Categorii

Discurs adresat membrilor Confederaţiei Cooperativelor Italiene (16 martie 2019)

Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua!

Vă spun bun-venit vouă tuturor! Mulţumesc preşedintelui vostru pentru cuvintele pe care mi le-a adresat, îndeosebi pentru sinteza muncii voastre şi a angajării voastre pe care a făcut-o: a perceput şi ceea ce-mi stă mie la inimă, dându-ne o viziune înţeleaptă a contextului actual în care trăim. Şi mulţumesc şi pentru mărturia făcută de o cooperativă care a ştiut să meargă înainte.

Cei o sută de ani de istorie a acţiunii voastre sunt un obiectiv important, care nu poate să treacă sub tăcere. Ei reprezintă un parcurs pentru care trebuie să fim recunoscători pentru tot ceea ce aţi reuşit să realizaţi, inspiraţi de marele apel al enciclicei Rerum novarum a papei Leon al XIII-lea. Acest pontif a deschis în manieră profetică marea reflecţie asupra doctrinei sociale a Bisericii. Intuiţia sa a fost una înflorită pe convingerea că Evanghelia nu poate fi izolată numai la o parte a omului sau a societăţii, ci vorbeşte omului întreg, pentru a-l face mai uman. Timpurile în care scria papa Leon era timpuri dificile, dar fiecare epocă are trudele sale şi dificultăţile sale.

Istoria voastră este preţioasă pentru că se naşte din faptul de a fi luat în serios cuvintele papei şi a le fi făcut concrete printr-o angajare serioasă şi generoasă care durează de un secol. Este un puternic semn de speranţă când doctrina socială a Bisericii nu rămâne un cuvânt mort sau un discurs abstract, ci devine viaţă graţie bărbaţilor şi femeilor de bunăvoinţă, care îi dau trup şi concreteţe, transformând-o în gesturi personale şi sociale, concrete, vizibile şi utile.

Şi astăzi Biserica nu are nevoie numai să spună cu glas tare Adevărul; are mereu necesitatea de bărbaţi şi femei care să transforme în bunuri concrete ceea ce păstorii predică şi teologii învaţă. În acest sens, astăzi, a spune „mulţumesc” vouă pentru cei o sută de ani ai voştri de angajare înseamnă şi a indica un exemplu pentru oamenii din timpul nostru, care au nevoie să se descopere nu numai „prinzători” de bine, ci „întreprinzători” de caritate.

Modelul vostru cooperativ, tocmai pentru că este inspirat din doctrina socială a Bisericii, corectează anumite tendinţe proprii colectivismului şi statalismului, care uneori sunt letale faţă de iniţiativa privaţilor; şi în acelaşi timp, frânează tentaţiile individualismului şi egoismului proprii liberalismului. De fapt, în timp ce activitatea capitalistă tinde îndeosebi spre profit, activitatea cooperativă are ca scop primar satisfacerea echilibrată şi proporţionată a nevoilor sociale. Desigur şi cooperativa trebuie să tindă la producerea utilului, să fie eficace şi eficientă în activitatea economică, dar toate acestea fără a pierde din vedere solidaritatea reciprocă.

Pentru acest motiv modelul de cooperativă socială este unul din noile sectoare asupra cărora se concentrează astăzi cooperarea, pentru că el reuşeşte să conjuge, pe de o parte, logica întreprinderii şi, pe de altă parte, cea a solidarităţii: solidaritate internă faţă de proprii membri şi solidaritate externă faţă de persoanele destinatare. Acest mod de a trăi modelul cooperativ exercită deja o influenţă semnificativă asupra activităţilor prea legate de logica profitului, pentru că le face să descopere şi să evalueze impactul unei responsabilităţi sociale. În acest mod, ele sunt invitate să ia în considerare nu numai bilanţul economic, ci şi cel social, dându-şi seama că trebuie să contribuie ca să răspundă atât la nevoile celor care sunt implicaţi în activitate cât şi la cele ale teritoriului şi colectivităţii. În acest mod munca în cooperativă explică funcţia sa profetică şi de mărturie socială în lumina Evangheliei.

