Categorii

Discurs adresat participanţilor la Adunarea Plenară a Congregaţiei pentru Cultul Divin şi Disciplina Sacramentelor (14 februarie 2019)

Domnilor cardinali,

Iubiţi fraţi în episcopat şi în preoţie,

Iubiţi fraţi şi surori!

Sunt bucuros să vă întâlnesc cu ocazia Adunării voastre Plenare. Mulţumesc cardinalului prefect pentru cuvintele pe care mi le-a adresat şi vă salut pe voi toţi, membri, colaboratori şi consultanţi ai Congregaţiei pentru Cultul Divin şi Disciplina Sacramentelor.

Această Adunare Plenară vine într-un timp semnificativ. Au trecut cincizeci de ani de când, la 8 mai 1969, sfântul Paul al VI-lea a voit să instituie Congregatio pro Cultu Divino de atunci, cu scopul de a da formă reînnoirii voite de Conciliul al II-lea din Vatican. Era vorba de a publica toate cărţile liturgice conform criteriilor şi deciziilor părinţilor conciliari, în vederea favorizării, în poporul lui Dumnezeu, a participării „active, conştiente şi pioase” la misterele lui Cristos (cf. Constituţia Sacrosanctum Concilium, 48). Tradiţia de rugăciune a Bisericii avea nevoie de exprimări reînnoite, fără a pierde nimic din bogăţia sa milenară, dimpotrivă redescoperind comorile originilor. În primele luni din acel an au îmbobocit astfel primele roade ale reformei făcute de Scaunul Apostolic în folosul poporului lui Dumnezeu. Chiar în data de astăzi a fost promulgată scrisoarea motu proprio Mysterii paschalis cu privire la calendarul roman şi anul liturgic (14 februarie 1969); apoi importanta constituţie apostolică Missale Romanum (3 aprilie 1969), cu care sfântul papă promulga Liturghierul Roman. În acelaşi an au apărut după aceea Ordo Missae şi alte diferite Ordo, între care cel al Botezului copiilor, al Căsătoriei şi al Înmormântării. Erau primii paşi ai unui drum, pe care trebuie continuat cu statornicie înţeleaptă.

Ştim că nu este suficient a schimba cărţile liturgice pentru a îmbunătăţi calitatea liturgiei. A face numai asta ar fi o înşelare. Pentru ca viaţa să fie cu adevărat o laudă plăcută lui Dumnezeu, trebuie schimbată de fapt inima. La această convertire este orientată celebrarea creştină, care este întâlnire de viaţă cu „Dumnezeu celor vii” (Mt 22,32). La aceasta este îndreptată şi astăzi munca voastră, menită să-l ajute pe papa să-şi împlinească slujirea sa în folosul Bisericii aflate în rugăciune răspândită pe tot pământul. În comuniunea eclezială acţionează atât Scaunul Apostolic cât şi Conferinţele Episcopilor, în spirit de colaborare, dialog, sinodalitate. De fapt, Sfântul Scaun nu-i înlocuieşte pe episcopi, ci colaborează cu ei pentru a sluji, în bogăţia diferitelor limbi şi culturi, vocaţia de rugăciune a Bisericii în lume. În această linie s-a situat scrisoarea motu proprio Magnum principium (3 septembrie 2017), cu care am intenţionat să favorizez, printre altele, necesitatea „unei constante colaborări pline de încredere reciprocă, vigilentă şi creativă, între Conferinţele Episcopale şi dicasterul Scaunului Apostolic care exercită misiunea de a promova liturgia sacră”. Auspiciul este de a continua pe drumul colaborării reciproce, conştienţi de responsabilităţile implicate de comuniunea eclezială, în care îşi găsesc armonie unitatea şi varietatea. Este o problemă de armonie.

Aici se inserează şi provocarea formării, obiect specific al reflecţiei voastre. Vorbind despre formare, nu putem uita înainte de toate că liturgia este viaţă care formează, nu idee de învăţat. Este util în această privinţă de amintit că realitatea cea mai importantă a ideii (cf. Exortaţia apostolică Evangelii gaudium, 231-233). Şi de aceea este bine, în liturgie ca şi în alte domenii ale vieţii ecleziale, să nu se ajungă în polarizări ideologice sterile, care se nasc adesea atunci când, considerând propriile idei valabile pentru toate contextele, se ajunge la asumarea unei atitudini de dialectică perenă faţă de cel care nu le împărtăşeşte. Astfel, pornind eventual de la dorinţa de a reacţiona la unele nesiguranţe din contextul de astăzi, se riscă după aceea să se rămână într-un trecut care nu mai este sau să se fugă într-un viitor presupus ca atare. În schimb punctul de plecare este de a recunoaşte realitatea liturgiei sacre, comoară vie care nu poate să fie redusă la gusturi, reţete şi curente, ci trebuie primită cu docilitate şi promovată cu iubire, deoarece este hrană de neînlocuit pentru creşterea organică a poporului lui Dumnezeu. Liturgia nu este „domeniul lui fă-singur”, ci epifania comuniunii ecleziale. De aceea, în rugăciuni şi în gesturi răsună acel „noi” şi nu acel „eu”; comunitatea reală, nu subiectul ideal. Când se regretă cu nostalgie tendinţe trecute sau dacă vor să se impună altele noi, se riscă în schimb să se pună partea înaintea întregului, eu-l înaintea poporului lui Dumnezeu, abstractul înaintea concretului, ideologia înaintea comuniunii şi, la rădăcină, lumescul înaintea spiritualului.

