Categorii

Discurs adresat participanţilor la Întâlnirea promovată de Caritas Internationalis (27 mai 2019)

Domnilor cardinali,

Veneraţi fraţi întru episcopat şi întru preoţie,

Iubiţi fraţi şi surori,

Sunt bucuros că am această oportunitate să vă întâlnesc cu ocazia celei de-a XXI-a Adunări Generale. Îi mulţumesc cardinalului Tagle pentru cuvintele pe care mi le-a adresat şi îndrept un salut cordial spre voi toţi, spre marea familie Caritas şi spre cei care în ţările voastre se angajează în slujba carităţii.

În aceste zile, provenind din orice parte a lumii, aţi trăit un moment semnificativ în viaţa Confederaţiei, care a avut ca scop nu numai să îndeplinească obligaţiile statutare, ci şi să întărească legăturile de comuniune reciprocă în adeziunea la Succesorul lui Petru, din cauza legăturii speciale existente între organizaţia voastră şi Scaunul Apostolic. De fapt, sfântul Ioan Paul al II-lea a voit să-i confere lui Caritas Internationalis personalitatea juridică publică, chemându-vă să împărtăşiţi însăşi misiunea Bisericii în slujba carităţii.

Astăzi aş vrea să mă opresc ca să reflectez pe scurt cu voi asupra a trei cuvinte-cheie: caritate, dezvoltare integrală şi comuniune.

Luând în considerare misiunea pe care Caritas este chemată să o desfăşoare în Biserică, este important mereu să reflectăm din nou împreună asupra semnificaţiei cuvântului însuşi caritate. Caritatea nu este o prestaţie sterilă sau un simplu obol care trebuie dat pentru a reduce la tăcere conştiinţa noastră. Ceea ce nu trebuie să uităm niciodată este că această caritate îşi are originea şi esenţa în Dumnezeu însuşi (cf. In 4,8); caritatea este îmbrăţişarea lui Dumnezeu Tatăl nostru dată fiecărui om, în special celor din urmă şi celor suferinzi, care ocupă în inima sa un loc preferenţial. Dacă am privi la caritatea ca o prestaţie, Biserica ar deveni o agenţie umanitară şi slujirea carităţii un „departament logistic” al său. Însă Biserica nu este nimic din toate acestea, este ceva diferit şi mult mai mare: este, în Cristos, semnul şi instrumentul iubirii lui Dumnezeu faţă de omenire şi faţă de toată creaţie, casa noastră comună.

Al doilea cuvânt este dezvoltare integrală. În slujirea carităţii este în joc viziunea despre om, care nu se poate reduce numai la un aspect ci implică toată fiinţa umană ca fiu al lui Dumnezeu, creat după imaginea sa. Săracii sunt înainte de toate persoane şi pe feţele lor se ascunde faţa lui Cristos însuşi. Ei sunt trupul său, semne ale trupului său răstignit, şi noi avem obligaţia de a ajunge la ei şi în periferiile cele mai extreme şi în subsolurile istoriei cu delicateţea şi duioşia Maicii Biserici. Trebuie să tindem spre promovarea întregului om şi a tuturor oamenilor pentru că să fie autori şi protagonişti ai propriului progres (cf. Sfântul Paul al VI-lea, Enciclica Populorum progressio, 34). De aceea, slujirea carităţii trebuie să aleagă logica dezvoltării integrale ca antidot la cultura rebutului şi a indiferenţei. Şi adresându-mă vouă, care sunteţi Caritas, vreau să reafirm că „discriminarea cea mai rea de care suferă săracii este lipsa de atenţie spirituală” (Exortaţia apostolică Evangelii gaudium, 200). Voi ştiţi bine asta: cea mai mare parte a săracilor „are o specială deschidere la credinţă; au nevoie de Dumnezeu şi nu putem neglija să le oferim prietenia sa, binecuvântarea sa, Cuvântul său, celebrarea Sacramentelor şi propunerea unui drum de creştere şi de maturizare în credinţă” (ibid.). De aceea, aşa cum ne învaţă şi exemplul sfinţilor şi sfintelor carităţii, „opţiunea preferenţială faţă de cei săraci trebuie să se traducă îndeosebi într-o atenţie religioasă privilegiată şi prioritară” (ibid.).

