Categorii

Discurs adresat participanţilor la prima Întâlnire internaţională pentru rectorii şi lucrătorii din sanctuare (29 noiembrie 2018)

Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua!

Aşteptam acest moment care-mi permite să întâlnesc mulţi reprezentanţi ai nenumăratelor sanctuare răspândite în orice regiune a lumii. Câtă nevoie avem de sanctuare pe drumul zilnic pe care-l parcurge Biserica! Sunt locul în care poporul nostru se adună cu mai multă plăcere pentru a exprima propria credinţă în simplitate şi conform diferitelor tradiţii care au fost învăţate încă din copilărie. În multe privinţe, sanctuarele noastre sunt de neînlocuit pentru că menţin vie evlavia populară, îmbogăţind-o cu o formare catehetică ce susţine şi întăreşte credinţa şi alimentând în acelaşi timp mărturia carităţii. Acest lucru este foarte important: a menţine vie evlavia populară şi a nu uita acea bijuterie care este numărul 48 din Evangelii nuntiandi, unde sfântul Paul al VI-lea a schimbat numele din „religiozitate populară” în „evlavie populară”. Este o bijuterie. Aceea este inspiraţia evlaviei populare care, aşa cum a spus odată un episcop italian, „este sistemul imunitar al Bisericii”. Ne salvează de atâtea lucruri.

Îi mulţumesc monseniorului Rino Fisichella pentru cuvintele cu care a introdus această întâlnire a noastră şi care îmi oferă oportunitatea pentru câteva consideraţii.

Mă gândesc, în primul rând, la importanţa primirii care trebuie rezervată pelerinilor. Ştim că tot mai des sanctuarele noastre sunt ţintă nu a grupurilor organizate, ci a pelerinilor singuri sau în grupuri mici autonome care pornesc la drum pentru a ajunge la aceste locuri sfinte. Este trist când se întâmplă ca, la sosirea lor, să nu fie nimeni care să le dea lor un cuvânt de bun-venit şi să-i primească drept pelerini care au făcut o călătorie, adesea lungă, pentru a ajunge la sanctuar. Este şi mai urât atunci când găsesc uşa încuiată! Nu se poate întâmpla ca să se dea mai mare atenţie exigenţelor materiale şi financiare, uitând că realitatea cea mai importantă sunt pelerinii. Ei sunt aceia care contează. Pâinea vine după aceea, dar mai întâi ei. Faţă de fiecare dintre ei trebuie să avem atenţia de a face în aşa fel încât să se simtă „acasă”, ca unul din familie aşteptat de mult timp care în sfârşit a sosit.

Trebuie considerat şi că multe persoane vizitează sanctuarul pentru că aparţine tradiţiei locale; uneori pentru că operele sale de artă constituie o atracţie; sau pentru că este situat într-un ambient natural de mare frumuseţe şi sugestie. Aceste persoane, atunci când sunt primite, devin mai disponibile să-şi deschidă inimă şi s-o lase plăsmuită de har. Un climat de prietenie este o sămânţă rodnică pe care sanctuarele noastre o pot arunca în terenul pelerinilor, permiţându-le să regăsească acea încredere în Biserică, încredere care uneori poate că a fost dezamăgită de o indiferenţă primită.

Sanctuarul este mai ales – al doilea lucru – loc de rugăciune. Cea mai mare parte a sanctuarelor noastre este dedicată evlaviei mariane. Aici Fecioara Maria deschide larg braţele iubirii sale materne pentru a asculta rugăciunea fiecăruia şi a o împlini. Sentimentele pe care fiecare pelerin le simte în adâncul inimii sale sun t acelea pe care le întâlneşte şi în Maica lui Dumnezeu. Aici ea zâmbeşte dând mângâiere. Aici ea varsă lacrimi cu acela care plânge. Aici îl prezintă fiecăruia pe Fiul lui Dumnezeu strâns în braţele sale ca bunul cel mai preţios pe care îl are orice mamă. Aici Maria devine însoţitoare de drum pentru fiecare persoană care îşi ridică ochii spre ea cerând un har, fiind sigură că va fi ascultată. Fecioara le răspunde tuturor cu intensitatea privirii sale, pe care artiştii au ştiut s-o picteze adesea conduşi la rândul lor de sus în contemplaţie.

