Categorii

Discurs adresat comunităţii Colegiului Internaţional al lui Isus, din Roma (3 decembrie 2018)

Iubiţi fraţi, bună ziua!

Mulţumesc pentru vizita voastră, sunt bucuros. Voi amintiţi anul acesta 50 de ani ai Colegiului lui Isus, deschis prin iniţiativa părintelui Arrupe în 1968. În al cincizecilea an, cel al jubileului, Scriptura spune că „fiecare dintre voi să-şi primească înapoi proprietatea şi fiecare să se întoarcă în familia lui” (Lev 25,10). Dar nimeni nu trebuie să-şi facă bagajul! Însă toţi sunteţi chemaţi să vă întoarceţi în „locul” care vă este propriu, „să doriţi ceea ce este esenţial şi originar” (Sfântul Petru Favre, Memorial, 63), să revizitaţi acea familie în care Dumnezeu v-a renăscut, unde aţi mărturisit apartenenţa la El. Dumnezeu v-a întemeiat ca iezuiţi: acest jubileu este un moment de har pentru a comemora şi a vă simţi cu Biserica, într-o Societate şi într-o apartenenţă care are un nume: Isus. A comemora înseamnă a ne întemeia din nou în Isus, în viaţa sa. Înseamnă a reafirma un „nu” clar ispitei de a trăi pentru noi înşine; a reafirma că, asemenea lui Isus, existăm pentru Tatăl (cf. In 6,57); că, asemenea lui Isus, trebuie să trăim pentru a sluji, nu pentru a fi slujiţi (cf. Mc 10,45). A comemora înseamnă a repeta cu inteligenţa şi voinţa că pentru viaţa iezuitului este suficient Paştele Domnului. Nu este de folos altceva. Va face bine să reluăm a doua săptămână a Exerciţiilor, pentru a ne reîntemeia pe viaţa lui Isus, în drum spre Paşte. Pentru că a ne forma înseamnă înainte de toate a ne întemeia. Cu privire la asta îmi permit să vă sfătuiesc, să vă întoarceţi asupra Colocviului slujirii pentru a fi ca Isus, pentru a-l imita pe Isus, care s-a golit pe sine însuşi, s-a umilit sau a ascultat până la moarte; Colocviul care te duce până la momentul de a cere cu insistenţă calomnii, persecuţii, umiliri. Acesta este criteriul, fraţilor! Dacă vreunul nu reuşeşte în asta, să vorbească despre asta cu părintele spiritual. A-l imita pe Isus. Asemenea Lui, pe acel drum pe care Paul ni-l spune în Fil 2,7, şi a nu ne fi frică să cerem asta, pentru că este o fericire: „Fericiţi veţi fi când vor spune lucruri urâte despre voi, vă vor calomnia, vă vor persecuta…”. Acesta este drumul vostru: dacă voi nu reuşiţi să faceţi acel Colocviu cu inima şi să vă daţi toată viaţa, convinşi şi să cereţi asta, nu veţi fi bine înrădăcinaţi.

Aşadar, a ne întemeia este primul verb pe care aş vrea să vi-l las. Scria despre asta sfântul Francisc Xaveriu, pe care-l sărbătorim astăzi: „Vă rog, în toate casele voastre, să vă întemeiaţi total în Dumnezeu” (Scrisoarea 90 din Kagoshima). În acest mod, adăuga el, nu există adversitate la care să nu putem fi pregătiţi. Voi locuiţi în casa în care a trăit sfântul Ignaţiu, a scris Constituţiile şi a trimis primii însoţitori în misiune în lume. Vă întemeiaţi pe origini. Este harul acestor ani romani: harul fundamentului, harul originilor. Şi voi sunteţi o pepinieră care duce lumea la Roma şi Roma în lume, Societatea în inima Bisericii şi Biserica în inima Societăţii.

