Categorii

Cultura şi adevărurile de credinţă: În instrucţiunea „Ad resurgendum cum Christo”

cultura-credintaÎn faţa instrucţiunii Ad resurgendum cum Christo, care atinge o problematică sensibilă şi complexă, vor există desigur reacţii diferite şi contrapuse. Pentru aceasta este important de a aminti câteva adevăruri fundamentale care dacă sunt uitate riscă să nu se perceapă motivaţiile care au inspirat-o şi mai ales riscă s-o răstălmăcească. Este important de notat că acest document se inserează în mod oportun în contextul Anului Milostivirii deoarece constituie o ocazie pentru a regândi şi a recupera sensul celei de-a şaptea fapte de milostenie sufletească şi trupească: a ne ruga pentru cei morţi şi a-i îngropa pe cei morţi.

Înainte de toate se manifestă grija maternă a Bisericii faţă de binele spiritual al fiecărui botezat, care se realizează în măsura în care se propune acele adevăruri de credinţă pentru care Biserica este simplă administratoare, deoarece le-a primit de la unicul Domn şi Mântuitor, Cristos Isus (cf. 1Cor 4,1-2; Evr 13,8). De fapt, toată disciplina ecleziastică are valoare deoarece traduce în termeni juridici, deci obligatorii, ceea ce face parte, în marea majoritate a cazurilor, din depositum fidei, deci din „constituţia” Bisericii. Trebuie să se asculte de normele stabilite de cei care au primit de la Cristos această misiune pentru Biserica sa, nu pentru că sunt pur şi simplu poruncite de ei, ci, lucru care adesea se riscă să se uite, tocmai pentru că sunt adevăruri pentru binele credincioşilor pe care autoritatea le stabileşte la nivel juridic.

Un al doilea aspect se referă la actualitatea temei obiect al instrucţiunii, în mod deosebit cât priveşte incinerarea şi păstrarea cenuşii. Dincolo de procentele prezentate de diferitele statistici aflate în circulaţie, este incontestabilă creşterea răspândirii în toată lumea. Această realitate manifestă în mod incontestabil că ne aflăm în faţa unei manifestări a culturii contemporane. Asta implică faptul că suntem chemaţi încă o dată să conştientizăm importanţa evanghelizării culturii. Asta înseamnă că în acest caz nu trebuie să pierdem ocazia pentru a propune sensul creştin profund cu privire la demnitatea trupului chiar şi după moarte şi că ritul înmormântării este de fapt un act de credinţă în viaţa veşnică. Trupul persoanei nu epuizează funcţiunile sale în viaţa pământească, ci el continuă, într-un anumit sens, să fie în relaţie cu cei dragi ai săi, de exemplu, prin rugăciunile acestora pentru ei, realizând acea comuniune între cei vii şi cei morţi pe care creştinii au crezut-o din totdeauna şi au mărturisit-o chiar şi cu preţul propriei vieţi (cf. Codex Iuris Canonici, can. 1176 § 2; Codes Canonum Ecclesiarum Orientalium, can. 875). Rămâne faptul că răposaţii sunt o chemarea continuă pentru societatea celor vii şi că modul în care sunt trataţi răposaţii manifestă gradul de civilizaţie şi de credinţă al unei societăţi. Cu alte cuvinte, această instrucţiune nu face altceva decât să evidenţieze marea şi decisiva importanţă a unei pastoraţii a culturii, pentru că aşa cum a amintit de mai multe ori sfântul Ioan Paul al II-lea: „O credinţă care nu devine cultură este o credinţă care nu e pe deplin primită, nu e în întregime gândită, nu e în mod fidel trăită” (Scrisoare autografă de întemeiere a Consiliului Pontifical al Culturii, 20 mai 1982).

