Categorii

Cum se face pacea: Papa Francisc dialoghează la distanţă cu mexicanii în vederea apropiatei călătorii

Papa-MexicCa pregătire pentru vizita de acum apropiată în Mexic, agenţia de presă Notimex a adunat şi a prezentat Papei o serie de întrebări adresate de credincioşi din marea ţară latinoamericană. Francisc, la 22 ianuarie în casa „Sfânta Marta”, a înregistrat răspunsurile. Publicăm, într-o traducere a noastră, dialogul la distanţă, rezumând întrebările şi prezentând integral cuvintele Pontifului.

Interviul se deschide cu o serie de mesaje de bun-venit ale unui prim grup de mexicani care îi mulţumesc Papei pentru decizia de a vizita ţara lor şi exprimă speranţa ca această întâlnire să aducă întregului lor popor pace şi mângâiere şi să poată întări în toţi credinţa. După ce a anticipat lui Francisc un cântec cu care îl vor primi, doi dintre ei îi pun primele întrebări. Aarón Fonseca întreabă: „Care va fi sentimentul dumneavoastră când vă veţi afla în ţara noastră şi, cunoscând situaţia noastră actuală, ce mesaj veţi vrea să daţi?”. Şi Jorge Armando: „De ce veniţi în Mexic? Ce ne veţi aduce?”.

Da, ceva voi aduce în Mexic, sigur, dar aş vrea să-ţi spun că ce mă determină mai mult este ce merg să caut acolo. Nu vin în Mexic ca unui dintre magi, încărcat cu lucruri de dus, mesaje, idei, soluţii la probleme şi lucruri asemănătoare. Vin în Mexic ca un pelerin, vin să caut în poporul mexican ca să-mi dea ceva. Nu voi trece cu coşuleţul de oferte, nu vă îngrijoraţi, ci vin să caut bogăţia de credinţă. Vreau să vin în Mexic pentru a trăi această credinţă cu voi. Adică vin cu inima deschisă pentru ca să se umple cu tot ceea ce veţi putea să-mi daţi. Voi aveţi o personalitate, un mod de a fi care este rod al unui drum foarte lung, al unei istorii care s-a forjat lent, cu dureri, succese, eşecuri şi căutări, dar este ca un fir conducător. Aveţi marea bogăţie în inimă şi mai ales nu sunteţi un popor orfan pentru că vă mândriţi să aveţi o Mamă, şi când un bărbat, o femeie sau un popor nu uită de propria Mamă, acest lucru îi dă o bogăţie pe care n-o poate descrie, o primeşte, o transmite. Ei bine, vin să caut cam toate acestea în voi. Un popor care nu uită propria Mamă, acea Mamă metisă, acea Mamă care l-a forjat în speranţă. Cunoaşteţi gluma acelui mexican care spunea „sunt ateu dar sunt guadalupan”. Avea sens, spusă de un popor care nu vrea să fie orfan. Probabil aceasta este marea bogăţie pe care vin s-o caut. Vin ca pelerin între voi şi mulţumesc că mă primiţi!

Toţi, în acest moment, solicitaţi chiar de cuvintele Papei manifestă marea lor devoţiune către Fecioara de Guadalupe („Morenita noastră din Tepeyac înseamnă mult pentru noi mexicanii” spune María de Jesús Ángel Ávila de Veracruz) şi îl întreabă pe Pontif ce reprezintă pentru Papa Fecioara de Guadalupe.

Am fost de două ori în Mexic. O dată în 1970, pentru a reuniune de iezuiţi. A doua oară când Papa sfântul Ioan Paul al II-lea a semnat şi a încredinţat exortaţia post-sinodală Ecclesia in America, nu-mi amintesc bine ce an era, probabil 1998. De fiecare dată am mers s-o vizitez, pe Stăpâna, pe Mama, pe Mama lui Dumnezeu care dă viaţa. Prima dată în vechea Villa [bazilică]. A doua oară în actuala bazilică, în templul actual. Ce trezeşte în mine? Siguranţă, duioşie. De fiecare dată când îmi este frică pentru vreo problemă sau pentru că s-a întâmplat ceva urât, şi nu ştiu cum să reacţionez, şi o rog, îmi place să-mi repet mie însumi: „nu-ţi fie frică, pare nu sunt aici eu care sunt Mama ta?”. Nu aştept atât miracolul florilor. Simt că este Mamă, că se îngrijeşte, că ocroteşte, că duce înainte un popor, că duce înainte o familie, că dă căldură familială, că mângâie cu duioşie şi că îţi ia frica: „Nu-ţi fie frică, Juancito”. Asta simt în faţa imaginii sale. O dată din cele dăţi când am fost acolo, voiau să-mi explice imaginea, dar am preferat să nu-mi explice, am preferat să rămân în tăcere şi s-o privesc. Spune mult, este o imagine care vorbeşte, imaginea unei Mame care ocroteşte, care se îngrijeşte, care stă în mijlocul poporului său, cu faţa poporului său. Asta simt în faţa ei. Când am venit la Roma în 2013, la Buenos Aires începeau să construiască parohia „Sfântul Juan Diego” şi acolo am numit-o patroană a florarilor. Sfântul Juan Diego îmi spune mult în raportul său cu Fecioara. Era un om bun, dar a trebuit să facă totul pentru a-l convinge pe episcop şi să simtă umilirea de a nu fi crezut: „Nu-ţi fie frică, oare nu sunt aici eu care sunt Mama ta?”. Şi el a avut încredere. Miracolul florilor este posibil pentru că Mama este marea floare a Mexicului. Ceea ce v-aş cere – dar ca favoare – este ca de data aceasta, care va fi a treia dată în ţinutul mexican, să mă lăsaţi un moment singur în faţa imaginii. Această favoare v-o cer. Mi-o veţi face?