Al doilea verb este a creşte. Sunteţi chemaţi în aceşti ani să creşteţi, înfigând rădăcinile. Planta creşte din rădăcini, care nu se văd dar susţin ansamblul. Şi încetează să dea rod nu atunci când are puţine ramuri, ci atunci când se usucă rădăcinile. A avea rădăcini înseamnă a avea o inimă bine altoită, care în Dumnezeu este capabilă să se dilateze. Lui Dumnezeu, semper maior, se răspunde mereu cu magis al vieţii, cu entuziasm limpede şi năvalnic, cu focul care arde înăuntru, cu acea tensiune pozitivă, mereu crescândă, care spune „nu” oricărei acomodări. Este acel „vai mie dacă nu vestesc Evanghelia” al apostolului Paul (1Cor 9,16), este acel „nu m-am oprit o clipă” al sfântului Francisc Xaveriu (Scrisoarea 20 către Ignaţiu), este ceea ce-l determina pe sfântul Albert Hurtado să fie săgeată ascuţită în membrele adormite ale Bisericii. Inima, dacă nu se dilată, se atrofiază. Nu uitaţi asta. Dacă nu se creşte, se ofileşte.

Nu există creştere fără crize – nu vă fie frică de crize, nu vă fie frică –, aşa cum nu există rod fără tăiere nici victorie fără luptă. A creşte, a avea rădăcini înseamnă a lupta fără încetare împotriva oricărei mondenităţi spirituale, care este răul cel mai rău care ni se poate întâmpla, aşa cum spunea părintele de Lubac. Dacă mondenitatea atacă rădăcinile, adio roade şi adio pom. Şi pentru mine, acesta este pericolul cel mai puternic în acest timp: mondenitatea spirituală, care de duce la clericalism şi aşa mai departe. În schimb dacă creşterea este un constant a acţiona împotriva propriului ego, va fi mult rod. Şi în timp ce spiritul duşman nu se va opri în a vă ispiti să căutaţi „mângâierile” voastre, insinuând că se trăieşte mai bine dacă aveţi ceea ce voiţi, Duhul prieten vă va încuraja cu suavitate în bine, să creşteţi într-o docilitate umilă, mergând înainte, fără sfâşieri şi fără insatisfacţii, cu acea seninătate care vine numai de la Dumnezeu. Vreunul care are gânduri urâte va putea spune: „Dar acesta este pelagianism! Nu, aceasta este confruntare cu Cristos Răstignit, cu care tu vei face colocviul, cel citat mai sus, pentru că numai cu harul Domnului se poate merge pe acest drum.

Aş vrea să citez două semne pozitive de creştere, libertatea şi ascultarea: două virtuţi care înaintează dacă merg împreună. Libertatea este esenţială, pentru că „unde este Duhul Domnului, acolo este libertate” (2Cor 3,17). Duhul lui Dumnezeu vorbeşte liber fiecăruia prin sentimente şi gânduri; nu poate să fie închis în tabele, ci trebuie primit cu inima, în mişcare, ca fii liberi, nu ca servitori. Vă urez să fiţi fii liberi care, uniţi în diversităţi, luptă în fiecare zi pentru a cuceri libertatea cea mai mare: aceea de voi înşivă. Rugăciunea vă va fi de mare ajutor, rugăciunea care nu trebuie neglijată niciodată: este moştenirea pe care ne-a lăsat-o la sfârşit părintele Arrupe, „ultima creaţie” a lui Arrupe. Citiţi acel apel, acea conferinţă pe care a făcut-o iezuiţilor în lagărul de refugiaţi din Thailanda. Apoi a luat avionul şi a aterizat la Roma, unde a avut ictusul. Şi libertatea merge cu ascultarea: ca pentru Isus, şi pentru noi hrana vieţii este să facem voinţa Tatălui (cf. In 4,34), şi a părinţilor pe care Biserica îi dăruieşte. Liberi şi ascultători, după exemplul sfântului Ignaţiu, când era în aşteptare lungă la Villa d’Este şi, blând şi hotărât în acelaşi timp, în toată libertatea îi prezenta papei ascultarea totală a Societăţii, într-o Biserică ce nu strălucea desigur prin obiceiuri evanghelice. Acolo este instantaneitatea iezuitului adult, crescut. Libertatea şi ascultarea dau viaţă acelui mod creativ de a acţiona cu superiorul. Odată am spus unui grup de iezuiţi care se pregăteau – cred – pentru a deveni superiori, că generalul Societăţii era un păstor al „unei turme de broaşte râioase”, pentru că libertatea iezuitului, cu iniţiativa, duce la atâtea iniţiative şi sărmanul superior trebuie să meargă dintr-o parte în alta… A face unitatea nu cu oi blânde, ci cu broaştele râioase! Şi acest lucru este adevărat, este important. Dar unde este garanţia acestei legături cu superiorul, a acestei unităţi? În darea de seamă a conştiinţei. Vă rog să nu lăsaţi niciodată asta, pentru că este ceea ce asigură posibilitatea pentru superior de a conduce „turma de broaşte râioase”, de a o duce la o armonie diferită, pentru că te cunoaşte şi mâine vei fi tu cel care vei primi darea de seamă de la el, pentru că toţi suntem fraţi care ne cunoaştem bine. Libertate, ascultare, dare de seamă a conştiinţei ca metodă, ca drum.

