Categorii

Discurs adresat participanţilor la Întâlnirea promovată de Dicasterul pentru Laici, Familie şi Viaţă despre tema „Yes to life! – Îngrijirea darului preţios al vieţii în fragilitate” (25 mai 2019)

Domnilor cardinali,

Veneraţi fraţi întru episcopat şi preoţie,

Iubiţi fraţi şi surori,

Bună ziua şi bine aţi venit. Îl salut pe cardinalul Farrell şi îi mulţumesc pentru cuvintele sale de introducere. Salut participanţii la Întâlnirea internaţională „Yes to life! – Îngrijirea darului preţios al vieţii în fragilitate”, organizată de Dicasterul pentru Laici, Familie şi Viaţă şi de Fundaţia „Inima într-o Picătură”, una din realităţile care în lume se străduiesc în fiecare zi pentru a primi la naştere copii în condiţii de fragilitate extremă. Copii pe care, în unele cazuri, cultura rebutului îi defineşte „incompatibili cu viaţa”, şi astfel condamnaţi la moarte.

Dar nicio fiinţă umană nu poate să fie niciodată incompatibilă cu viaţa, nici datorită vârstei sale, nici datorită condiţiilor sale de sănătate, nici datorită calităţii existenţei sale. Fiecare copil care se anunţă în sânul unei femei este un dar, care schimbă istoria unei familii: a unui tată şi a unei mame, a bunicilor şi a frăţiorilor. Şi acest prunc are nevoie să fie primit, iubit şi îngrijit. Mereu! Şi atunci când plâng, ca acela [aplauze]. Poate că vreunul ar putea să gândească: „Dar, face gălăgie… să-l ducem de aici”. Nu: aceasta este o muzică pe care noi toţi trebuie s-o ascultăm. Şi voi spune că a auzit aplauzele şi şi-a dat seama că erau pentru el. Trebuie ascultat mereu, şi atunci când copilul ne cam deranjează; chiar şi în biserică: să plângă copiii în biserică! Îl laudă pe Dumnezeu. Niciodată, niciodată să nu fie alungat un copil pentru că plânge. Mulţumesc pentru mărturie.

Atunci când o femeie descoperă că aşteaptă un copil, se mişcă imediat în ea un simţ de mister profund. Femeile care sunt mame ştiu asta. Conştiinţa unei prezenţe, care creşte înlăuntrul ei, impregnează toată fiinţa sa, făcând-o nu numai femeie, ci şi mamă. Între ea şi copil se instaurează imediat un intens dialog încrucişat, pe care ştiinţa îl numeşte cross-talk. O relaţie reală şi intensă între două fiinţe umane, care comunică între ele încă din primele clipe ale zămislirii pentru a favoriza o adaptare reciprocă, treptat ce micuţul creşte şi se dezvoltă. Această capacitate comunicativă nu este numai a femeii, ci mai ales a pruncului, care în individualitatea sa se îngrijeşte să trimită mesaje mamei pentru a revela prezenţa sa şi nevoile sale. Astfel această nouă fiinţă umană devine imediat un copil, mişcând femeia cu toată fiinţa sa să se aplece spre el.

Astăzi, tehnicile moderne de diagnoză prenatală sunt în măsură să descopere încă din primele săptămâni prezenţa de malformaţii şi patologii, care uneori pot pune în pericol serios viaţa copilului şi seninătatea femeii. Numai suspiciunea patologiei, dar şi mai mult certitudinea bolii, schimbă trăirea sarcinii, aruncând femeile şi cuplurile într-o descurajare profundă. Sentimentul de singurătate, de neputinţă şi frica de suferinţa copilului şi a întregii familii apar ca un strigăt silenţios, o chemare de ajutor în întunericul unei boli, al cărei rezultat sigur nimeni nu ştie să-l prezică. Pentru că evoluţia fiecărei boli este întotdeauna subiectivă şi adesea nici măcar medicii nu ştiu cum se va manifesta în fiecare individ.

Şi totuşi, există un lucru pe care medicina îl ştie bine: copiii, încă din sânul matern, dacă prezintă condiţii patologice, sunt pacienţi mici, care adesea pot fi îngrijiţi cu intervenţii farmacologice, chirurgicale şi asistenţiale extraordinare, capabile de acum să reducă acea prăpastie teribilă între posibilităţi diagnostice şi terapeutice, care de mulţi ani constituie unul din motivele avortului voluntar şi al abandonării asistenţiale la naştere a atâtor copii cu patologii grave. Terapiile fetale, pe de o parte, şi acele Hospice Perinatale, pe de altă parte, obţin rezultate surprinzătoare în termeni clinico-asistenţiali şi furnizează un sprijin esenţial familiilor care primesc naşterea unui copil bolnav.

Aceste posibilităţi şi cunoştinţe trebuie să fie puse la dispoziţia tuturor pentru a răspândi o abordare ştiinţifică şi pastorală de însoţire competentă. Pentru aceasta, este indispensabil ca medicii să aibă în vedere nu numai obiectivul vindecării, ci valoarea sacră a vieţii umane, a cărei ocrotire rămâne scopul ultim al practicii medicale. Profesia medicală este o misiune, o vocaţie la viaţă, şi este important ca medicii să fie conştienţi că ei înşişi sunt un dar pentru familiile care le sunt încredinţate: medici capabili să intre în relaţie, să ia asupra lor vieţile altora, întreprinzători în faţa durerii, capabili să liniştească, să se angajeze pentru a găsi mereu soluţii care respectă demnitatea fiecărei vieţi umane.

