Categorii

Discurs adresat participanţilor la capitulul general al Ordinului Fraţilor Sfintei Fecioare Maria de pe Muntele Carmel (carmelitani) (21 septembrie 2019)

Iubiţi fraţi,

Cu bucurie vă salut pe voi, convocaţi pentru a celebra capitulul general, şi, prin intermediul vostru, salut toţi membrii Ordinului carmelitan. Tema din centrul reflecţiei voastre capitulare este „Voi sunteţi martorii mei” (Is 43,10); de la o generaţie la alta: chemaţi să fim fideli carismei noastre carmelitane (cf. Constituţii 21).

Dumnezeu a binecuvântat Carmelul cu o carismă originală pentru a îmbogăţi Biserica şi pentru a comunica lumii bucuria Evangheliei, împărtăşind ceea ce aţi primit cu entuziasm şi generozitate: „Gratuit aţi primit, gratuit să daţi” (Mt 10,8). Aş vrea să vă încurajez în asta indicându-vă trei linii de drum.

Prima linie este fidelitate şi contemplaţie. Biserica vă apreciază şi, când se gândeşte la Carmel, se gândeşte la o şcoală de contemplaţie. Aşa cum atestă o bogată tradiţie spirituală, misiunea voastră este rodnică în măsura în care este înrădăcinată în relaţia personală cu Dumnezeu. Fericitul Tito Brandsma, martir şi mistic, afirma astfel: „Este propriu pentru Ordinul Carmelului, deşi este un ordin cerşetor de viaţă activă şi care trăieşte în mijlocul oamenilor, să păstreze o mare stimă faţă de singurătate şi dezlipire de lume, considerând singurătatea şi contemplaţia ca partea cea mai bună a vieţii sale spirituale”. Constituţiile din 1995, pe care le revizuiţi în aceste zile, subliniază asta: „La această vocaţie contemplativă se referă mereu marii maeştri spirituali din familia carmelitană” (nr. 17). Modalitatea carmelitană de a trăi contemplaţia vă pregăteşte să slujiţi poporul lui Dumnezeu prin orice slujire şi apostolat. Lucrul sigur este că, orice lucru faceţi, veţi fi fideli faţă de trecutul vostru şi deschişi spre viitor cu speranţă dacă, „trăind în ascultarea lui Isus Cristos” (Regula, 2), veţi avea la inimă în special drumul spiritual al persoanelor.

A doua linie este însoţire şi rugăciune. Carmelul este sinonim al vieţii interioare. Misticii şi scriitorii carmelitani au înţeles că „a rămâne în Dumnezeu” şi „a rămâne în cele ale sale” nu coincid mereu. A fi preocupaţi pentru mii de lucruri ale lui Dumnezeu fără a fi înrădăcinaţi în El (cf. Lc 10,38-42), mai devreme sau mai târziu ne prezintă contul: ne dă seama că l-am pierdut de-a lungul drumului. Sfânta Maria Magdalena de’ Pazzi, în vestitele sale scrisori de Reînnoire a Bisericii (1586), prevede că „lâncezeala” se poate strecura în viaţa consacrată când sfaturile evanghelice devin o rutină şi iubirea faţă de Isus nu mai este centrul vieţii (cf. Exortaţia apostolică Evangelii gaudium, 264). Şi astfel se poate strecura şi mondenitatea, care este ispita cea mai periculoasă pentru Biserică, îndeosebi pentru noi, oameni ai Bisericii. Ştiu bine, fraţilor, că această ispită a intrat şi a făcut daune grave şi printre voi. M-am rugat şi mă rog pentru ca Domnul să vă ajute. Şi acest capitul este o ocazie providenţială pentru a primi de la Duhul Sfânt forţa de a lupta împreună împotriva acestor curse.

Generaţii de carmelitani şi carmelitane ne-au învăţat cu exemplul să trăim mai mult „înăuntru” decât „în afara” noastră şi să mergem spre „el más profundo centro – cel mai profund centru”, cum spune sfântul Ioan al Crucii (Flacără vie de iubire B, 1,11-12), pentru că acolo locuieşte Dumnezeu şi acolo El ne invită să-l căutăm. Adevăratul profet în Biserică este cel şi cea care vine din „deşert”, ca Ilie, bogat în Duhul Sfânt, şi cu acea autoritate pe care o au cei care au ascultat în tăcere glasul subtil al lui Dumnezeu (cf. 1Re 19,12).

