Categorii

Discurs adresat participanților la cursul de formare promovat de Tribunalul Rota Romana (30 noiembrie 2019)

Iubiți fraţi şi surori,

Sunt bucuros să vă primesc la sfârşitul acestui curs, care vă doresc să fie rodnic pentru pregătirea şi competența voastră. Îi mulţumesc Excelenței Sale Mons. Pinto şi le mulţumesc conferențiarilor care v-au transmis conținuturi teologice şi proceduri canonice importante pentru soți şi pentru viaţa Bisericii astăzi.

Tema cursului a unit două atenții cruciale: ocrotirea căsătoriei şi îngrijirea pastorală a cuplurilor rănite.

În mod inconștient suntem imediat atrași de acest al doilea aspect, pentru că aici se manifestă înainte de toate grija atentă şi maternă a Bisericii, de ieri şi de astăzi, în faţa diferitelor situaţii dureroase pe care un cuplu de soți poate să le întâlnească de-a lungul drumului său. Ceea ce v-au fost expuse sunt tipologii care nu pot să fie tratate ca o abordare pur birocratică, aproape mecanică. Mai degrabă este vorba de a intra în trăirea persoanelor, care suferă şi cărora le este sete de seninătate şi de fericire personală şi de cuplu.

Rănile căsătoriei astăzi – ştim asta – provin din multe şi diferite cauze: psihologice, fizice, ambientale, culturale…; uneori sunt provocate de închiderea inimii umane la iubire, de păcatul care-i atinge pe toţi. Nu mă opresc asupra acestui lucru. Aş vrea să spun doar că aceste cauze sapă brazde adânci şi amare în inima persoanelor implicate, răni sângerânde, în faţa cărora Biserica nu va reuși niciodată să treacă mai departe întorcându-şi privirea în altă parte.

Pentru aceasta Biserica, atunci când întâlnește aceste realităţi de cupluri rănite, înainte de toate plânge şi suferă cu ele; se apropie cu untdelemnul mângâierii, pentru a alina şi a îngriji; ea vrea să ia asupra sa durerea pe care o întâlnește. Şi dacă, după aceea, se străduiește să fie imparțială şi obiectivă în căutarea adevărului unei căsătorii distruse, Biserica nu este niciodată străină nici uman, nici spiritual de cei care suferă. Nu reușește niciodată să fie impersonală sau rece în faţa acestor triste şi zbuciumate istorii de viaţă. Pentru aceasta, şi în procedurile sale canonice şi jurisprudențiale, Biserica întotdeauna şi numai binele persoanelor rănite îl caută, adevărul iubirii lor îl caută; nu are altceva în minte decât să susțină fericirea lor justă şi dorită, care, înainte de a fi un bun personal la care toţi aspirăm omenește, este un dar pe care Dumnezeu îl rezervă fiilor săi şi care provine de la El.

Pentru aceasta orice caz ecleziastic care tratează o căsătorie rănită, așadar lucrătorii, judecătorii, părțile implicate, martorii, trebuie înainte de toate să se încredințeze Duhului Sfânt, pentru ca, fiind conduși de El, să poată asculta cu criteriu corect, să ştie să examineze, să discearnă şi să judece. Şi acest lucru este foarte important! Un proces nu este un lucru matematic, pentru a vedea pur şi simplu care motiv este mai important decât altul. Nu. Duhul Sfânt este cel care trebuie să conducă procesul, întotdeauna. Dacă nu este Duhul Sfânt, ceea ce facem nu este eclezial.

Cursul la care aţi participat lua în considerare mai ales grija atentă şi vigilentă a Bisericii pentru ca să fie căsătoria soților creştini ceea ce Domnul Isus a voit ca ea să fie. Sfântul Paul a rezumat asta comparând-o cu unirea lui Cristos cu Biserica, trupul său, pe care El o iubește ca pe o mireasă cu iubire nepieritoare până la jertfirea sa pe cruce (cf. Ef 5,21-33), pentru ca să se realizeze voința Tatălui de a face din întreaga omenire familia lui Dumnezeu.