În acest sens, confort care perinatal este o modalitate de îngrijire care umanizează medicina, pentru că stimulează la o relaţie responsabilă cu copilul bolnav, care este însoţit de lucrători şi de familia sa pe un parcurs asistenţial integrat, care nu-l abandonează niciodată, făcându-l să simtă căldură umană şi iubire.

Toate acestea se manifestă necesare în special faţă de acei copii care, în actuala stare a cunoştinţelor ştiinţifice, sunt destinaţi să moară imediat după naştere, sau la scurtă distanţă de timp. În aceste cazuri, îngrijirea ar putea să pară o folosire inutilă de resurse şi o ulterioară suferinţă pentru părinţi. Însă o privire atentă poate să perceapă semnificaţia autentică a acestui efort, menit să ducă la împlinire iubirea unei familii. De fapt, îngrijirea acestor copii îi ajută pe părinţi să elaboreze doliul şi să-l conceapă nu numai ca pierdere, ci ca etapă a unui drum parcurs împreună. Acel copil va rămâne în viaţa lor pentru totdeauna. Şi ei l-ar fi putut iubi. De atâtea ori, acele puţine ore în care o mamă poate să-l îmbrăţişeze pe copilul său lasă o urmă în inima acelei femei, care nu-l uită niciodată. Şi ea se simte – permiteţi-mi cuvântul – realizată. Se simte mamă.

Din păcate cultura dominantă astăzi nu promovează această abordare: la nivel social teama şi ostilitatea faţă de dezabilitate induc adesea la alegerea avortului, configurându-l ca practică de „prevenire”. Însă învăţătura Bisericii despre acest punct este clară: viaţa umană este sacră şi inviolabilă şi folosirea diagnozei prenatale pentru finalităţi selective trebuie descurajată cu putere, pentru că este expresie a unei mentalităţi eugenetice inumane, care le sustrage familiilor posibilitatea de a primi, a îmbrăţişa şi a iubi pe copiii lor mai slabi. Uneori noi auzim: „Voi catolicii nu acceptaţi avortul, este problema credinţei voastre”. Nu: este o problemă pre-religioasă. Credinţă nu intră aici. Vine după aceea, dar nu intră aici: este o problemă umană. Este o problemă pre-religioasă. Să nu încărcăm pe credinţă un lucru care nu-i revine de la început. Este o problemă umană. Numai două fraze ne vor ajuta să înţelegem bine asta: două întrebări. Prima întrebare: este permis a elimina o viaţă umană pentru a rezolva o problemă? A doua întrebare: este permis a închiria un călău pentru a rezolva o problemă? Vă revine vouă răspunsul. Acesta este punctul. A nu merge pe religios cu privire la un lucru care se referă la uman. Nu este permis. Niciodată, niciodată nu trebuie eliminată o viaţă umană şi nici nu se poate închiria un călău pentru a rezolva o problemă.

Avortul nu este niciodată răspunsul pe care femeile şi familiile îl caută. Mai degrabă frica de boală şi singurătatea îi fac pe părinţi să ezite. Dificultăţile de ordin practic, uman şi spiritual sunt de netăgăduit, dar tocmai pentru aceasta acţiuni pastorale mai incisive sunt urgente şi necesare pentru a-i susţine pe cei care primesc copii bolnavi. Adică trebuie create spaţii, locuri şi „reţele de iubire” la care cuplurile se pot adresa, precum şi să se dedice timp însoţirii acestei familii. Îmi vine în minte o istorie pe care eu am cunoscut-o în cealaltă dieceză a mea. Era o tânără de 15 ani cu sindromul Down care a rămas însărcinată şi părinţii au mers la judecător pentru a cere permisiunea de a avorta. Judecătorul, un om corect în mod serios, a studiat cazul şi a spus: „Vreau s-o interoghez pe copilă”. „Dar are sindromul Dewn, nu înţelegeţi…”. „Nu, nu, vreau să vină”. A mers tânăra de cincisprezece ani, s-a aşezat acolo, a început să vorbească cu judecătorul şi el i-a spus: „Dar tu ştii ce ţi se întâmplă?”. „Da, sunt bolnavă…”. „Ah, şi cum este boala ta?”. „Mi-au spus că am înăuntru un animal care îmi mănâncă stomacul şi pentru aceasta trebuie să fac o intervenţie”. „Nu… tu nu ai un vierme care îţi mănâncă stomacul. Tu ştii ce ai acolo? Un copil!”. Şi tânăra cu sindrom Down a făcut: „Oh, ce frumos!”: aşa. Cu asta, judecătorul n-a autorizat avortul. Mama îl vrea. Au trecut anii. S-a născut o fetiţă. A studiat, a crescut, a devenit avocat. Acea fetiţă, din momentul în care înţeles istoria sa pentru că i-au povestit-o, în fiecare zi de naştere îl chema pe judecător ca să-i mulţumească pentru darul naşterii. Lucrurile vieţii. Judecător este mort şi acum ea a devenit promotor al justiţiei. Dar uite ce lucru frumos! Avortul nu este niciodată răspunsul pe care-l caută femeile şi familiile.

Aşadar, mulţumesc vouă tuturor care lucraţi pentru asta. Şi mulţumesc, îndeosebi, vouă, familii, mame şi taţi, care aţi primit viaţa fragilă – cuvântul fragilitate trebuie subliniat – pentru că mamele, precum şi femeile, sunt specialiste în fragilitate: a primi viaţa fragilă; şi care acum sunteţi sprijin şi ajutor pentru alte familii. Mărturia voastră de iubire este un dar pentru lume. Vă binecuvântez şi vă port în rugăciunea mea. Şi vă cer cu rugăminte să vă rugaţi pentru mine.

Mulţumesc!

Franciscus

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.