Categorii

„Dar ce strigă?” În urmă cu douăzeci de ani vizita istorică a lui Ioan Paul al II-lea

„Dar ce strigă?”. Liturghia celebrată de Ioan Paul al II-lea, duminică 9 mai 1999, în parcul Podul Izvor la Bucureşti, având pe fundal palatele cenuşii şi imense simbol ale puterii lui Ceauşescu, era ultimul act al călătoriei apostolice în România, prima a unui papă într-o ţară cu majoritate ortodoxă. Dar iată că dintr-o dată, chiar la sfârşitul celebrării, în timp ce se începeau calculările de timp pentru a ajunge la aeroport şi a se întoarce în Vatican, începe să „circule” în marea piaţă un strigăt ritmat. Cu toată claritatea spontan. Nimic pregătit. „Dar ce strigă?”.

Cu privirea reporterul îl caută pe tânărul preot şi pe tânără, ambii greco-catolici, care au fost asistenţi şi traducători în cele trei zile de călătorie. „Dar ce strigă?”. Cei doi nu răspund imediat: par uimiţi ei cei dintâi datorită acelui „cor” neaşteptat. Aproape că voiau să-l guste, dându-şi seama că nu sunt într-un vis. „Strigă Unitate! Unitate! pentru că au văzut că papa l-a chemat lângă el pe patriarh la sfârşitul liturghiei”, explică ei. Trebuia ştiut mai mult: „Şi cine sunt cei care strigă? Catolici latini? Greco-ortodocşi?”. Răspuns clar: „Nu numai catolici, aici la liturghie astăzi există şi foarte mulţi ortodocşi care au voit să-l vadă de aproape pe papa şi să participe la celebrare, determinaţi şi de prezenţa, lângă altar, a patriarhului lor Teoctist”, afirmă cei doi însoţitori.

Aşadar, un „cor ecumenic” spontan. O invitaţie a poporului, cu adevărat „de jos”, să se facă un pas hotărât spre unitatea creştinilor. Un pas chiar curajos. Prezenţa papei la Bucureşti – şi cuvintele sale fraterne: „Vin să mă înclin în faţa Chipului lui Cristos sculptat în această Biserică, drept pelerin al carităţii” – a măturat, dintr-o dată, mare parte de secole de prejudecăţi. De altfel, în zilele care au precedat venirea lui Ioan Paul al II-lea nu au lipsit comentarii grele în presa română, afirmaţii ostile şi chiar delirante. Aşa încât exista teama de contestări. Şi probabil chiar la o contestare s-a îndreptat gândul, auzind acel strigăt neaşteptat în timpul liturghiei. În realitate, pentru a-i înţelege în mod profund însemnătatea, acel strigăt trebuia ascultat acolo. Mai mult, trebuia ascultat în momentul în care „s-a născut”, mai întâi aproape în şoaptă şi apoi de neoprit aşa încât să atragă atenţia papei şi a lui Teoctist. Striga un popor. Fără ca nimeni să-i fi impus sau să-i fi sugerat.

Da, Unitate! Unitate!, au urlat oamenii la Bucureşti. Şi asta nu se poate uita chiar dacă apoi, după douăzeci de ani, acele speranţe nu s-au realizat. Însă acel strigăt într-adevăr nu se poate uita şi mai ales cel care l-a ascultat nu poate să nu şi-l amintească. Însuşi Ioan Paul al II-lea, de altfel, a voit să-l repropună într-un moment cu adevărat istoric: după ce a deschis poarta sfântă „ecumenică” de la „Sfântul Paul” la 18 martie 2000 – împingând-o în faţă în şase mâini cu patriarhul de Constantinopol şi primatul anglican – a voit tocmai să relanseze simbolic strigătul oamenilor din România, vorbind în mod liber: „Unitate, Unitate, acest strigăt pe care l-am auzit la Bucureşti în timpul vizitei mele, îmi revine ca un ecou puternic. Unitate, Unitate, striga poporul adunat în timpul celebrării euharistice: toţi creştinii – catolici şi ortodocşi şi protestanţi evanghelici – toţi strigau împreună Unitate, Unitate. Mulţumesc pentru acest glas, pentru acest glas din nou mângâietor al fraţilor noştri şi al surorilor noastre. Poate că şi noi putem ieşi din această bazilică strigând ca ei: „Unità, unità; Unité, Unity”.

