Categorii

Discurs adresat comunităţii Seminarului Pontifical Regional Flaminio „Benedict al XV-lea” din Bologna (9 decembrie 2019)

Iubiți fraţi în episcopat şi în preoție,

Dragi seminariști!

Vă spun bun-venit la centenarul întemeierii Seminarului Pontifical Regional Flaminio, voit de sfântul Pius al X-lea. Vă salut pe toţi din inimă; mulţumesc cardinalului Matteo Zuppi pentru cuvintele sale şi îl salut cu afect pe monseniorul Luigi Bettazzi, care este aproape de aceeași vârstă cu Seminarul! Această dată importantă reprezintă o ocazie fericită pentru a reflecta asupra frumuseții chemării la preoția ministerială, care ne dă darul şi angajarea de a-l reprezenta pe Bunul Păstor în mijlocul poporului său şi de a trăi ca Bunul Păstor în mijlocul poporului său.

Pentru a se pregăti la această misiune, Biserica mamă cere să se facă un parcurs formativ serios, pe care ambientul Seminarului poate să-l ofere în cel mai bun mod. În această perspectivă, aş vrea să vă indic trei aspecte care identifică acest loc şi mai ales timp de formare şi de pregătire la preoție, care este seminarul. El este casă de rugăciune, casă de studiu, casă de comuniune.

Voi sunteți chemaţi să fiți evanghelizatori în regiunea voastră, marcată şi ea de descreștinare. Cei care sunt mai expuși la vântul rece al incertitudinii sau al indiferenței religioase au nevoie să găsească în persoana preotului acea credinţă robustă care este ca o făclie în noapte şi ca o stâncă de care să se alipească. Această credinţă se cultivă mai ales în raportul personal, inimă la inimă, cu persoana lui Isus Cristos. Şi Seminarul este înainte de toate casa rugăciunii unde Domnul convocă încă pe „ai săi” într-un „loc retras” (cf. Lc 9,18) să trăiască o experienţă puternică de întâlnire şi de ascultare. Pe această cale, El vrea să-i pregătească să devin ă „educatori ai poporului lui Dumnezeu în credinţă” şi să-i abiliteze „să proclame cu autoritate Cuvântul lui Dumnezeu”, „să adune poporul” şi să-l hrănească prin sacramente pentru „a-l conduce pe calea mântuirii” şi să-l păstreze în unitate (cf. Paul al VI-lea, Exortaţia apostolică Evangelii nuntiandi, 68).

De aceea este necesar să se dedice angajare adecvată formării spirituale. Sunt anii cei mai favorabili pentru a învăța să „se stea cu El”, gustând cu uimire harul de a fi discipolii săi, a învăța să-l asculte, să contemple faţa sa… Aici experienţa tăcerii şi a rugăciunii este fundamentală: acolo, rămânând în prezența sa, discipolul poate să-l cunoască pe Învățător, aşa cum este cunoscut de El – ar spune sfântul Paul (cf. 1Cor 13,12). Dar este esențială şi întâlnirea cu Isus în faţa şi în trupul săracilor. Şi asta este parte integrantă a formării spirituale a seminaristului.

Al doilea aspect care identifică Seminarul este cel al studiului. Studiul face parte dintr-un itinerar care tinde la educarea unei credințe vii, a unei credințe conștiente, chemate să devină credinţa păstorului. Studiul, pe acest drum, este instrument privilegiat al unei cunoașteri sapiențiale şi științifice, capabil să asigure temelii solide întregului edificiu al formării viitorilor preoţi. Este şi instrument al unei științe împărtășite. Explic. Angajarea de a studia, şi în Seminar, este în mod clar personală, dar nu este individuală. A împărtăși orele şi studiul cu colegii din Seminar este şi el un mod de a intra să se facă parte dintr-o preoțime. De fapt, fără a neglija înclinațiile şi talentele personale, dimpotrivă, valorizându-le, în Seminar se studiază împreună pentru o misiune comună şi acest lucru dă un „gust” total special însușirii Sfintei Scripturi, teologiei, istoriei, dreptului şi fiecărei discipline. Se confruntă diferitele sensibilități personale în orizontul comun al chemării şi al misiunii; şi asta grație slujirii profesorilor care, la rândul lor, învaţă în cadrul tot acestui orizont eclezial, liber de orice autoreferențialitate. Este frumos a studia astfel, în acest ambient.