Conversaţia se mută asupra temelor sociale. Juan, din Ciudad di Mexico, spune: „Când veţi veni, să vedeţi personal cât suferă migranţii în călătoria lor pentru a ajunge la visul american”, şi Gabriela, din San Luis Potosí, adaugă: „Sunt foarte fericită că veniţi aici, sperăm să aduceţi un pic de pace, dat fiind ceea ce trăim acum încât, cu delicvenţa şi tot restul, unuia îi este frică să iasă pe stradă”. Un grup de femei din Querétaro intervine: „Sperăm ca Papa să ne poată deschide ochii pentru a spune nu violenţei, nu violenţei împotriva femeilor, împotriva copiilor, nu violenţei”. Hermenegilda şi Óscar, din Ciudad de Mexico, îl întreabă apoi pe Papa cum crede că îi poate ajuta „să înfrunte violenţa”.

Violenţă, corupţie, război, copii care nu pot să meargă la şcoală pentru că satele lor sunt în război, traficuri, fabricanţi de arme care vând arme pentru ca războaiele în lume să poată continua: este mai mult sau mai puţin climatul în care astăzi trăim în lume, şi voi trăiţi bucăţica voastră, bucăţica voastră de „război”, în ghilimele, bucăţica voastră de suferinţă, de violenţă, de traficuri organizate. Dacă vin acolo este pentru a primi ceea ce mai bun din voi şi pentru a mă ruga cu voi, pentru că problemele de violenţă, de corupţie şi tot ceea ce, aşa cum ştiţi, se întâmplă, să se rezolve, pentru că Mexicul violenţei, Mexicul corupţiei, Mexicul traficului de droguri, Mexicul cartelurilor, nu este Mexicul pe care îl vrea Mama noastră şi, desigur, eu nu vreau să ascund nimic din toate acestea. Dimpotrivă, vreau să vă îndemn la lupta zilnică împotriva corupţiei, împotriva traficurilor, împotriva războiului, împotriva neunirii, împotriva criminalităţii organizate, împotriva traficului de persoane. „Să ne aduceţi un pic de pace”, a spus unul dintre voi. Pacea este ceva ce trebuie construit în fiecare zi. Nu numai atât, cu o expresie care pare o contradicţie, pentru pace trebuie luptat în fiecare zi! Trebuie luptat în fiecare zi pentru pace, şi nu pentru război. A semăna blândeţe, înţelegere, a semăna pace. Sfântul Francisc se ruga: „Doamne, fă din mine un instrument al păcii tale”. Aş vrea să fiu în Mexic un instrument de pace, dar împreună cu voi toţi. Este clar că singur nu pot, ar fi o nebunie dacă aş spune asta, ci împreună cu voi toţi pot să fiu instrument de pace. Şi cu se face pacea? Pacea este o muncă artizanală, o muncă de fiecare zi care se face cu mâinile: de la modul cum educ un copil la modul cum mângâi un bătrân toate sunt seminţe de pace. Cuvânt şi mângâiere. Pacea se naşte din duioşie, pacea se naşte din înţelegere, pacea se naşte sau se face în dialog, nu în ruptură, şi tocmai acesta este cuvântul cheie, dialogul: dialog între conducători, dialog cu poporul şi dialog între tot poporul. De câte ori într-o ceartă din cartier găsim soluţia care ni se pare cea mai bună. „Părinte, dar cu un delincvent nu se poate face”. Este adevărat, dar pot dialoga cu acela care poate schimba inima acelui delincvent. O avem pe Mama, să vorbim un pic cu ea. Să-i spunem: „Uite, dacă mi-aţi spus să nu-mi fie frică pentru că eşti Mama mea, tu care eşti Mama mea rezolvi această problemă”. Da, eu aş pune această întrebare fiecăruia dintre voi: cer Fecioarei de Guadalupe, Mama Mexicului, Împărăteasa Americii, îi cer pacea, îi cer să pună pace, în acel loc, în celălalt loc şi în celălalt loc, oferă o rugăciune Mamei pentru ca să pună pace? Nu trebuie să vă fie frică să-l ascultaţi pe celălalt, vedem care sunt motivele sale. Şi, vă rog, nu trebuie intrat în nicio dramă, nicio dramă numai pentru a câştiga bani: acest lucru ar face sclavă viaţa mea într-un război interior şi mi-ar lua libertatea, pentru că pacea dă libertate. Şi voi cere Fecioarei, împreună cu voi, să vă dea pacea, ca Guadalupana să vă dăruiască pacea inimii, a familiei, a oraşului şi a întregii ţări.

