenos Aires: eu am interzis să se facă, la Buenos Aires, căsătorii religioase în cazurile pe care noi le numim „matrimonios de apuro”, căsătorii „în grabă” [reparatoare], când trebuie să vină copilul. Acum se schimbă lucrurile, dar este asta: din punct de vedere social totul trebuie să fie în ordine, vine copilul, să facem căsătoria. Eu am interzis să se facă asta, pentru că nu sunt liberi, nu sunt liberi! Poate că se iubesc. Şi am văzut cazuri frumoase, în care după aceea, după doi-trei ani, s-au căsători şi i-am văzut intrând în biserică pe tata, pe mama şi copilul ţinut de mână. Dar ştiau bine ceea ce făceau. Criza căsătoriei este pentru că nu se ştie ce este sacramentul, frumuseţea sacramentului: nu se ştie că este indisolubil, nu se ştie că este pentru toată viaţa. Este dificil. O altă experienţă a mea la Buenos Aires: parohii, când făceau cursurile de pregătire, erau mereu 12-13 perechi, nu mai mult, să nu se ajungă la 30 de persoane. Prima întrebare pe care o puneau: „Câţi dintre voi convieţuiţi?”. Majoritatea ridicau mâna. Preferă să convieţuiască, şi aceasta este o provocare, cere muncă. A nu spune imediat: „De ce nu te căsătoreşti la biserică?”. Nu. A-i însoţi: a aştepta şi a maturiza. Şi a maturiza fidelitatea. În câmpia argentiniană, în zona de nord-est, există o superstiţie: logodnicii care au copil, convieţuiesc. La ţară se întâmplă asta. Apoi, când copilul trebuie să meargă la şcoală, fac căsătoria civilă. Şi apoi, când sunt bunici, fac căsătoria religioasă. Este o superstiţie, pentru că spun ei că a face imediat căsătoria religioasă îl înspăimântă pe soţ! Trebuie să luptăm împotriva acestor superstiţii. Şi totuşi spun cu adevărat că am văzut atâta fidelitate în aceste convieţuiri, atâta fidelitate; şi sunt sigur că aceasta este o căsătorie adevărat, au harul căsătoriei, tocmai datorită fidelităţii pe care o au. Dar există superstiţii locale. Este pastoraţia cea mai dificilă, aceea a căsătoriei.

Şi apoi, pacea în familie. Nu numai când discută între ei, şi sfatul este mereu de a nu termina ziua fără a face pace, pentru că războiul rece din ziua următoare este mai rău. Este mai rău, da, este mai rău. Dar când se amestecă rudele, socrii, pentru că nu este uşor a deveni socru sau soacră! Nu este uşor. Am auzit un lucru frumos, care le va plăcea femeilor: când o femeie află de la ecografie că este însărcinată cu un băiat, din acel moment începe să studieze pentru a deveni soacră!

Mă întorc la lucruri serioase: pregătirea la căsătorie trebuie făcută cu apropiere, fără înspăimântare, lent. Este un drum de convertire, de atâtea ori. Există, există tineri şi tinere care au o curăţie, o iubire mare şi ştiu ceea ce fac. Dar sunt puţini. Cultura de astăzi ne prezintă aceşti tineri, sunt buni, şi trebuie să ne apropiem de ei şi să-i însoţim, să-i însoţim, până în momentul maturităţii. Şi acolo, să facă sacramentul, dar bucuroşi, bucuroşi! Este nevoie de atâta răbdare, atâta răbdare. Este aceeaşi răbdare de care este nevoie pentru pastoraţia vocaţiilor. A asculta aceleaşi lucruri, a asculta: apostolatul urechii, a asculta, a însoţi… A nu vă înspăimânta, vă rog, a nu vă înspăimânta. Nu ştiu dacă am răspuns, dar îţi vorbesc din experienţa mea, din ceea ce am trăit ca paroh.

[La sfârşit]

Multe mulţumiri şi rugaţi-vă pentru mine!

Franciscus

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.