Dar nu trebuie să uităm niciodată că această viziune despre cooperare, bazată pe relaţii şi nu pe profit, merge împotriva curentului faţă de mentalitatea lumii. Numai dacă descoperim că adevărata noastră bogăţie sunt relaţiile şi nu simplele bunuri materiale, atunci găsim moduri alternative pentru a trăi şi a locui într-o societate care să nu fie condusă de dumnezeul ban, un idol care o înşeală şi apoi o lasă tot mai inumană şi nedreaptă, şi, aş spune, chiar mai săracă.

Mulţumesc pentru munca voastră angajantă, care crede în cooperare şi exprimă încăpăţânarea de a rămâne umani într-o lume care vrea să transforme în marfă orice lucru. Şi despre încăpăţânare am auzit-o pe această soră a noastră care a dat mărturie astăzi: este nevoie de încăpăţânare pentru a merge înainte pe acest drum când logica lumii merge într-o altă direcţie. Vă mulţumesc pentru încăpăţânarea voastră…, şi acesta nu este păcat! Mergeţi înainte aşa.

Însă avantajul cel mai important şi evident al cooperării este învingerea singurătăţii care transformă viaţa într-un iad. Când omul se simte singur, experimentează iadul. În schimb, când simte că nu este abandonat, atunci îi este posibil să înfrunte orice tip de dificultate şi trudă. Şi asta se vede în momentele urâte. Aşa cum a amintit preşedintele vostru că în cooperativă „unu plus unu face trei”, trebuie amintit şi că în momentele urâte unu plus unu face jumătatea. Astfel [cooperarea] face în aşa fel încât lucrurile urâte să poată fi mai bune. Lumea noastră este bolnavă de singurătate – ştim cu toţii asta –, pentru aceasta are nevoie de iniţiative care să permită să se înfrunte împreună cu alţii ceea ce impune viaţa. Mergând şi lucrând împreună se experimentează marele miracol al speranţei: totul ni se pare din nou posibil. În acest sens cooperarea este un mod pentru a face concretă speranţa în viaţa persoanelor.

Astfel am putea spune că cooperarea este un alt mod de a declina proximitatea pe care Isus a învăţat-o în Evanghelie. A deveni aproapele înseamnă a împiedica să rămână celălalt ostatic al iadului singurătăţii. Din păcate ştirile ne vorbesc adesea despre persoane care îşi iau viaţa datorită disperării, maturizate tocmai în singurătate. Nu putem rămâne indiferenţi în faţa acestor drame şi fiecare, după propriile posibilităţi, trebuie să se angajeze să elimine un pic de singurătate de la alţii. Trebuie făcut nu atât prin cuvinte, ci mai ales cu angajare, iubire, competenţă şi punând în joc marea valoare adăugată care este prezenţa noastră personală. Trebuie făcut cu apropiere, cu duioşie. Acest cuvânt, duioşie, care riscă să cadă din dicţionar pentru că societatea actuală nu-l foloseşte aşa de mult. Numai atunci când ne punem în joc personal putem face diferenţa.

De exemplu, este solidaritate a se angaja pentru a da tuturor loc de muncă retribuit în mod corect; a permite agricultorilor făcuţi mai fragili de piaţă să facă parte dintr-o comunitate care îi întăreşte şi îi susţine; unui pescar solitar să intre într-un grup de colegi; unui hamal să intre într-o echipă, şi aşa mai departe. În acest mod, a coopera devine un stil de viaţă. Iată: a coopera este un stil de viaţă. „Eu trăiesc, dar singur, fac ale mele şi merg înainte…”. Este un mod de a trăi, un stil de viaţă. În schimb celălalt este: „Eu trăiesc cu alţii, în cooperare”. Este un alt stil de viaţă şi noi îl alegem pe acesta.