Un alt grup de credincioşi se confruntă cu privire la semnificaţie pe care o are pentru mexicani vizita Papei şi se întreabă ce aşteaptă Francisc de la ei. Ruben de la Cruz Martínez (Guanajuato) doreşte: „Sper să ne faceţi să ieşim din letargia noastră în trăirea credinţei, pentru ca să nu fie numai o credinţă trăită în biserică, ci o credinţă trăită pe străzi, la locul de muncă, în birou, în politică, în mass-media, pentru că trebuie să fim semănători ai valorilor evanghelice”. José Ranulfo Lobato (Guanajuato) îşi doreşte ca Pontiful să poată favoriza o renaştere religioasă, în timp ce Jorge Armando afirmă că vizitele papale în Mexic au avut loc în timpuri de criză pentru ţară.

Spun că înţelepciunea vorbeşte din inima bătrânilor buni. Şi între dorinţele exprimate José Ranulfo a indicat aceea a unei reînnoiri spirituale pe care ar putea s-o trezească vizita mea… Şi Ruben mai înainte a spus că nu trebuie să fie creştini numai „înlăuntrul bisericii”, ci catolici în biserică şi în afara bisericii. Să înflorească credinţa. Acele două intervenţii m-au uimit mult: ca asta să ne ajute să fim catolici adevăraţi, să exprimăm şi să trăim credinţa noastră înlăuntrul şi în afara bisericii. Asta e ceea ce aşteptaţi. Şi eu vin pentru a sluji, pentru a fi slujitor al credinţei voastre, pentru că pentru aceasta m-am făcut preot, pentru a sluji credinţa poporului. Însă această credinţă trebuie să crească şi să iasă afară, să intre în viaţa de toate zilele, o credinţă publică. Credinţa devine puternică atunci când este publică, mai ales – aşa cum s-a spus în ultima intervenţie – în momentele de criză: „Papii au venit mereu când exista o criză”. Trebuie să fie aşa, n-am studiat asta, dar dacă tu spui înseamnă că aşa trebuie să fie. Că în lume există o criză de credinţă este adevărat. Dar este adevărat şi că există o mare binecuvântare şi o dorinţă, exprimată de voi, ca să iasă afară credinţa, credinţa să fie misionară, credinţa să nu fie închisă ca într-o cutie de conserve. Credinţa noastră nu este o credinţă de muzeu şi Biserica nu este un muzeu. Credinţa noastră este o credinţă care se naşte din contactul, din dialogul cu Isus Cristos, mântuitorul nostru, cu Domnul. Ei bine, această credinţă trebuie să iasă pe străzi, trebuie să intre în locurile de muncă, trebuie să se realizeze în înţelegerea cu ceilalţi, această credinţă trebuie să se exprime în dialog, în înţelegere, în iertare, în arta zilnică de a lupta pentru pace. Da, o credinţă pe străzi: dacă credinţa nu iese pe stradă nu foloseşte, şi ca să iasă credinţa pe stradă nu înseamnă numai a face o procesiune. Ca să iasă credinţa pe stradă înseamnă că eu la locul meu de muncă, în familia mea, în lucrurile pe care le fac, la universitate, la şcoală, mă demonstrez creştin. În istoria voastră există martiri care şi-au dat viaţa pentru a urma acest drum. Credinţa trebuie să meargă pe străzi, ca Isus. Vă întreb: „În ce loc a petrecut Isus mai mult timp din viaţa sa?”. În stradă! Predicând Evanghelia, dând mărturie. Eu vă spun: în viaţa publică, în viaţa familială, în biserică pentru rugăciune, dar apoi trebuie ieşit. Credinţa noastră trebuie să ne determine să ieşim şi să nu rămânem închişi cu Isus al nostru, fără a-i permite să iasă, pentru că Isus iese cu noi, dacă nu ieşim El nu iese. Credinţa trebuie reînnoită. A reînnoi credinţa înseamnă a o face o credinţă „care iese”, a o face „de stradă”, a face în aşa fel încât să nu fie frică de conflicte, ci să încerce să rezolve contrastele familiale, şcolare, sociale, economice. Credinţa trebuie să fie inspiraţia mea de a mă angaja cu poporul meu, şi acest lucru are riscurile sale, are pericolele sale. Aş vrea să termin furând de la Mama cuvintele sale, pentru ca prin intermediul meu să vă spună: „Nu-ţi fie frică să ieşi, nu-ţi fie frică, fiul meu, fiica mea, oare nu sunt aici eu care sunt Mama ta?”.

(După L’Osservatore Romano, 4 februarie 2016)

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.