Şi ajungem la a treia dimensiune: Seminarul drept casă de comuniune. Şi acest aspect este „transversal”, ca şi celelalte două. Pornește de la o bază umană de deschidere faţă de alţii, de capacitate de ascultare şi de dialog, şi este chemat să asume forma comuniunii prezbiterale în jurul episcopului şi sub conducerea sa. Caritatea pastorală a preotului nu poate să fie credibilă dacă nu este precedată şi însoțită de fraternitate, mai întâi între seminariști şi apoi între preoţi. O fraternitate tot mai impregnată de forma apostolică şi îmbogățită de trăsăturile proprii ale diecezanității, adică de acele caracteristici speciale ale poporului lui Dumnezeu şi ale sfinților, în special ale preoţilor sfinţi, dintr-o Biserică particulară.

În acest context, Seminarul se califică drept drum care îi educă pe candidați să evalueze fiecare acțiune a lor cu referință la Cristos şi să considere apartenența la unica preoțime ca dimensiune prealabilă a acțiunii pastorale şi mărturie de comuniune, indispensabile pentru a sluji eficace misterul Bisericii şi misiunea sa în lume.

Aici aş vrea să mă opresc un moment pentru a rezuma cele patru „apropieri”, cele patru atitudini de apropiere a preoţilor diecezani. A fi aproape de Dumnezeu în rugăciune, am spus, se începe din Seminar. A fi aproape de episcop, mereu aproape de episcop: fără episcop Biserica nu merge, fără episcop preotul poate să fie un lider dar nu va fi preot. A treia apropiere: a fi aproape de preoțime, între voi. Acesta este un lucru care pe mine mă face să sufăr, când văd preoțimi fragmentate, unde sunt unul împotriva altuia, sau toţi respectuoși dar după aceea bârfesc unul despre altul. Dacă nu există o preoțime unită… Asta nu înseamnă că nu se poate discuta, nu, se discută, se schimbă ideile, însă caritatea este cea care unește. Şi a patra apropiere: apropierea de poporul lui Dumnezeu. Vă rog, nu uitaţi de unde veniţi. Paul îi spunea lui Timotei: „Aminteşte-ți de mama ta şi de bunica ta”, adică de rădăcini; aminteşte-ți că ai fost luat din turmă şi ai venit pentru că Domnul te-a ales. Nu ai venit ca să faci cariera ecleziastică, aşa cum se spunea odinioară, într-un stil literar din alte secole. Apropiere de Dumnezeu, apropiere de episcop, apropiere de preoțime, între voi, şi apropiere de poporul lui Dumnezeu. Dacă lipsește una dintre acestea, preotul nu funcționează şi va aluneca, lent, în pervertirea clericalismului sau în atitudini de rigiditate. Unde există clericalism există corupţie şi unde există rigiditate, sub rigiditate, există probleme grave.

Dragi seminariști, ieri am celebrat solemnitatea Neprihănitei. Maria strălucește în Biserica prin vocația sa singulară trăită în urmarea Fiului său, în ascultarea umilă şi curajoasă faţă de planul de iubire al lui Dumnezeu. Ea, care a fost mereu unită cu Isus de la zămislire până la moartea pe cruce, să vă ajute să descoperiți în fiecare zi „comoara”, „mărgăritarul prețios” care este Cristos şi Împărăția sa, şi să deveniți vestitori bucuroși ai Evangheliei sale. Seminarul este şi timpul în care este primită Maria ca Mamă în propria casă, în propria viaţă, ca apostolul Ioan. Ea să vă însoțească.

Vă mulţumesc pentru vizita voastră. Binecuvântez drumul vostru, cu mijlocirea sfântului Pius al X-lea şi a martorilor exemplari pe care arhiepiscopul i-a amintit la început. Mă rog pentru voi. Şi voi, vă rog, rugaţi-vă pentru  mine. Mulţumesc.

Franciscus

Traducere de pr. dr. Mihai Pătraşcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.