A se întemeia, a creşte şi în sfârşit a se maturiza. Este al treilea verb. Nu ne maturizăm în rădăcini şi în trunchi, ci scoţând roadele, care fecundează pământul cu seminţe noi. Aici intră în joc misiunea, faptul de a sta faţă în faţă cu situaţiile de astăzi, îngrijirea lumii pe care Dumnezeu o iubeşte. Sfântul Paul al VI-lea a spus: „Peste tot în Biserică, şi în domeniile cele mai dificile şi de vârf, la răscrucile ideologiilor, în tranşeele sociale, a fost şi există confruntarea între exigenţele arzătoare ale omului şi mesajul peren al Evangheliei, acolo au fost şi acolo sunt iezuiţii” (Discurs cu ocazia celei de-a XXXII-a Congregaţii generale a Societăţii lui Isus, 3 decembrie 1974). Aceste cuvinte sunt în mesajul care eu cred că a fost, probabil, cel mai profund al unui papă adresat Societăţii. În greutăţile cele mai încâlcite, în ţinuturile de graniţă, în deşerturile umanităţii: aici este chemat să fie iezuitul. Se poate afla ca mielul în mijlocul lupilor, dar nu trebuie să-i combată pe lupi, trebuie doar să rămână miel. Astfel Păstorul va ajunge la el acolo, unde este mielul său (cf. Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilia 33 despre Evanghelia lui Matei).

La această misiune contribuie pasiunea şi disciplina în studii. Şi vă va face bine mereu să vă apropiaţi de slujirea Cuvântului şi de slujirea mângâierii. Acolo atingeţi carnea pe care Cuvântul a asumat-o: mângâind membrele suferinde ale lui Cristos, creşte familiaritatea cu Cuvântul întrupat. Suferinţele pe care le vedeţi să nu vă înspăimânte. Duceţi-le în faţa Răstignitului. Se duc acolo şi în Euharistia, de unde se ia iubirea răbdătoare, care ştie să-i îmbrăţişeze pe răstigniţii din orice timp. Astfel se maturizează şi răbdarea, şi în acelaşi timp speranţa, pentru că sunt gemene: cresc împreună. Nu vă fie frică să plângeţi în contact cu situaţiile dure: sunt picături care irigă viaţa, o fac docilă. Lacrimile de compasiune purifică inima şi afectele.

Privindu-vă, văd o comunitate internaţională, chemată să crească şi să se maturizeze împreună. Colegiul lui Isus este şi să fie o sală de antrenament activă în arta de a trăi incluzându-l pe celălalt. Nu este vorba numai de a vă înţelege şi de a vă iubi, eventual şi să vă suportaţi uneori, ci să purtaţi poverile unii altora (cf. Gal 6,2). Şi nu numai poverile fragilităţilor reciproce, ci a diferitelor istorii, culturi, ale amintirilor popoarelor. Vă va face foarte bine să împărtăşiţi şi să descoperiţi bucuriile şi problemele adevărate ale lumii prin prezenţa fratelui care vă stă alături; a îmbrăţişa în el nu numai ceea ce interesează sau fascinează, ci neliniştile şi speranţele unei Biserici şi ale unui popor: a lărgi graniţele, mutând de fiecare dată orizontul, mereu un pic mai încolo. Binecuvântarea pe care v-o dau să poată ajunge şi în ţările voastre şi să fie de ajutor pentru a vă întemeia, a creşte şi a vă maturiza spre mai marea glorie a lui Dumnezeu. Vă mulţumesc şi vă cer să vă rugaţi pentru mine. Mulţumesc.

Franciscus

Traducere de pr. dr. Mihai Pătraşcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.