Un al treilea aspect de care trebuie ţinut cont se referă tocmai la una dintre problematicile atinse de instrucţiune. De fapt, mai mulţi vor putea fi tentaţi să creadă că Biserica a schimbat în ultimele două secole, nu numai disciplina, ci şi învăţătura cu privire la incinerare. Acest aspect este delicat deoarece ar putea să facă să se gândească la un soi de relativism, sau chiar la o admitere că a greşit anterior, deci se cere o clarificare. De fapt, Biserica n-a condamnat niciodată incinerarea ca atare, ci a interzis-o datorită convingerilor şi motivaţiilor anti-religioase şi anti-creştine care îi animau pe militanţi. Asta reiese clar în decretul dat de Sfântul Oficiu la 19 mai 1886 care o interzicea şi unde citim: „Nu puţin prelaţi sacri şi credincioşi fervenţi, dându-şi seama că în acest timp este pretins şi susţinut cu mare vigoare ca să fie restabilită vechea tradiţie a incinerării cadavrelor umane, temându-se că minţile credincioşilor sunt înşelate de raţionamentele lor fragile şi de subtilităţile lor şi că treptat se diminuează stima lor şi respectul lor faţă de cutuma creştină şi constantă a credincioşilor consacrată de riturile solemne ale Bisericii de a înhuma trupurile”. Confirmarea este dată fie de faptul că Biserica de-a lungul secolelor n-a condamnat niciodată în cazuri de războaie sau epidemii ca să se ardă trupurile, fie pentru că, odată dispărând diferitele ideologii anti-religioase care făcuseră din incinerare un cal de bătaie împotriva credinţei catolice, Sfântul Oficiu de atunci cu instrucţiunea Piam et constantem din 5 iulie 1963, a derogat de la canoanele 1203 § 2; 1240 § 1 nr. 5 din Codex Iuris Canonici 1917 şi a reafirmat că deşi rămâne înmormântarea cadavrelor credincioşilor în mod tradiţional, este posibilă incinerarea, care în sine nu este contrară religiei creştine, motiv pentru care sunt îmblânzite normele canonice care negau sacramentele şi înmormântarea în aceste cazuri, cu excepţia cazului în care alegerea incinerării a fost făcută ca negare a dogmelor creştine, sau cu suflet sectar, sau din ură împotriva religiei catolice şi a Bisericii.

În orânduirea canonică juridică noua instrucţiune Ad resurgendum cum Christo este un act administrativ cu caracter general, dat, în limitele propriei competenţe, de cel care în Biserică are puterea executivă. Scopul său este să facă legile clare şi să stabilească aplicarea lor şi are ca destinatari pe cei care au îndatorirea de a se îngriji ca legile să fie respectate, obligându-i în executarea însăşi a legilor (în cazul nostru înainte de toate diferiţii ordinariii, parohii şi cei echivalaţi lor, vicarii, dar până la urmă toţi preoţii şi diaconii). Ea nu derogă, în sine, de la dispoziţiile legii (cf. Codex Iuris Canonici, can. 34 § 1-2). Asta înseamnă că în cazul nostru instrucţiunea nu face altceva decât să reafirme ceea ce este prevăzut în acest sens de Codex Iuris Canonici, canoanele 1176 § 3; 1184; 1205; Codex Canonum Ecclesiarum Orientalium, canoanele 876 § 3; 868, cu „scopul de a reafirma motivaţiile doctrinale şi pastorale pentru preferarea înmormântării trupurilor şi de a da norme cât priveşte păstrarea cenuşii în cazul incinerării” (nr. 1).

Aspectul cel mai important din instrucţiune, şi cel mai extins, este fără îndoială partea în care, în lumina revelaţiei şi a tradiţiei, se aminteşte sensul creştin al morţii, al demnităţii trupului, templu al Duhului Sfânt, şi prin urmare semnificaţia profund creştină de a îngropa pe cei morţi în cimitire sau în alte locuri sacre. Cu ea, din totdeauna, Biserica a voit să afirme: credinţa în învierea trupului; demnitatea trupurilor credincioşilor; importanţa pentru amintirea şi rugăciunea pentru răposaţi din partea comunităţii creştine; dimensiunea comunitară a misterului morţii cu care viaţa nu este luată, ci este transformată (cf. nr. 2-3). Numai în lumina acestor motivaţii profunde este posibil să se înţeleagă indicaţiile disciplinare care urmează şi care nu fac altceva decât să reafirme învăţătura tradiţională, care însă în zilele noastre riscă să fie uitată, neglijată, sau chiar deformată. Înainte de toate se afirmă că dacă şi Biserica mai continuă să prefere înmormântarea trupurilor pentru motivele amintite mai sus, incinerarea este o alegere posibilă deoarece „incinerarea cadavrului nu atinge sufletul şi nu împiedică atotputernicia divină de a învia trupul, deci nu conţine negarea obiectivă a învăţăturii creştine despre nemurirea sufletului şi în învierea morţilor” (nr. 4). Însă ea este în mod clar şi coerent interzisă când alegerea este dictată de motive contrare doctrinei creştine, deoarece tocmai această motivaţie contrară credinţei face fără sens însăşi cererea înmormântării ecleziastice (cf. Codex Iuris Canonici, can. 1176 § 2-3; Codex Canonum Ecclesiarum Orientalium, canoanele 875; 876 § 3).