În acest sens, este preţios titlul Adunării voastre: Formarea liturgică a poporului lui Dumnezeu. De fapt, misiunea care ne aşteaptă este în mod esenţial aceea de a răspândi în poporul lui Dumnezeu strălucirea misterului viu al Domnului, care se manifestă în liturgie. A vorbi despre formarea liturgică a poporului lui Dumnezeu înseamnă înainte de toate a conştientiza rolul de neînlocuit pe care îl are liturgia în Biserică şi pentru Biserică. Şi apoi a ajuta concret poporul lui Dumnezeu să interiorizeze mai bine rugăciunea Bisericii, s-o iubească drept experienţă de întâlnire cu Domnul şi cu fraţii şi, în lumina acestora, a-i redescoperi conţinuturile şi a-i respecta riturile.

De fapt, liturgia fiind o experienţă îndreptată spre convertirea vieţii prin asimilarea modului Domnului de a gândi şi de a se comporta, formarea liturgică nu se poate limita să ofere pur şi simplu cunoştinţe – acest lucru este greşit –, chiar dacă sunt necesare, cu privire la cărţile liturgice, şi nici să tuteleze îndeplinirea cuvenită a disciplinelor rituale. Pentru ca liturgia să-şi poată îndeplini funcţia sa formatoare şi transformatoare, este nevoie ca păstorii şi laicii să fie introduşi la perceperea semnificaţiei şi limbajului simbolic, inclusiv a artei, cântului şi muzicii în slujba misterului celebrat, precum şi a tăcerii. Însuşi Catehismul Bisericii Catolice adoptă calea mistagogică pentru a ilustra liturgia, valorizându-i rugăciunile şi semnele. Mistagogia: iată o cale potrivită pentru a intra în misterul liturgiei, în întâlnirea vie cu Domnul răstignit şi înviat. Mistagogie înseamnă a descoperi viaţa nouă pe care în poporul lui Dumnezeu am primit-o prin sacramente şi a redescoperi încontinuu frumuseţea de a o reînnoi.

Cu privire la etapele formării, ştim din experienţă că, în afară de cea iniţială, trebuie cultivată formarea permanentă a clerului şi a laicilor, în special a celor care sunt angajaţi în slujiri în slujba liturgiei. Formarea nu o dată, ci permanentă. Cât priveşte slujitorii hirotoniţi, şi în vederea unei ars celebrandi sănătoase, este valabilă chemarea Conciliului: „Este absolut necesar să se dea primul loc formării liturgice a clerului” (Constituţia Sacrosanctum Concilium, 14). Primul loc. Responsabilităţile educative sunt împărtăşite, deşi interpelează mai mult fiecare dieceză pentru faza operativă. Reflecţia voastră va ajuta dicasterul să maturizeze linii şi orientări de oferit, în spirit de slujire, celor care – Conferinţe Episcopale, dieceze, institute de formare, reviste – au responsabilitatea de a se îngriji şi de a însoţi formarea liturgică a poporului lui Dumnezeu.

Iubiţi fraţi şi surori, toţi suntem chemaţi să aprofundăm şi să reînsufleţim formarea noastră liturgică. De fapt liturgia este calea maestră prin care trece viaţa creştină în fiecare fază a creşterii sale. De aceea aveţi în faţa voastră o misiune mare şi frumoasă: să lucraţi pentru ca poporul lui Dumnezeu să redescopere frumuseţea de a-l întâlni pe Domnul în celebrarea misterelor sale şi, întâlnindu-l, să aibă viaţă în numele său. Vă mulţumesc pentru angajarea voastră şi vă binecuvântez, cerându-vă să-mi rezervaţi mereu un loc – larg! – în rugăciunea voastră. Mulţumesc.

Franciscus

Traducere de pr. dr. Mihai Pătraşcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.