Categorii

Discurs adresat participanților la Întâlnirea Internațională „Biserica în ieșire”. Receptarea şi perspectivele lui Evangelii gaudium (30 noiembrie 2019)

Iubiți fraţi şi surori,

În aceste zile v-aţi întâlnit numeroşi, venind din atâtea părţi ale lumii, pentru a relua în mâini Evangelii gaudium. Vă mulţumesc pentru asta şi sunt recunoscător monseniorului Fisichella pentru cuvintele sale precum şi pentru că duce înainte această lucrare. Sunt sigur că veți duce acasă cu entuziasm roadele din aceste zile de întâlnire.

Aş vrea să vă spun cu multă simplitate: bucuria Evangheliei provine din întâlnirea cu Isus. Când îl întâlnim pe Domnul suntem inundați de acea iubire de care numai El este capabilă. Așadar, „când îi permitem lui Dumnezeu să ne conducă dincolo de noi înșine”, viaţa se schimbă şi „ajungem la existenţa noastră cea mai adevărată. Acolo se află izvorul acțiunii evanghelizatoare” (Exortaţia apostolică Evangelii gaudium, 8). Pentru că la acel punct exigența de a-l vesti se naște spontan, devine de neoprit, chiar fără cuvinte, cu mărturia. Aşa a început evanghelizarea, în dimineața de Paști, cu o femeie-apostol, Maria Magdalena care, după ce l-a întâlnit pe Isus înviat, pe Cel Viu, i-a evanghelizat pe apostoli. Se afla la mormântul lui Isus cu atâtea sentimente triste în inimă: la durerea datorată pierderii Învățătorului se adăugau frica faţă de viitor şi rătăcirea faţă de presupusa profanare a mormântului. Însă plânsul său s-a schimbat în bucurie, singurătatea sa în mângâiere după ce a găsit în Isus iubirea care nu dezamăgește niciodată, care nu abandonează nici măcar în faţa morții, care dă forţa de a regăsi ceea ce avem mai bun în noi înșine. Este adevărat pentru toţi: „tristețea noastră infinită se îngrijește numai cu o iubire infinită” (ibid., 265).

Experienţa atâtor persoane în zilele noastre nu este departe de cea a Mariei din Magdala. Nostalgia de Dumnezeu, de o iubire infinită şi adevărată, este înrădăcinată în inima fiecărui om. Este nevoie de cineva care să ajute la reînsuflețirea ei. Este nevoie de îngeri care, aşa cum a fost pentru Maria Magdalena, să aducă vești bune: îngeri în carne şi oase care să se apropie pentru a șterge lacrimi, pentru a spune în numele lui Isus: „nu te teme!” (cf. Mt 28,5). Evanghelizatorii sunt ca îngerii, ca îngerii păzitori, mesageri ai binelui care nu înmânează răspunsuri pregătite, ci împărtășesc interogativul vieţii, acelaşi pe care Isus l-a adresat Mariei chemând-o pe nume: „Pe cine cauți?” (In 20,15). Pe cine cauți, nu ce anume cauți, pentru că lucrurile nu sunt suficiente pentru a trăi; pentru a trăi este nevoie de Dumnezeul iubirii. Şi dacă am ști, cu această iubire a sa, să privim în inima persoanelor care, din cauza indiferenței pe care o respirăm şi a consumismului care ne aplatizează, adesea trec prin faţa noastră ca şi cum n-ar fi nimic, am reuși să vedem înainte de toate nevoia de acest Pe cine, căutarea unei iubiri care durează pentru totdeauna, întrebarea cu privire la sensul vieţii, la durere, la trădare, la singurătate. Sunt neliniști în faţa cărora nu sunt suficiente rețete şi precepte; trebuie mers, trebuie mers împreună, trebuie să devenim colegi de călătorie.