În această privinţă, un episod din Evanghelia lui Marcu ne vine în ajutor: „Când a intrat din nou în Cafarnaum, după câteva zile, s-a auzit că el este în casă. Mulţi s-au adunat, aşa încât nu mai era loc nici înaintea uşii, iar el le vestea cuvântul. Au venit la el aducând un paralizat purtat de patru [bărbaţi]. Şi, neputând să-l aducă până la el din cauza mulţimii, au desfăcut acoperişul unde era el şi, după ce au făcut o deschizătură, au lăsat în jos targa pe care zăcea paralizatul. Văzând credinţa lor, Isus i-a spus celui paralizat: «Fiule, îţi sunt iertate păcatele!»” (2,1-5). Şi apoi l-a vindecat.

Când ne gândim la această pagină din Evanghelie suntem atraşi imediat de marea minune a iertării şi după aceea a vindecării fizice a acestui om; dar probabil că ne scapă o altă minune: aceea a prietenilor săi. Acei patru oameni îl iau pe umeri pe paralitic; nu rămân indiferenţi în faţa suferinţei prietenului bolnavi; nu se camuflează în mijlocul mulţimii cu toţi ceilalţi pentru a-l asculta pe Isus. Aceşti oameni fac un gest miraculos: se pun împreună şi, cu o strategie învingătoare şi creativă, găsesc modul nu numai de a se îngriji de acest om, ci şi de a-l ajuta să-l întâlnească pe Cel care poate schimba viaţa sa. Şi neputând să facă asta printr-o cale mai simplă, din cauza mulţimii, au curajul să se urce pe acoperiş şi să-l deschidă. Ei sunt cei care deschid breşa prin care paraliticul va putea să se apropie de Isus şi să iasă schimbat din acea întâlnire. Evanghelistul notează că Isus s-a adresat acelui om „văzând credinţa lor”, adică credinţa întregului grup: a paraliticului şi a prietenilor.

În acest sens putem spune că cooperarea este un mod pentru „a face o deschizătură în acoperişul” unei economii care riscă să producă bunuri dar cu preţul nedreptăţii sociale. Înseamnă a înfrânge inerţia indiferenţei şi a individualismului făcând ceva alternativ şi nu numai plângându-ne. Cel care întemeiază o cooperativă crede într-un mod diferit de a produce, un mod diferit de a lucra, un mod diferit de a fi în societate. Cel care întemeiază o cooperativă are un pic din creativitatea şi din curajul acestor patru prieteni ai paraliticului. „Miracolul” cooperării este o strategie de echipă care deschide o breşă în zidul mulţimii indiferente care îl exclude pe cel care este mai slab.

O societate care devine zid, făcută din masa atâtor indivizi care nu gândesc şi nu acţionează ca persoane, nu este în măsură să aprecieze valoarea fundamentală a relaţiilor. Nu putem acţiona cu adevărat ca persoane atunci când suntem bolnavi de indiferenţă şi egoism. Atunci, în realitate, adevăratul „paralitic” nu este acel om pe care l-au adus căţărându-se pentru a-l pune în faţa lui Isus; adevăratul paralitic este mulţimea, care împiedică să se ajungă la o soluţie. O mulţime făcută din indivizi care privesc numai propriile nevoi fără a-şi da seama de alţii, şi astfel nu descoperă niciodată gustul deplin al vieţii. Individualismul împiedică fericirea deplină, pentru că-l exclude pe celălalt din orizont. Când rămân orb în faţa suferinţei şi a trudei altora, în realitate rămân orb în faţa a ceea ce m-ar putea face fericit: nu putem fi fericiţi singuri. Isus în Evanghelie spune asta cu o frază lapidară: „Ce-i foloseşte omului dacă a câştigat lumea întreagă, dar se pierde sau se ruinează pe sine?” (Lc 9,25).

