Categorii

Creşterea lentă a cultului

„Când am văzut starea în care aduseseră medicii de pe pământ şi cum eram complet răsucită la vârstă aşa de tânără – scrie Tereza de Avila în autobiografia sa (Viaţa, VI, 5-7) relatând cum s-a născut devoţiunea sa deosebită faţă de sfântul Iosif – m-am hotărât să recurg la medicii din cer şi să le cer lor sănătatea, pentru că deşi suportam acel rău cu atâta bucurie, doream şi să mă vindec. Mă gândeam uneori că dacă eu cu sănătatea aş fi ajuns să mă osândesc, ar fi fost mai bine să rămân aşa, dar în acelaşi timp îmi imaginam cu sănătatea să-l pot sluji mai bine pe Domnul. Iată aici eroarea noastră: a nu voi să ne punem în întregime în mâinile lui Dumnezeu care ştie mai bine decât noi ceea ce ni se potriveşte. Am început să ofer liturghii şi să recit rugăciuni aprobate (…) am luat ca avocat şi patron al meu pe gloriosul sfânt Iosif, şi m-am încredinţat lui cu fervoare”.

Rugăciunea, explică Tereza, nu întârzie să dobândească scopul său, „Acest tată şi protector al meu – continuă reformatoarea Carmelului – m-a ajutat în necesitatea în care mă aflam şi în multe altele mai grave în care era în joc onoarea mea şi sănătatea sufletului meu. Am văzut clar că ajutorul său a fost mereu mai mare pentru mine decât ceea ce aş fi putut spera. Nu-mi amintesc până acum să-l fi rugat pentru un har fără să-l fi obţinut imediat. Şi este un lucru care uimeşte să amintesc marile favoruri pe care Domnul mi le-a acordat şi pericolele pentru suflet şi pentru trup de care m-a eliberat prin mijlocirea acestui sfânt binecuvântat”. Iubit şi venerat în mod deosebit, cu un afect şi o recunoştinţă, literalmente, filială. „Altor sfinţi – continuă Tereza – pare că Dumnezeu le-a dat să ne ajute în această necesitate sau în alta, în timp ce am experimentat că gloriosul sfânt Iosif extinde patronarea sa asupra tuturor necesităţilor. Cu asta Domnul vrea să ne facă să înţelegem că aşa cum era supus lui pe pământ, unde el ca tată purtător de grijă îi putea porunci, tot aşa şi în cer face tot ceea ce îi cere. Asta au recunoscut prin experienţă şi alte persoane care în urma sfatului meu s-au încredinţat patronării sale. Multe altele au devenit de puţin timp evlavioase ale sale pentru că au experimentat acest adevăr”.

Celui care citeşte aceste cuvinte astăzi, în anii zece din al douăzeci şi unulea secol, cultul tatălui purtător de grijă al lui Isus pare ceva clar şi neîndoielnic, dar n-a fost mereu aşa în istoria Bisericii. A demonstrat asta cu o amplă argumentare un eseu scris în urmă cu câţiva ani de Paul Payan, Joseph. Unei mage de la paternité dans l’occident médiéval (Aubier, 2006), analizează de la începuturi devoţiunea către soţul Mariei în societăţile creştine. Începuturi care n-au fost uşoare, dacă se observă că numele de botez Iosif era foarte puţin răspândit printre creştini până la sfârşitul secolului al XVI-lea, când întocmai a început să decoleze, graţie mai ales propagandei franciscanilor.

De fapt Iosif este un personaj dificil, dacă nu stânjenitor: dogma fecioriei Mariei îl pune de fapt, încă din primele secole ale creştinismului, în rolul de soţ curat, cap al unei familii în care soţia şi fiul sunt amândoi foarte superiori lui. Pentru a face credibilă această situaţie, scrierea apocrifă Protoevanghelia lui Iacob îl prezintă bătrân şi văduv, pentru a explica în acest mod menţiunea „fraţilor” lui Isus în evanghelii. Şi vârsta înaintată i-a rămas asupra sa, în pofida tentativelor – cea mai importantă a fost aceea a lui Jean Gerson – de a-i diminua vârsta, făcând astfel din castitatea lui Iosif o alegere care neobligatorie care îl apropie spiritual de Fecioară.

Mai mult, una din motivaţiile neîncrederii creştinilor faţă de soţul Mariei se află tocmai în această asemănare a sa cu un personaj tipic din nuvelele satirice, soţul bătrân trădat de tânăra soţie şi constrâns să crească un copil care nu este al său. Versiune satirică a rolului lui Iosif repropusă şi de multe opere de artă sacră: acestea îl reprezintă ca un ţăran neghiob, care provoacă râsul prin inabilitatea sa de meşteşugar, reverberându-se asupra incapacităţii de a întreţine în mod demn soţia şi copilul. Şi până la sfârşitul Evului Mediu el nu este niciodată reprezentat singur, şi mereu un pic separat de personajele mai importante, Isus şi Maria. Numai din secolul al XV-lea, în noi reprezentări ale naşterii lui Isus, atât Maria cât şi Iosif sunt îngenuncheaţi în faţa fiului, pentru a-l adora în aceeaşi poziţie.

