Categorii

Discurs adresat profesorilor şi studenţilor de la Academia Alfonsiana – Institut Superior de Teologie (9 februarie 2019)

Părinte moderator general,

Iubiţi fraţi şi surori,

Vă întâlnesc cu ocazia celei de-a 70-a aniversări a întemeierii Academiei Alfonsiana. Îi mulţumesc moderatorului general pentru cuvintele sale şi vă adresez vouă tuturor salutul meu cordial. Această aniversare a instituţiei voastre universitare este un moment de recunoştinţă faţă de Domnul pentru slujirea de cercetare şi de formare teologică pe care ea a putut s-o facă. Sectorul teologic specific propriu al Academiei Alfonsiana este acela al ştiinţei morale, căreia îi revine misiunea dificilă dar indispensabilă de a-l întâlni şi a-l primi pe Cristos în concreteţea vieţii zilnice, ca Acela care, eliberându-ne de păcat, de tristeţe, de golul interior, de izolare, face să se nască şi să se renască în noi bucuria (cf. Exortaţia apostolică Evangelii gaudium, 1).

În aceşti şaptezeci de ani, Academia Alfonsiana s-a angajat, aşa cum amintesc Statutele voastre, să aprofundeze teologia morală sub lumine Mysterii Christi încercând să răspundă la evoluţia societăţii şi a culturilor, respectând constant magisteriul (cf. nr. 1). Şi a făcut asta scoţând inspiraţie de la patronul său ceresc, sfântul Alfons Maria de’ Liguori.

Celebrarea aniversării unei instituţii ca a voastră nu se poate limita la amintirea a ceea ce s-a făcut, ci trebuie mai ales să determine să se privească înainte, să se regăsească entuziasm în misiune, să se proiecteze paşi curajoşi pentru a răspunde mai bine la aşteptările poporului lui Dumnezeu. Şi este providenţial că a şaptezecea aniversare a voastră vine în perioada în care toate structurile academice din Biserică sunt chemate la o angajare mai hotărâtă de reproiectare şi reînnoire. Este ceea ce am chemat să se facă prin constituţia apostolică Veritatis gaudium cu privire la universităţile şi facultăţile ecleziastice. Valorizând „patrimoniul bogat de aprofundări şi de direcţii”, provenit din Conciliul al II-lea din Vatican şi realizat cu „angajarea perseverentă de mediere culturală şi socială a Evangheliei pusă în practică de poporul lui Dumnezeu în diferitele locuri continentale şi în dialog cu diferitele culturi”, trebuie să ne deschidem la „acea reînnoire înţeleaptă şi curajoasă care este cerută de transformarea misionară a unei Biserici «în ieşire»” (cf. nr. 3).

Nu este vorba numai de o revizuire a statutelor şi a planurilor de studiu, ci de o reînnoire a întregii vieţi academice, favorizată şi de posibilităţile pe care dezvoltarea informatică le oferă astăzi cercetării şi didacticii. În acest scop este indispensabil să se asume drept criteriu „prioritar şi permanent […] cel al contemplaţiei şi al introducerii spirituale, intelectuale şi existenţiale în inima kerygmei, adică veştii bune mereu noi şi fascinante a Evangheliei lui Isus”. Atunci va fi posibil să se realizeze un „dialog total: nu ca simplă atitudine tactică, ci ca exigenţă intrinsecă pentru a trăi experienţa comunitară a bucuriei Adevărului şi pentru a-i aprofunda semnificaţia şi implicaţiile practice”. Şi grija faţă de „inter- şi trans-disciplinaritate exercitate cu înţelepciune şi creativitate în lumina Revelaţiei” va fi însoţită de recunoaşterea „necesităţii urgente de «a face reţea»”, nu numai între instituţiile ecleziale din toată lumea, ci şi „cu instituţiile academice din diferite ţări şi cu acelea care se inspiră din diferitele tradiţii culturale şi religioase”, luând asupră-şi „probleme de importanţă epocală cu care se confruntă astăzi omenirea, ajungând să propună piste de rezolvare oportune şi realiste” (cf. nr. 4).

Sunt instanţe la care sunt sigur că Academia Alfonsiana este deja sensibilă şi va şti să răspundă cu promptitudine şi curaj încrezător, aşa cum în a doua jumătate a secolului trecut a reuşit să pună în practică reînnoirea teologiei morale voite de Conciliul al II-lea din Vatican.

Fidelitatea faţă de rădăcinile alfonsiane a Institutului vostru vă cere acum o angajare şi mai convinsă şi generoasă pentru o teologie morală animată de tensiunea misionară a Bisericii „în ieşire”. Ca sfântul Alfons, trebuie să evităm mereu să ne lăsăm închişi în poziţii de şcoală sau în judecăţi formulate „departe de situaţia concretă şi de posibilităţile efective” ale persoanelor şi ale familiilor. La fel, trebuie să ne ferim de o „idealizare excesivă” a vieţii creştine care nu este capabilă să trezească „încrederea în har” (cf. Exortaţia apostolică post-sinodală Amoris laetitia, 36). În schimb punându-ne în ascultare respectuoasă a realităţii şi căutând împreună să discernem semnele prezenţei Duhului, care generează eliberare şi noi posibilităţi, vom putea să-i ajutăm pe toţi să meargă cu bucurie pe calea binelui.