Iubiţi fraţi şi surori, trăim într-o lume care este cuprinsă de frenezia de a poseda şi care merge cu greu ca o comunitate. Egoismul este mereu puternic. Munca pe care o duceţi înainte de o sută de ani este aceea de a opune relaţia individualismului, echipa interesului, bunăstarea tuturor intereselor câtorva.

Deja am avut ocazia să povestesc în alte dăţi ceea ce mi-a rămas imprimat când aveam 18 ani, în 1954, ascultându-l pe tatăl meu chiar despre această temă. Încă de atunci m-am convins că cooperarea creştină este calea corectă. Eventual din punct de vedere economic poate să pară mai lentă, dar este cea mai eficace şi sigură, aceea care ajunge mai în faţă.

Pentru aceasta mi-au plăcut cuvintele preşedintelui, care reprezintă cu umilinţă marea angajare pe care cooperarea a oferit-o în ţară şi în lume.

Îndeosebi, sunt bucuros să aud că aţi frecventat periferiile existenţiale unde se cuibăresc mai mult vulnerabilităţile: acesta este locul privilegiat al mărturiei noastre. A insista pe categoria periferiilor se datorează alegerii pe care a făcut-o Isus, Fiul lui Dumnezeu, venind în lume. El a ales periferia drept centru al misiunii sale. Şi n-a făcut asta numai geografic venind în lume într-o periferie a marelui imperiu roman, ci a făcut asta mergând în întâmpinarea fiecărui om pus în periferie din cauza sărăciei, a bolii şi chiar a greşelilor sale.

În această lume globalizată, trebuie să ne punem în sintonie cu ceea ce învaţă doctrina socială a Bisericii atunci când vorbeşte despre centralitatea persoanei. Sfântul Ioan Paul al II-lea a explicat bine toate acestea în enciclica Centesimus annus. La un moment dat el scrie: „Dacă odinioară factorul decisiv era pământul şi mai târziu capitalul, înţeles ca masă de utilaje şi de bunuri instrumentale, astăzi factorul decisiv este tot mai mult omul însuşi, adică […] capacitatea sa de organizare solidară, capacitatea sa de a intui şi a satisface nevoia celuilalt” (nr. 32). Deci ar trebui să înţelegem importanţa de a dobândi abilităţi profesionale şi de a oferi parcursuri de formare permanentă, în special pentru acele persoane care trăiesc la marginile societăţii şi pentru categoriile mai dezavantajate.

În această privinţă, mai ales femeile, în lumea globală, sunt cele care poartă povara sărăciei materiale, a excluderii sociale şi a marginalizării culturale. Tema despre femeie ar trebui să fie din nou printre priorităţile proiectelor viitoare în domeniul cooperativ. Nu este un discurs ideologic. Este vorba în schimb de a asuma gândirea femeii ca punct de vedere privilegiat pentru a învăţa să facem cooperarea nu numai strategică ci şi umană. Femeia vede mai bine ce este iubirea faţă de chipul fiecăruia. Femeia ştie mai bine să concretizeze ceea ce noi bărbaţii uneori tratăm ca „sisteme maxime”.

Dragi prieteni, vă urez ca cei o sută de ani trecuţi să deschidă larg în faţa voastră scenarii de angajare noi şi inedite, rămânând mereu fideli faţă de rădăcina din care totul s-a născut: Evanghelia. Nu pierdeţi niciodată din vedere acest izvor şi găsiţi în gesturile şi în alegerile lui Isus ceea ce vă poate inspira mai mult în munca voastră.

Vă binecuvântez din inimă, vă încurajez şi vă spun că nutresc multă speranţă pentru ceea ce faceţi. Sunt sigur că este o speranţă bine întemeiată. Şi vă rog, nu uitaţi să vă rugaţi pentru mine. Mulţumesc!

Franciscus

Traducere de pr. dr. Mihai Pătraşcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.