Al treilea cuvânt este comuniune, care este central în Biserică, defineşte esenţa sa. Comuniunea eclezială se naşte din întâlnirea cu Fiul lui Dumnezeu, Isus Cristos, care, prin vestirea Bisericii, ajunge la oameni şi creează comuniune cu El însuşi şi cu Tatăl şi Duhul Sfânt (cf. 1In 1,3). Este comuniunea în Cristos şi în Biserică aceea care însufleţeşte, însoţeşte, susţine slujirea carităţii fie în comunităţile înseşi fie în situaţiile de urgenţă din toată lumea. În acest mod, diakonia carităţii devine instrument vizibil de comuniune în Biserică (cf. Compendiul de Doctrină Socială a Bisericii, 4). Pentru aceasta, fiind Confederaţie sunteţi însoţiţi de Dicasterul pentru Slujirea Dezvoltării Umane Integrale, căruia îi mulţumesc pentru munca pe care o desfăşoară în mod obişnuit şi, îndeosebi, pentru sprijinul dat misiunii ecleziale a Caritas Internationalis. Am spus că sunteţi însoţiţi: nu sunteţi „sub”.

Reluând aceste trei aspecte fundamentale pentru a trăi în Caritas, caritatea, dezvoltarea integrală şi comuniunea, aş vrea să vă îndemn să le trăiţi cu stil de sărăcie, de gratuitate şi de umilinţă.

Nu se poate trăi caritatea fără a avea relaţii interpersonale cu săracii: a trăi cu săracii şi pentru săraci. Săracii nu sunt numere, ci persoane. Pentru că trăind cu săracii învăţăm să practicăm caritatea cu spiritul de sărăcie, învăţăm că este împărtăşire caritatea. În realitate, nu numai caritatea care nu ajunge la buzunar este o falsă caritate, ci caritatea care nu implică inima, sufletul şi toată fiinţa noastră este o idee de caritate încă nerealizată.

Trebuie să fim atenţi mereu să nu cădem în ispita de a trăi o caritate ipocrită sau înşelătoare, o caritate identificată cu pomana, cu binefacerea, sau ca „pilulă calmantă” pentru conştiinţele noastre neliniştite. Iată pentru ce trebuie evitat să se asemene lucrarea carităţii cu eficacitatea filantropică sau cu eficienţa planificatoare sau cu organizarea exagerată şi efervescentă.

Caritatea fiind cea mai râvnită dintre virtuţi la care omul poate să aspire pentru a-l putea imita pe Dumnezeu, este scandalos a vedea lucrători de caritate care o transformă în business: vorbesc mult despre caritate dar trăiesc în lux sau în risipă sau organizează Forumuri despre caritate irosind în mod inutil mulţi bani. Face mult rău a constata că unii lucrători de caritate se transformă în funcţionari şi birocraţi.

Iată pentru ce aş vrea să reafirm că această caritate nu este o idee sau un sentiment pios, ci este întâlnirea experienţială cu Cristos; este voinţa de a trăi cu inima lui Dumnezeu care nu ne cere să avem faţă de săraci o iubire generică, afect, solidaritate, etc., ci de a-l întâlni în ei pe El însuşi (cf. Mt 25,31-46), cu stilul de sărăcie.

Dragi prieteni, vă mulţumesc, în numele întregii Biserici, pentru ceea ce faceţi cu şi pentru atâţia fraţi şi surori cărora le este greu, care sunt lăsaţi la margini, care sunt oprimaţi de sclaviile din zilele noastre, şi vă încurajez să mergeţi înainte! Fie ca voi toţi, în comuniune cu comunităţile ecleziale de care aparţineţi şi a căror exprimare sunteţi, să continuaţi să daţi cu bucurie contribuţia voastră pentru ca să crească în lume Împărăţia lui Dumnezeu, Împărăţia dreptăţii, a iubirii şi a păcii. Să vă hrănească şi să vă lumineze mereu Evanghelia şi să vă conducă învăţătura şi îngrijirea pastorală a Maicii Biserici.

Domnul să vă binecuvânteze şi Sfânta Fecioară Maria să vă păzească. Şi, vă rog, nu uitaţi să vă rugaţi pentru mine. Mulţumesc.

Franciscus

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.