Celălalt aspect care este luat în considerare este cel care se referă la păstrarea cenuşii. Şi în acest caz sunt amintite înainte de toate motivaţiile teologice, tradiţia pluriseculară şi legislaţia în vigoare în această materie. „Încă de la început creştinii au dorit ca răposaţii lor să fie obiect al rugăciunii şi al amintirii comunităţii creştine. Mormintele lor deveneau locuri de rugăciune, ale amintirii şi ale reflecţiei” (nr. 5). Deci, în caz de incinerare cenuşa răposatului trebuie să fie păstrată de regulă într-un loc sacru. Numai în prezenţa de „circumstanţe grave şi excepţionale, dependente de condiţii culturale cu caracter local, Ordinariul, în acord cu Conferinţa Episcopală sau Sinodul Episcopilor din Bisericile Orientale, poate să acorde permisiunea pentru păstrarea cenuşii în locuinţa familială” (nr. 6), însă fără ca să existe o împărţire a cenuşii între diferitele nuclee familiale şi rămânând mereu neatins respectul şi păstrarea ei adecvată. În schimb, nicio excepţie nu este prevăzută în cazurile, în zilele noastre tot mai numeroase, de a voi să se împrăştie cenuşa în aer, pe pământ sau în apă sau în orice alt mod, sau de a folosi cenuşa pentru a confecţiona bijuterii sau alte obiecte comemorative. De fapt, în aceste cazuri nu pot fi adoptate motivaţii igienice, sociale sau economice (cf. nr. 7).

Prin consecinţă logică şi prin coerenţă intrinsecă, instrucţiunea reafirmând clar ceea ce este deja determinat de drept, aminteşte că în cazurile în care „răposatul a dispus în mod notoriu incinerarea şi împrăştierea în natură a propriei cenuşi din motive contrare credinţei creştine, trebuie refuzată înmormântarea, conform dreptului” (nr. 8 şi în notă se citează: Codex Iuris Canonici, can. 1184; Codex Canonum Ecclesiarum Orientalium, can. 876 § 3). Deci, numai în cazul unei voinţe exprese şi publice a răposatului (şi în sine nu a rudelor, de exemplu), de a fi incinerat şi de a voi să se împrăştie propria cenuşă în natură din motive anti-creştine, există obligaţia morală şi juridică pentru păstori de a refuza înmormântarea şi asta nu trebuie să fie percepută ca un gest negativ sau punitiv, ci numai ca luarea la cunoştinţă a voinţei răposatului care de fapt contrazice şi face lipsită de sens celebrarea înmormântării ecleziastice.

Deci această instrucţiune este ca o intervenţie de adevărată „evanghelizare” din partea Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei, aprobată de Sfântul Părinte Francisc, într-o lume şi într-o cultură care riscă să piardă demnitatea trupului răposaţilor, dar şi ca o chemare pentru poporul lui Dumnezeu de a trăi pe deplin cu credinţă creştină misterul morţii şi al îngropării. Redescoperirea motivaţiilor profunde de credinţă este scopul aceste instrucţiuni şi pe aceasta se întemeiază obligativitatea sa pentru toţi păstorii şi pentru fiecare credincios. Ea „obligă” şi nu „constrânge” deoarece aminteşte ceea ce este recunoscut ca o valoare, deci un bine, pentru viaţa de credinţă a fiecărui botezat cu privire la îngroparea răposaţilor şi păstrarea cenuşii în caz de incinerare. Această instrucţiune va putea fi corect primită dacă se va ţine cont că ea manifestă concret pe de o parte că adevărurile de credinţă nu sunt modelate după om (cf. Gal 1,11) şi pe de altă parte importanţa adevărului cu caritate (cf. Ef 4,15) şi că numai cunoaşterea adevărului ne face cu adevărat liberi (cf. In 8,32).

De Bruno Esposito

(După L’Osservatore Romano, 30 noiembrie 2016)

Traducere de pr. dr. Mihai Pătraşcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.