Categorii

Discurs adresat seminariştilor din arhidieceza de Agrigento (24 noiembrie 2018)

Iubiţi fraţi,

Vă spun bun-venit şi vă mulţumesc pentru această vizită. Mulţumesc îndeosebi rectorului vostru, şi pentru cuvintele sale de introducere.

În timpul scurt al acestei întâlniri a noastre aş vrea să vă dau câteva idei de reflecţie personală şi comunitară şi le iau din recentul Sinod al tinerilor.

Înainte de toate, icoana biblică: Evanghelia discipolilor din Emaus. Aş vrea să vă încredinţez din nou această icoană, pentru că a condus toată munca de la ultimul Sinod şi poate continua să inspire drumul vostru. Şi tocmai drum este primul cuvânt-cheie: Isus Înviat ne întâlneşte pe drum, care în acelaşi timp este strada, adică realitatea în care fiecare dintre noi este chemat să trăiască, şi este parcursul interior, calea credinţei şi a speranţei, care are momente de lumină şi momente de întuneric. Aici, pe drum, Domnul ne întâlneşte, ne ascultă şi ne vorbeşte.

Înainte de toate ne ascultă. Acesta este al doilea cuvânt-cheie: a asculta. Dumnezeu nostru este Cuvânt şi în acelaşi timp este tăcere care ascultă. Isus este Cuvântul care s-a făcut ascultare, primire a condiţiei noastre umane. Când apare alături de cei doi discipoli merge cu ei ascultându-i, precum şi stimulându-i să scoată afară ceea ce au înăuntru, speranţa lor şi dezamăgirea lor. Asta, în viaţa voastră de seminar, înseamnă că pe primul loc este dialogul cu Domnul făcut din ascultare reciprocă: El mă ascultă pe mine şi eu îl ascult pe El. Nicio ficţiune. Nicio mască.

Această ascultare a inimii în rugăciune ne educă să fim persoane capabile să-i ascultăm pe alţii, să devenim dacă vrea Dumnezeu preoţi care oferă slujirea ascultării – şi câtă nevoie este de asta! –; şi ne educă să fim tot mai mult Biserică în ascultare, comunitate care ştie să asculte. Voi acum trăiţi asta în mod special în contact cu tinerii, întâlnindu-i, ascultându-i, invitându-i să se exprime… Dar acest lucru este valabil pentru toată viaţa pastorală: ca Isus, Biserica este trimisă în lume pentru a asculta strigătul umanităţii, care adesea este un strigăt tăcut, uneori reprimat, sufocat.

Drum; ascultare; al treilea cuvânt este discernământ. Seminarul este loc şi timp de discernământ. Şi asta cere însoţire, aşa cum face Isus cu cei doi discipoli şi cu toţi discipolii săi, îndeosebi cei doisprezece. Îi însoţeşte cu răbdare şi cu înţelepciune, îi educă să-l urmeze în adevăr, demascând aşteptările false pe care ei le poartă în inimă. Cu respect şi cu hotărâre, ca un bun prieten precum şi un bun medic, care uneori trebuie să folosească bisturiul. Atâtea probleme care se manifestă în viaţa unui preot sunt datorate unei lipse de discernământ în anii de seminar. Nu toate şi nu întotdeauna, dar atâtea. Este normal, este valabil acelaşi lucru pentru căsătorie: anumite lucruri netratate înainte pot să devină după aceea probleme. Isus nu se preface cu cei doi din Emaus, nu este evaziv, nu ocoleşte problema: îi numeşte „nepricepuţi şi greoi de inimă” (Lc 24,25) pentru că nu cred în profeţi. Şi le deschide mintea la Scripturi, şi după aceea, la masă, le deschide ochii la noua sa Prezenţă, în Semnul pâinii frânte.

Misterul vocaţiei şi al discernământului este o capodoperă a Duhului Sfânt, care cere colaborarea tânărului chemat şi a adultului care îl însoţeşte.

Al patrulea cuvânt, îl ştim, este misiune; şi Sinodul tinerilor a valorizat mult dimensiunea sinodală a misiunii: a merge împreună în întâmpinarea celorlalţi. Cei doi din Emaus se întorc împreună la Ierusalim şi mai ales se unesc cu comunitatea apostolică, aceea care, prin puterea Duhului, devine în întregime misionară. Această subliniere este importantă, pentru că ispita de a fi buni misionari individuali este mereu la pândă. Deja ca seminarişti se poate cădea în această ispită: a se simţi buni pentru că sunt strălucitori în predică, sau în organizarea evenimentelor, sau în ceremonii frumoase, şi aşa mai departe. Prea des modul nostru de a pune lucrurile a fost individual, mai mult decât colegial, fratern. Şi astfel preoţimea şi pastoraţia diecezană prezintă eventual individualităţi splendide dar puţină mărturie de comuniune, de colegialitate. Mulţumire fie lui Dumnezeu că se creşte în asta, constrânşi şi de lipsa de cler, însă comuniunea nu se face prin constrângere, trebuie să credem şi să fim docili faţă de Duhul.

Iubiţi fraţi, iată ideile pe care vi le las, conţinute toate în icoana evanghelică a discipolilor din Emaus: a merge; a asculta; a discerne; a merge împreună. Îi cer Domnului şi Fecioarei Maria să vă însoţească, vă binecuvântez şi mă rog pentru voi. Şi voi, vă rog, amintiţi-vă să vă rugaţi pentru mine.

Franciscus

Traducere de pr. dr. Mihai Pătraşcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.