Vă încurajez să însoţiţi persoanele să „legaţi prietenie” cu Dumnezeu. Sfânta Tereza spunea: „De a vorbi sau de a auzi vorbindu-se despre Dumnezeu aproape că nu încetam niciodată”. Lumii noastre îi este sete de Dumnezeu şi voi carmelitanii, maeştri ai rugăciunii, puteţi ajuta pe atâţia să iasă din gălăgie, di grabă şi din ariditatea spirituală. Nu este vorba desigur de a-i învăţa pe oameni să acumuleze rugăciuni, ci să fie bărbaţi şi femei ai credinţei, prieteni ai lui Dumnezeu, care ştiu să parcurgă căile Duhului.

Din tăcere şi din rugăciune se vor naşte comunităţi reînnoite şi slujiri autentice (cf. Constituţii, 62). Ca buni artizani ai fraternităţii, să repuneţi încrederea voastră în Domnul învingând inerţia imobilismului şi evitând ispita de a reduce comunitatea călugărească la „grupuri de lucru” care ar ajunge să dilueze elementele fundamentale ale vieţii călugăreşti. Frumuseţea vieţii comunitare este în ea însăşi un punct de referinţă care generează seninătate, atrage poporul lui Dumnezeu şi contagiază bucuria lui Cristos Înviat. Adevăratul carmelitan transmite bucuria de a vedea în altul un frate de susţinut şi de iubit şi cu care să se împărtăşească viaţa.

Şi în sfârşit a treia linie: duioşie şi compasiune. Contemplativul are o inimă compătimitoare. Când iubirea slăbeşte, totul pierde gustul. Iubirea, atentă şi creativă, este balsam pentru cei care sunt obosiţi şi epuizaţi (cf. Mt 11,28), pentru cei care îndură abandonarea, tăcerea lui Dumnezeu, golul sufletului, iubirea frântă. Dacă într-o zi, în jurul nostru, nu mai există persoane bolnave şi înfometate, abandonate şi dispreţuite – minores despre care vorbeşte tradiţia voastră cerşetoare – nu este pentru că ei nu există, ci pur şi simplu, pentru că nu-i vedem. Cei mici (cf. Mt 25,31-46) şi rebutaţii (cf. Evangelii gaudium, 53) îi vom avea mereu (cf. In 12,8), ca să ne ofere o oportunitate pentru ca să fie o fereastră deschisă spre frumuseţe, spre adevăr şi spre bunătate contemplaţia. „Cine-l iubeşte pe Dumnezeu trebuie să-l caute în cei săraci”, în „fraţii lui Isus”, cum spunea fericitul Angelo Paoli, al cărui al treilea centenar îl veţi celebra în curând. Fie ca să puteţi avea mereu bunătatea de a-i căuta! Încrederea absolută a fericitului Angelo Paoli în providenţa divină îl făcea să exclame cu bucurie: „Am o cămară în care nu lipseşte nimic!”. Cămara voastră să fie plină de compasiune în faţa oricărei forme de suferinţă umană!

Contemplaţia ar fi numai ceva momentan dacă s-ar reduce la răpiri şi extaze care ne-ar îndepărta de bucuriile şi de preocupările oamenilor. Trebuie să nu avem încredere în contemplativul care nu este compătimitor. Duioşia, conform stilului lui Isus (cf. Lc 10,25-37), ne pune la adăpost de „pseudo-mistica”, de „solidaritatea de la sfârşitul săptămânii” şi ispita de a sta departe de rănile trupului lui Cristos. Rănile lui Isus sunt şi astăzi vizibile în trupul fraţilor care sunt despuiaţi, umiliţi şi făcuţi sclavi. Atingând aceste răni, mângâindu-le, este posibil să-l adorăm pe Dumnezeu viu în mijlocul nostru. Astăzi este nevoie de o revoluţie a duioşiei (cf. Evangelii gaudium, 88; 288) care să ne facă mai sensibili în faţa nopţilor întunecate şi a dramelor umanităţii.

Iubiţi fraţi, vă mulţumesc pentru această întâlnire. Fecioara Carmelului să vă însoţească mereu şi să-i ocrotească pe toţi cei care colaborează cu voi şi se inspiră din spiritualitatea voastră. Şi, vă rog, încredinţaţi-mă şi pe mine ocrotirii sale materne. Mulţumesc!

Franciscus

Traducere de pr. dr. Mihai Pătraşcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.