Cultul soţului Mariei, tată purtător de grijă al lui Isus, se dezvoltă abia în perioada modernă, când sfântul începe să fie un model, nu numai un ocrotitor, şi nu devine cu adevărat o devoţiune populară până în secolul al XIX-lea, când este valorizat şi ca muncitor în contrapoziţie cu socialismul care se răspândea. În 1870, Pius al IX-lea în declară ocrotitor al Bisericii universale, iar în cursul secolului al XX-lea îi vor fi dedicate două sărbători, 19 martie ca patron şi model al taţilor, şi 1 mai ca meşteşugar, în contrapoziţie clară cu sărbătoarea de origine socialistă.

În creştinismul antic Iosif era perceput ca ultimul patriarh, inel de unire între vechea şi noua economie: tocmai pentru aceasta a fost reprezentat adesea departe de scena principală, gânditor, martor al întrupării lui Cristos, dar apoi şi în rol de ultim evreu, care ca acoperământ pe cap uneori purta beretul în trei colţuri impus în multe oraşe medievale evreilor.

Cultul sfântului Iosif, centrat pe umilinţa sa şi pe slujirea sa adusă lui Isus, se naşte în mediul monastic, adesea cu nuanţe mistice, ca în sfântul Bernard, care valorizează intimitatea fizică a lui cu fiul. Însă franciscanii sunt cei care-l propun pe Iosif ca exemplu de urmat. Pentru ei devine pozitivă sărăcia sfintei familii şi a păzitorului său umil, iar pentru superiorii lor nu folosesc termenul „abate”, care înseamnă tată, ci pe cel de „custode”, atribuit întocmai celui care trebuia să păzească pe micul Isus şi pe mama sa. În promovarea figurii lui Isus, mai mult succes decât franciscanii au avut însă servitorii Mariei, primii care l-au sărbătorit la 19 martie, cu puţin înainte de sărbătoarea Bunei Vestiri: de fapt, sfântul constituia modelul natural al ordinului lor, care îi legitima identitatea împiedicând o fuziune cu alte ordine mendicante.

Dar adevăratul redescoperitor al importanţei teoretice a tatălui purtător de grijă al lui Isus a fost Gerson, care a influenţat mediul universitar parizian de la începutul secolului al XV-lea propunându-l ca model politic de pace şi de unire. Într-un moment de criză puternică a papalităţii, în timpul schismei din Occident, teologul scrie că Biserica are nevoie de noi modele de mediere pentru că Petru nu mai pare suficient, şi într-o cuvântare rostită la conciliul din Constance îl propune pe Iosif ca nou model de conducător politic, cap de familie dar şi umil servitor al lui Isus.

Propunerea lui Gerson n-a avut rezultat imediat, dar a fost reluată în secolul al XVI-lea de franciscani care au făcut din sfântul Iosif un exemplu de părinte spiritual, deci al clerului, mediator între Dumnezeu şi oameni.

În această lungă şi fascinantă istorie, Iosif nu apare niciodată ca figură de putere, ci mai degrabă se afirmă ca mediator, un pacificator care rezolvă situaţii complicate. În discreţie şi în tăcere. Tăcerea, se citeşte în Redemptoris custos 25, este cea „care însoţeşte tot ceea ce se referă la figura lui Iosif; însă este o tăcere care dezvăluie în mod special profilul interior al acestei figuri. Evangheliile vorbesc exclusiv despre ceea ce Iosif «a făcut»; totuşi, permit să se descopere în acţiunile sale, învăluite de tăcere, un climat de profundă contemplaţie. Iosif era în contact zilnic cu «misterul ascuns de veacuri», care «şi-a stabilit locuinţă» sub acoperişul casei sale. Asta explică, de exemplu, de ce sfânta Tereza a lui Isus, marea reformatoare a Carmelului, s-a făcut promotoarea reînnoirii cultului sfântului Iosif în creştinătatea occidentală”. Deci Iosif simbol al unui „da” simplu şi hotărât, care se declină în întregime în acţiunea concretă, fără psihologisme sau complicaţii excesive, cum rezumă bine versurile lui David Maria Turoldo dedicate lui: „Şi trezit din somn Iosif / a făcut după sfatul îngerului: / astfel istoria şi-a schimbat cursul / când doi tineri au ascultat”. (Silvia Guidi)

(După L’Osservatore Romano, 19 martie 2017)

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.