Şi de aceea, deşi căsătoria poate să-i umple pe soţii creştini de bucurie şi de plinătate umană şi spirituală, ei nu trebuie să uite niciodată că sunt chemaţi, ca persoane şi ca pereche, să meargă mereu în credinţă, să meargă în Biserică şi cu Biserica, să meargă împreună pe calea sfințeniei. De fapt, în Noul Testament căsătoria creştină este trăită ca un drum de credinţă, ca unire intimă a soților care sunt „coloanele” Bisericii familiale[1].

Din acest drum în Duhul, din lumina sa care încălzeşte şi satisface inima umană se naște acea slujire prețioasă şi indispensabilă a soților în Biserică, a cărei necesitate se simte tot mai mult astăzi în comunitățile noastre parohiale şi diecezane. O slujire generată de Sacrament; o slujire misionară care vesteşte că Isus Cristos este viu şi activ; o slujire care cheamă cu generozitate la viaţă noi creaturi, noi copii ai lui Dumnezeu.

Acest Sacrament nu se improvizează. Este necesar să se pregătească atunci când sunt logodnici. Nu este suficient ca logodnicii creştini să se pregătească să devină soți ajungând la o bună integrare psihologică, afectivă, relațională şi pregătitoare, care este şi ea necesară pentru stabilitatea viitoarei lor uniri. Ei trebuie să hrănească şi să mărească progresiv în ei înșiși şi acea chemare specifică de a se modela ca soți creştini. Asta înseamnă a cultiva, în cadrul vocației creştine, vocația specială de a deveni discipoli misionari ca soți, martori ai Evangheliei în viaţa familială, de muncă, socială, acolo unde Domnul îi cheamă; vocația de a manifesta frumusețea apartenenței lor la El şi de a da cont despre acel „mai mult” de viaţă şi de iubire, care este în lume epifania speranţei creştine oferite de Cristos. Conciliul al II-lea din Vatican, magisteriul Bisericii, dar înainte de toate Cuvântul lui Dumnezeu este cel care indică această înaltă țintă apostolică şi misionară sădită în Sacramentul căsătoriei. Şi privind la acest orizont logodnicii pot să crească, hrănindu-se cu rugăciunea, cu Euharistia şi Reconcilierea, cu atenţia sinceră a unuia faţă de celălalt, cu dăruirea faţă de fraţii pe care-i întâlnesc.

Cei doi soți sfinţi Acvila şi Priscila, prieteni şi colaboratori ai lui Paul, sunt un exemplu foarte frumos al acestei vocaţii la apostolatul conjugal. Le-am dedicat chiar lor cateheza la audiența generală din 13 noiembrie.

Apostolul Paul a găsit în discipolii Acvila şi Priscila niște colaboratori prețioși, aleşi şi chemaţi nu de el, ci de Domnul. Tot aşa episcopul, parohul, diaconul permanent şi soţia sa, care pregătesc cuplurile de logodnici, trebuie să-i ajute să fie celule vii şi apostolice ale comunităţilor parohiale.

Biserica, în structura sa parohială, este concret o comunitate de familii, chemate să devină, ca Acvila şi Priscila, martori ai Evangheliei în acel teritoriu. Şi aici, Duhul Sfânt este cel care realizează această sinergie, care nu este ușoară, dar nu este imposibilă. Îi încurajez pe păstori, episcopi şi preoţi, să promoveze, să susțină şi să însoțească acest proces, aşa încât Biserica să se reînnoiască devenind tot mai mult o rețea capilară de comunităţi de familii martore şi misionare ale Evangheliei.

Iubiți fraţi şi surori, din inimă vă binecuvântez pe fiecare dintre voi şi slujirea voastră eclezială şi socială. Mă rog pentru voi; şi voi, vă rog, rugaţi-vă pentru mine. Mulţumesc!

Franciscus

Traducere de pr. dr. Mihai Pătraşcu

[1] Cf. Conciliul al II-lea din Vatican, Constituția pastorală Gaudium et spes, 48-50; Ioan Paul al II-lea, Exortaţia apostolică Familiaris consortio, 39; Francisc, Exortaţia apostolică post-sinodală Amoris laetitia, 311.

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.