De fapt, cine evanghelizează nu poate să uite niciodată că este mereu în mișcare, în căutare împreună cu alţii. De aceea nu poate lăsa în urmă pe nimeni, nu-şi poate permite să-l țină la distanță pe cel care merge cu greu, nu se poate închide în micul său grup de relaţii confortabile. Cine vesteşte nu caută fugi din lume, pentru că Domnul său atât de mult a iubit lumea încât s-a dat pe sine însuși, nu pentru a condamna ci pentru a mântui lumea (cf. In 3,16-17). Cine vesteşte îşi însușește dorința lui Dumnezeu, care suferă pentru cel care este distant. Nu cunoaște dușmani, numai colegi de călătorie. Nu se erijează ca învățător, ştie că este comună căutarea lui Dumnezeu şi trebuie împărtăşită, că apropierea lui Isus nu este negată niciodată nimănui.

Iubiți fraţi şi surori, să nu ne rețină teama de a greși şi frica de a parcurge cărări noi. În viaţă toţi greșim, toţi. Este normal. Nu există priorități de pus înaintea vestirii învierii, înaintea kerigmei speranţei. Sărăciile noastre nu sunt obstacole, ci instrumente prețioase, pentru că harului lui Dumnezeu îi place să se manifeste în slăbiciune (cf. 2Cor 12,9). Avem nevoie să ne întărim într-o certitudine interioară, în „convingerea că Dumnezeu poate să acționeze în orice împrejurare, chiar şi în mijlocul eșecurilor aparente” (ibid., 279). Avem nevoie să credem cu adevărat că Dumnezeu este iubire şi că nu trebuie pierdută deci nicio lucrare desfășurată cu iubire, nicio preocupare sinceră faţă de alţii, niciun act de iubire faţă de Dumnezeu, nicio trudă generoasă, nicio răbdare dureroasă (cf. ibid.). Avem nevoie, pentru a răspândi vestea, să fim simpli şi agili ca în Evangheliile de Paşti: ca Maria, care abia aşteaptă să le spună discipolilor: „L-am văzut pe Domnul!” (In 20,18); ca apostolii, care aleargă la mormânt (cf. In 20,4); ca Petru, care plonjează din barcă spre Isus (cf. In 21,8). Avem nevoie de o Biserică liberă şi simplă, care nu se gândeşte la întoarceri de imagine, la conveniențe şi la intrări, ci să fie în ieșire. Cineva spunea că adevărata Biserică a lui Isus pentru a fi fidelă trebuie să fie în deficit în bilanţ. E bun acest lucru: deficitul.

Să ne gândim la primii creştini, care îi aveau pe toţi împotrivă, erau persecutați şi totuşi nu se plângeau de lume. Citind Noul Testament, se vede că nu erau preocupați să se apere de un imperiu care-i omora, ci să-l vestească pe Isus, chiar cu prețul vieţii. Așadar să nu ne lăsăm întristați de lucrurile care nu merg, de trude, de neînțelegeri, de bârfă, nu: sunt micimi în faţa „sublimității cunoașterii lui Cristos Isus Domnul nostru” (cf. Fil 3,8). Să nu ne lăsăm contagiați de defetismul conform căruia totul merge rău: nu este gândirea lui Dumnezeu. Şi cei triști nu sunt creştini. Creștinul suferă de atâtea ori, dar nu cade în tristețea profundă a sufletului. Tristețea nu este o virtute creştină. Durerea da. Pentru a nu lăsa să ni se fure entuziasmul Evangheliei să invocăm în fiecare zi pe Autorul său, pe Duhul Sfânt, Duhul bucuriei care menține vie ardoarea misionară, care face din viaţă o istorie de iubire cu Dumnezeu, care ne invită să atragem lumea numai cu iubirea şi să descoperim că viaţa se posedă numai dăruind-o. se posedă în sărăcia de a o da, de a ne despuia de noi înșine. Precum şi cu surpriza, uimirea de a vedea că înainte de a ajunge noi, este Duhul Sfânt care deja a ajuns şi ne aşteaptă acolo.

Vă mulţumesc din inimă pentru binele pe care-l dăruiți. Vă binecuvântez şi vă cer să vă rugaţi pentru mine. Mulţumesc.

Franciscus

Traducere de pr. dr. Mihai Pătraşcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.