Chiar aşa, poate că într-adevăr toţi am putea să ieşim strigând, sau măcar mărturisind cu faptele, „unitate”. Asemenea creştinilor din Bucureşti. Unitate în toate domeniile. Şi probabil că în acel simplu cuvânt – „unitate” – strigat la unison de catolici şi ortodocşi este cheia de lectură mai fidelă a pelerinajului lui Ioan Paul al II-lea în România. Cu o constatare: una dintre surprizele cele mai frumoase din acea călătorie din mai 1999 a fost tocmai extraordinara participare populară. Neaşteptată într-o ţară cu majoritate ortodoxă şi care a trăit experienţa unui regim, prăbuşit în mod zgomotos.

Gândind mai ales la care era situaţia politică de numai câţiva ani înainte, în 1999 chiar şi numai previziunea unei vizite a papei în România era ceva imposibil. Cu acea călătorie, papa Wojtyła a voit, înainte de toate, să aducă omagiu poporului român şi rădăcinilor creştine care dăinuiesc, conform tradiţiei, de la predica apostolului Andrei, fratele lui Petru. Şi îmbrăţişările dintre Ioan Paul al II-lea şi patriarhul ortodox Teoctist au amintit în mod explicit tocmai îmbrăţişarea dintre cei doi fraţi apostoli. Îmbrăţişări în faţa unui popor care i-a înţeles valoarea şi perspectivele. Însă au rămas neaplicate.

Papa avea să prezideze Euharistia conform ritului greco-catolic, a asista la dumnezeiasca liturghie prezidată de patriarh în ri bizantin român; a celebrat liturghia în ritul roman. La Bucureşti într-adevăr s-au trăit trei zile de rugăciune intensă, mereu sub ochii întregii ţări. Şi s-au comemorat martirii contemporani foarte mulţi. Experienţa martiriului, mai ales în anii care au urmat după al doilea război mondial, i-a unit pe creştinii de diferite confesiuni. Şi din eroismul martirilor, şi astăzi, România va putea scoate forţa şi curajul pentru a înfrunta provocări complexe fără a pierde propria identitate. Nu există viitor fără amintire.

Tocmai în amintirea martiriului, rămâne de neşters vizita de rugăciune a lui Ioan Paul al II-lea la cimitirul catolic Belu: acolo sunt înmormântaţi câţiva episcopi greco-catolici persecutaţi dur de regimul comunist.

Şi rămâne aproape o imagine simbol a călătoriei şi îmbrăţişarea cu eroicul cardinal Alexandru Todea, unicul supravieţuitor dintre cei doisprezece episcopi. O întâlnire extraordinară: în scaunul cu rotile cardinalul l-a primit pe papa în catedrala „Sfântul Iosif”, exact acolo unde în 1950 primise în mod clandestin hirotonirea episcopală, pentru a spune apoi „tu” închisorii şi violenţelor.

Îmbrăţişându-l, Ioan Paul al II-lea a început să recite Tatăl Nostru şi cardinalul, pe care o boală gravă îl împiedica să vorbească, a făcut un efort enorm pentru a putea măcar şopti cuvintele rugăciunii împreună cu succesorul lui Petru. Ca semn de fidelitate faţă de Cristos şi faţă de Biserică. Da, o imagine simbol pe care poporul din România, fără deosebire, nu o uită. Un comentator român a spus că el, cardinalul Todea, cu lacrimile sale parcă a purificat înseşi istoria poporului. Pentru că, în pofida nedreptăţilor grave îndurate, n-a avut cuvinte de răzbunare sau revanşă faţă de persecutorii săi. Şi nici faţă de cei care, sub regim, au fost lâncezi. Todea a privit mereu la viitor, în celulă precum şi în libertatea regăsită de a gestiona bine şi cu fraţii ortodocşi pentru că, repeta el, „trebuie să învăţăm împreună să fim oameni liberi”.

De Giampaolo Mattei

(După L’Osservatore Romano, 30 mai 2019)

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.