Cu privire la rugăciunea din sanctuare aş vrea să subliniez două exigenţe. Înainte de toate, a favoriza rugăciunea Bisericii care cu celebrarea Sacramentelor face prezentă şi eficace mântuirea. Asta permite oricui este prezent în sanctuar să se simtă parte a unei comunităţi mai mare care din orice parte a pământului practică unica credinţă, mărturiseşte aceeaşi iubire şi trăieşte aceeaşi speranţă. Multe sanctuare au apărut tocmai datorită cererii de rugăciune pe care Fecioara Maria a adresat-o vizionarului, pentru ca Biserica să nu uite niciodată cuvintele Domnului Isus să ne rugăm fără încetare (cf. Lc 18,1) şi să rămânem mereu vigilenţi în aşteptarea întoarcerii sale (cf. Mc 14,28).

În afară de asta, sanctuarele sunt chemate să alimenteze rugăciunea fiecărui pelerin în tăcerea inimii sale. Cu cuvintele inimii, cu tăcerea, cu formulele sale învăţate pe de rost din copilărie, cu gesturile sale de pietate…, fiecare trebuie să poată fi ajutat să exprime rugăciunea sa personală. Sunt atâţia care vin la sanctuar pentru că au nevoie să primească un har şi apoi se întorc pentru a mulţumi că l-au experimentat, adesea pentru că au primit forţă şi pace şi încercare. Această rugăciune face sanctuarele locuri rodnice, pentru ca evlavia poporului să fie mereu alimentată şi să crească în cunoaşterea iubirii lui Dumnezeu.

Nimeni n-ar trebui să se simtă un străin în sanctuarele noastre, mai ales când ajunge acolo cu povara propriului păcat. Şi aici aş vrea să fac ultima consideraţie: sanctuarul este locul privilegiat pentru a experimenta milostivirea care nu cunoaşte margini. Acesta este unui din motivele care m-a determinat să vreau „Poarta milostivirii” şi în sanctuare în timpul Jubileului Extraordinar. De fapt, milostivirea, când este trăită, devine o formă de evanghelizare reală, pentru că transformă pe cei care primesc milostivire în martori ai milostivirii. În primul rând, sacramentul Reconcilierii, care aşa de des este celebrat în sanctuare, are nevoie de preoţi bine formaţi, sfinţi, milostivi şi capabili să facă să se guste adevărata întâlnire cu Domnul care iartă. Îmi doresc ca mai ales în sanctuare să nu lipsească niciodată figura „Misionarului Milostivirii” – dacă în vreun sanctuar nu există, să o ceară la dicaster – ca martor fidel al iubirii Tatălui care întinde braţele spre toţi şi le iese în întâmpinare fericit pentru că l-a regăsit pe cel care s-a îndepărtat (cf. Lc 15,11-32). În sfârşit, faptele de milostenie cer să fie trăite în mod deosebit în sanctuarele noastre, deoarece în ele generozitatea şi caritatea sunt realizate în mod natural şi spontan ca fapte de ascultare şi de iubire faţă de Domnul Isus şi faţă de Fecioara Maria.

Iubiţi fraţi şi surori, cer Maicii lui Dumnezeu să vă susţină şi să vă însoţească în această mare responsabilitate pastorală care v-a fost încredinţată. Vă binecuvântez şi mă rog pentru voi. Şi voi, vă rog, nu uitaţi să vă rugaţi pentru mine şi să-i faceţi să se roage pentru mine în sanctuarele voastre.

