Categorii

Discurs adresat participanților la Conferința Internațională pentru Conducătorii de Universități: „New Frontiers for University Leaders: the Future of Health and the University Ecosystem” (4 noiembrie 2019)

Rectori magnifici şi stimați profesori,

Bine aţi venit la această întâlnire, cu ocazia întâlnirii Federației Internaționale a Universităților Catolice despre tema „Noi frontiere pentru liderii universităților. Viitorul sănătății şi ecosistemul universității”. O salut pe preşedinte, profesoara Isabel Capeloa Gil, [în spaniolă] şi îi mulţumesc pentru respectul de a fi vorbit în spaniolă, şi pe toţi cei prezenți, în timp ce îi mulţumesc Federației pentru această angajare de studiu şi de cercetare.

Astăzi sistemul universităților se află în faţa unor provocări inedite care provin din dezvoltarea științelor, din evoluția noilor tehnologii şi din exigențele societății care solicită instituţiile academice să furnizeze răspunsuri adecvate şi actualizate. Presiunea puternică, simţită şi în diferitele domenii ale vieţii socio-economice, politice şi culturale, interpelează așadar însăși vocația universității, îndeosebi misiunea profesorilor de a preda şi de a face cercetare şi de a pregăti tinerele generații să devină nu numai profesioniști calificați în diferitele discipline, ci şi protagoniști ai binelui comun, lideri creativi şi responsabili ai vieţii sociale şi civile cu o viziune corectă despre om şi despre lume. În acest sens astăzi universitățile trebuie să se întrebe cu privire la contribuția pe care ele pot şi trebuie s-o dea pentru sănătatea integrală a omului şi pentru o ecologie solidară.

Dacă aceste provocări se referă la tot sistemul universitar, universitățile catolice ar trebui să simtă cu acuitate şi mai mare aceste exigențe. Cu deschiderea voastră universală (întocmai ca „universitas”), puteți face în aşa fel încât universitatea catolică să fie locul în care soluțiile pentru un progres civil şi cultural pentru persoane şi pentru omenire, impregnat de solidaritate, să fie urmărit cu statornicie şi profesionalitate, considerând ceea ce este contingent fără a pierde din vedere ceea ce are o valoare mai generală. Problematicile vechi şi noi trebuie studiate în specificul şi instantaneitatea, dar întotdeauna în cadrul unei optici personale şi globale. Interdisciplinaritatea, cooperarea internațională şi împărtăşirea resurselor sunt elemente importante pentru ca universalitatea să se traducă în proiecte solidare şi rodnice în favoarea omului, a tuturor oamenilor precum şi a contextului în care ei cresc şi trăiesc.

Dezvoltarea tehno-științelor, aşa cum se poate constata deja, este destinată să influențeze în mod crescând asupra sănătății fizice şi psihologice a persoanelor. Însă deoarece el are incidență şi asupra modalităților şi asupra proceselor studiilor academice, astăzi mai mult decât în trecut trebuie amintit că orice învățământ implică şi o interogare asupra „motivelor”, adică cere o reflecţie asupra fundamentelor şi asupra scopurilor fiecărei discipline. O educație redusă la simplă instruire tehnică  sau la simplă informație, devine o alienare a educației; a considera că se pot transmite cunoștințe făcând abstracţie de dimensiunea lor etică, ar fi ca şi cum s-ar renunța la educație.

Este necesar să se depășească moştenirea iluminismului. A educa, în general, dar îndeosebi în universități, nu este numai a umple capul cu concepte. Este nevoie de cele trei limbaje. Este necesar ca să intre în joc cele trei limbaje: limbajul minţii, limbajul inimii şi limbajul mâinilor, aşa încât să se gândească în armonie cu ceea ce se simte şi se face; să se simtă în armonie cu ceea ce se gândeşte şi se face, să se facă în armonie cu ceea ce se simte şi se gândeşte. O armonie generală, nu separată de totalitate. De aceea este necesar să se acționeze înainte de toate pornind de la o idee de educație concepută ca un proces teleologic, adică unul care priveşte la scop, orientat în mod necesar spre un scop şi, deci, spre o viziune precisă despre om. Dar trebuie avută şi o perspectivă ulterioară pentru a înfrunta tema motivelor – adică a sferei etice – în domeniul educativ. Este vorba despre caracterul tipic epistemologic care se referă la tot arcul științelor, şi nu numai cele umaniste ci şi cele naturale, științifice şi tehnologice. Legătura dintre cunoaștere şi finalitate trimite la tema intenționalității şi la rolul subiectului în fiecare proces cognitiv. Şi ajungem astfel la o nouă epistemă; este o provocare: a face o nouă epistemă. Epistemologia tradițională a subliniat acest rol considerând caracterul impersonal al oricărei cunoașteri drept condiție de obiectivitate, condiție esențială a universalității şi a comunicabilității științei. În schimb astăzi, numeroşi autori scot în evidență că nu există experiențe total impersonale: forma mentis, convingerile normative, categoriile, creativitatea, experiențele existențiale ale subiectului reprezintă o „dimensiune tacită” a cunoașterii dar mereu prezentă, un factor indispensabil pentru acceptarea progresului științific. Nu putem să nu ne gândim la o nouă epistemă de laborator, nu merge, însă a vieţii da.

În acest orizont, universitatea are o conștiință, dar şi o forță intelectuală şi morală a cărei responsabilitate merge dincolo de persoana de educat şi se extinde la necesităţile întregii omeniri. FIUC este chemată să-şi asume imperativul moral de a se strădui pentru a realiza o comunitate internațională mai unită, pe de o parte înfigând cu mai mare convingere propriile rădăcini în acel context creştin din care au avut origine universitățile şi, pe de altă parte, consolidând rețeaua dintre universități mai vechi şi cele mai tinere, pentru a dezvolta un spirit universalist menit să mărească o calitate a vieţii culturale a persoanelor şi popoarelor. Ecosistemul universităților se construiește dacă fiecare universitar cultivă o sensibilitate deosebită, aceea dată lui de atenţia sa faţă de om, faţă de tot omul, faţă de contextul în care trăieşte şi crește şi faţă de tot ceea ce contribuie la promovarea sa.

Formarea liderilor îşi atinge propriile obiective atunci când reușește să investească timpul academic cu scopul de a dezvolta nu numai mintea, ci şi „inima”, conştiinţa şi capacitățile practice ale studentului; cunoașterea științifică şi teoretică trebuie amestecată cu sensibilitatea studiosului şi cercetătorului pentru ca roadele studiului să nu fie dobândite în sens autoreferențial, numai pentru a afirma propria poziție profesională, ci să fie proiectate în sens relațional şi social. În definitiv, aşa cum fiecare om de știință şi fiecare om de cultură are obligația de a sluji mai mult, pentru că ştie mai mult, tot aşa comunitatea universitară, mai ales dacă este de inspirație creştină, şi ecosistemul instituțiilor academice trebuie să răspundă în ansamblul lor la acelaşi dialog.

În această perspectivă, drumul pe care Biserica, şi cu ea intelectualii catolici, trebuie să-l parcurgă, este exprimat sintetic de patronul lui FIUC, neo-canonizatul cardinal Newman, în acest mod: „Bisericii nu-i este frică de cunoaștere, ci ea purifică totul, ea nu sufocă niciun element al naturii noastre, ci cultivă totul”[1]. Mulţumesc.

Franciscus

Traducere de pr. dr. Mihai Pătraşcu

[1] The Idea of a University, Westminster, pag. 234.

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.