Realitatea care trebuie ascultată sunt înainte de toate suferinţele şi speranţele celor care în miile de forme ale puterii păcatului continuă să condamne la nesiguranţă, la sărăcie, la marginalizare. Sfântul Alfons a înţeles foarte repede că nu era vorba de o lume de care să ne apărăm şi cu atât mai puţin de condamnat, ci de vindecat şi de eliberat, imitând acţiunea lui Cristos: întrupându-ne şi împărtăşind nevoile, redeşteptând aşteptările cele mai profunde ale inimii, făcând să experimenteze că fiecare, oricât de fragil şi păcătos ar fi, este în inima Tatălui ceresc şi este iubit de Cristos până la cruce. Cine este atins de această iubire, simte urgenţa de a răspunde iubind.

Toate cuvintele din teologia morală trebuie să se lase plăsmuite de această logică milostivă, care permite să fie întâlnite efectiv drept cuvinte de viaţă în plinătate. De fapt sunt ecou ale cuvintelor Învăţătorului care le spune discipolilor că nu a venit „pentru a condamna lumea, ci pentru a mântui lumea” (In 12,47), şi că voinţa Tatălui său este ca „să aibă viaţă şi s-o aibă din belşug” (In 10,10) şi să participe la plinătatea bucuriei sale (cf. In 17,13). „Deşi este adevărat că trebuie îngrijită integralitatea învăţăturii morale a Bisericii, trebuie să se acorde mereu atenţie specială în evidenţierea şi încurajarea valorilor cele mai înalte şi centrale ale Evangheliei, îndeosebi primatul carităţii ca răspuns la iniţiativa gratuită a iubirii lui Dumnezeu” (cf. Exortaţia apostolică post-sinodală Amoris laetitia, 311).

Cu apostolul Paul, teologia morală este chemată să-i facă pe toţi să experimenteze că „legea Duhului, care dă viaţă în Cristos Isus”, eliberează „de legea păcatului şi a morţii”, motiv pentru care nu putem „să cădem din nou în frică” deoarece l-am primit pe „Duhul înfierii prin care strigăm: «Abbá, Tată!»” (cf. Rom 8,2.15). Şi acelaşi Duh face în aşa fel încât această libertate să nu poată fi niciodată indiferenţă faţă de cel care se află în nevoie, ci „inimă de aproapele” care se lasă interpelată şi este gata să aibă grijă cu iubire.

Teologia morală în aceşti ultimi ani s-a angajat să primească avertismentul puternic al Conciliului al II-lea din Vatican de „a depăşi etica individualistă” şi de a promova conştiinţa că „cu cât lumea se unifică mai mult, cu atât mai evident îndatoririle oamenilor depăşesc grupurile particulare şi se extind treptat la lumea întreagă” (Constituţia pastorală Gaudium et spes, 30). Paşii făcuţi trebuie să ne determine să înfruntăm cu promptitudine mai mare noile şi gravele provocări care derivă din rapiditatea cu care evoluează societatea noastră. Mă limitez să amintesc cele datorate dominării crescând a logicii „competitivităţii şi a legii celui mai puternic” care „consideră fiinţa umană în ea însăşi ca un bun de consum, care se poate folosi şi apoi arunca” dând „început culturii «rebutului»” (cf. Exortaţia apostolică Evangelii gaudium, 53).

Acelaşi lucru trebuie spus pentru strigătul pământului, violentat şi rănit în mii de moduri de exploatarea egoistă. Dimensiunea ecologică este o componentă de care nu se poate face abstracţie a responsabilităţii fiecărei persoane şi a fiecărei naţiuni. Mă face să reflectez faptul că atunci când administrez Reconcilierea – şi înainte, când făceam asta – rar se acuză cineva că a fost violent faţă de natură, faţă de pământ, faţă de creaţie. Încă nu avem conştiinţa acestui păcat. Este misiunea voastră să faceţi asta. Teologia morală trebuie să-şi însuşească urgenţa de a participa în manieră convinsă la un efort comun pentru îngrijirea casei comune prin căi practicabile de dezvoltare integrală.

Un dialog şi o angajare împărtăşită cercetarea morală este chemată să le facă şi cu privire la noile posibilităţi pe care dezvoltarea ştiinţelor biomedicale le pune la dispoziţia omenirii. Însă nu va trebui să dispară niciodată mărturia sinceră a valorii necondiţionale a oricărei vieţi, reafirmând că tocmai viaţa mai slabă şi lipsită de apărare este aceea pe care trebuie s-o luăm asupra noastră în manieră solidară şi încrezătoare.

Sunt sigur că Academia Alfonsiana va continua să se angajeze pentru o teologie morală care nu ezită „să-şi murdărească mâinile” cu concreteţea problemelor, mai ales cu fragilitatea şi suferinţa celor care văd mai ameninţat viitorul lor, mărturisind cu sinceritate pe Cristos „cale, adevăr şi viaţă” (In 14,6).

Iubiţi fraţi şi surori, în timp ce vă mulţumesc pentru această vizită, vă încurajez să continuaţi slujirea voastră eclezială, în adeziune constantă la magisteriul Bisericii, şi din inimă împart tuturor Binecuvântarea Apostolică. Vă rog, amintiţi-vă să vă rugaţi pentru mine! Mulţumesc.

Franciscus

Traducere de pr. dr. Mihai Pătraşcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.