Şi, înainte de a termina, aş vrea să vorbesc despre o experienţă, o experienţă a unui frate precum şi a mea. Sanctuarul este un loc, să spunem aşa, al întâlnirii nu numai cu pelerinul, cu Dumnezeu, ci şi al întâlnirii noastre a păstorilor cu poporul nostru. Liturgia din 2 februarie ne spune că Domnul merge la sanctuar pentru a întâlni poporul său, pentru a ieşi în întâmpinarea poporului său, pentru a înţelege poporul lui Dumnezeu, fără prejudecăţi; poporul înzestrat cu acel „fler” al credinţei, cu acea infallibilitas in credendo despre care vorbeşte nr. 12 din Lumen gentium. Această întâlnire este fundamentală. Dacă păstorul care este în sanctuar nu reuşeşte să întâlnească poporul lui Dumnezeu, este mai bine ca episcopul să-i dea altă misiune, pentru că nu este potrivit pentru aceea; şi va suferi atât el şi va face să sufere poporul. Eu îmi amintesc – şi acum vin la anecdotă – de un profesor de literatură, un om care avea atâta genialitate. Toată viaţa a fost un iezuit; toată viaţa a fost profesor de literatură la nivel înalt. Apoi a ieşit la pensie şi i-a cerut provincialului: „Eu ies la pensie, dar aş vrea să fac ceva pastoraţie într-un cartier sărac, să am contact cu poporul, cu oamenii…”. Şi provincialul îi încredinţează un cartier de oameni foarte evlavioşi, care mergeau la sanctuare, care aveau acest spirit, dar foarte săraci, un cartier de barăci mai mult sau mai puţin. Şi el trebuia să vină o dată pe săptămână la comunitatea din Facultatea de teologie, unde eu eram rector. Petrecea toată ziua cu noi, în fraternitate, apoi se întorcea. Astfel menţinea viaţa în comunitate. Şi de vreme ce el avea genialitate, într-o zi mi-a spus: „Trebuie să spui profesorului de ecleziologie că îi lipsesc două teze” – „Cum aşa?” – „Da, două teze pe care trebuie să le predea” – „Şi care sunt?” – „Prima: sfântul popor credincios al lui Dumnezeu este în mod ontologic olimpic, adică el face ceea ce vrea; şi a doua: este în mod metafizic plictisitor, adică plictiseşte”. Înţelesese în întâlniri cum şi de ce oboseşte poporul lui Dumnezeu. Dacă tu eşti în contact cu poporul lui Dumnezeu, vei obosi. Un lucrător pastoral care nu oboseşte, mă lasă foarte perplex! Şi cu privire la faptul că este „olimpic”, adică el face ceea ce vrea, îmi amintesc când eram maestru de novici: mergeam în fiecare an – ca provincial şi cu novicii – la sanctuarul din Salta, în nordul Argentinei, la sărbătorile lui Señor del Milagro. Ieşind de la liturghie – eu spovedeam, în timpul liturghiei – erau mulţi oameni şi o doamnă din popor s-a apropiat de un alt preot cu câteva iconiţe: „Părinte, le binecuvântaţi?”, şi acel preot, un teolog foarte talentat, spune: „Dar, doamnă, dumneavoastră aţi fost la liturghie?” – „Da” – „Şi dumneavoastră ştiţi că la liturghie este jertfa de pe Calvar, Isus Cristos este prezent?” – „Da, padrecito, da” – „Şi dumneavoastră ştiţi că toate aceste lucruri sunt mai mult decât binecuvântate?” – „Da, padrecito” – „Şi dumneavoastră ştiţi că la binecuvântarea finală se binecuvântează totul” – „Da, padrecito”. Şi în acel moment, ieşea un alt preot, şi doamna: „Părinte, mi le binecuvântaţi?”. Şi el le-a atins şi le-a binecuvântat. A obţinut ceea ce voia: ca să le atingă. Simţul religios al atingerii. Oamenii ating imaginile, „îl ating pe Dumnezeu”.

Mulţumesc pentru ceea ce faceţi! Şi acum vă dau binecuvântarea.

Franciscus

Traducere de pr. dr. Mihai Pătraşcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.