Categorii

Credinţa noastră este viaţa noastră. În memoriile monseniorului Hossu care va fi beatificat la Blaj

În închisoare şi-a făcut un rozariu cu biluţe din miez de pâine pe care le aduna în acest scop, sustrăgând-o din raţia mică de hrană (însă temnicerii i-au luat şi acel rozariu). În prima zi în care a fost închis pentru credinţă – era 29 octombrie 1948, la 1.30 noaptea – a făcut un gest cu semnificaţie evanghelică: a intrat în celulă, a îngenuncheat pe pământ şi – cuvintele sale – „l-am glorificat pe Domnul Isus care m-a făcut pe mine, nevrednicul, vrednic de această mare cinste a închiderii pentru credinţă”. Cei douăzeci şi doi de ani pe care i-a executat fără libertate din cauza credinţei – între închisoare şi domiciliu forţat, între 1948 şi 1970 – nu i-au zgâriat niciodată încrederea nepotolită în Dumnezeu, aşa încât obişnuia să repete, cu temniceri şi persecutori: „Credinţa noastră este viaţa noastră”.

Monseniorul Iuliu Hossu este unul dintre cei şapte episcopi greco-catolici pe care papa Francisc îi va beatifica în timpul următoarei sale călătorii în România: ceremonia este prevăzută pentru duminică 2 iunie pe Câmpia Libertăţii din Blaj. Figura lui Hossu este cea mai vizibilă din grupul de prelaţi români pe care pontiful îi va ridica la cinstea altarelor. De fapt, în 1969, Paul al VI-lea l-a numit cardinal in pectore pe episcopul de atunci de Cluj-Gherla (1885-1970), primul prelat al Bisericii greco-catolice române care primeşte această funcţie. Însă abia în 1973, pontiful din Brescia a putut să reveleze această numire public, din cauza situaţiei dificile a catolicilor de dincolo de cortina de fier.

Autobiografia lui Iuliu Hossu – publicată în urmă cu câţiva ani de Edizioni Dehoniane Bologna cu titlul La nostra fede è la nostra vita. Memorie, eveniment care ar merita o transpunere cinematografică – ne redă statura unui păstor de suflete de o măreţie neobişnuită, apropiat de poporul său, capabil să suporte suferinţe enorme pentru a da mărturie despre propria adeziune la Cristos şi la Biserică. Un jurnal clandestin pe care prelatul l-a putut redacta între august şi noiembrie 1961, când a reuşit să scoată din închisoare paginile redactate în ascuns în timp ce era arestat în mănăstirea ortodoxă din Căldăruşani, în izolare totală.

„Păstor cu mirosul oilor” este îndemnul pe care Francisc îl sugerează cu insistenţă slujitorilor lui Dumnezeu. Ei bine, pentru monseniorul Hossu apropierea de persoane nu era un mod de a spune, ci de a face. În mod concret. De exemplu, pentru a vizita parohiile sale, cerea chiar şi o călătorie într-o căruţă. Odată a făcut o sută douăzeci de kilometri, tot drumul pentru a vizita parohia din Strâmbu, autostopul improvizat într-o căruţă (preferând-o în locul autobuzului mai comod), pentru a ajunge la credincioşii săi. În timp ce mai era în libertate, înainte de arestare, predica sa îi atrăgea pe oameni. Aşa încât a fost pus în lista episcopilor care trebuie arestaţi cei dintâi. Asemenea lui, mulţi au opus rezistenţă politicii autorităţilor comuniste din acel timp, marcată de voinţa lui divide et impera, adică crearea de tensiuni ad hoc între Biserica catolică şi Biserica ortodoxă pentru a încerca să-i constrângă pe membrii celei dintâi să intre, forţat, în rândurile celei de-a doua. Este memorabilă rezistenţa părintelui Feneşan din Suceag, localitate pe lângă Cluj: tată a nouă copii (preoţii din Biserica greco-catolică se pot căsători), „el a refuzat să pună propria semnătură” la aderarea la Biserica ortodoxă. „A preferat să devină păzitor de porci, curăţând grajdurile cu soţia sa”, aminteşte Hossu, dându-i atestare publică de stimă.

Tocmai pentru aceasta monseniorul Hossu a fost arestat (şi cu el s-au numărat în total la un moment dat alţi treizeci şi cinci printre episcopi şi preoţi): pentru credinţa sa catolică. Convingerea sa – „Credinţa noastră este viaţa noastră” – nu s-a temut s-o proclame apertis verbis în diferite ocazii: ministrului cultelor, Stanciu Stoian, o afirmă atunci când trebuie să apere Academia de teologie catolică evacuată. Reafirmă asta primului ministru Petru Groza, când acesta încearcă să-l linguşească promiţându-i un scaun episcopal important (Iaşi), dacă se supunea dictatului comunist. Repetă asta patriarhului ortodox de atunci Iustinian, care a comentat astfel întâlnirea lor faţă în faţă, adresându-se agenţilor secreţi care-l escortau atunci când l-a vizitat pe Hossu: „El este ca un general care nu poate abandona poziţia sa”.

Monseniorul Hossu reînnoieşte convingerea sa în faţa funcţionarului comunist care-l interoghează de mai multe ori în închisoare. Celui care-i cerea „Ai putea să ieşi de aici cu aceeaşi haină cu care ai intrat. De ce îl ai mereu în minte pe papa?”, el răspunde: „Papa este conducătorul Bisericii noastre, şi nu numai a noastre, ci şi a întregii Biserici catolice. Aceasta este dogma de credinţă”.

Viitorul fericit n-a cedat niciodată în faţa linguşirilor puterii, preferând să îmbrăţişeze mai degrabă închiderea decât lepădarea de credinţă. Şi astfel, împreună cu mulţi alţi fraţi în credinţă, a mers pe drumul închisorii. Condiţiile de viaţă din spatele gratiilor erau foarte dure, aminteşte însuşi Hossu: „O viaţă de sclavi, zi şi noapte, în închisoarea din Sighet, nu timp de o zi sau timp de o lună, ci timp de patru ani şi unsprezece zile”. În ziua în care viitorul fericit şi colegii săi au fost închişi în închisoare au fost primiţi astfel de şeful temnicerilor: „Să-i punem pe boi în grajd”. Mâncarea era o variabilă nebună a planului ucigaş faţă de aceşti „duşmani ai poporului”: „Alimentaţia avea ca scop să ne înfometeze, să ne stingă prin epuizare. Era convingerea noastră că se tindea să ne epuizeze lent”, notează Hossu. De asemenea: „Da. La Sighet am văzut, am simţit şi am trăit «foamea». Se vorbeşte mult despre foame şi înainte nu ne dădusem seama cu adevărat ce însemna; în închisoarea de la Sighet am învăţat şi am înţeles dificultatea poruncii Domnului de a o alina în orice loc s-ar afla ea, în orice loc s-ar vedea ea”.

În faţa acestor suferinţe îndurate din fidelitate faţă de credinţă, rămân memorabile cuvintele unui episcop care a preferat mai degrabă închisoarea decât lepădarea. Preoţilor şi credincioşilor („poporul credincios al lui Dumnezeu” îl definea) le-a scris: „În acest mod trăiesc viaţa mea cu voi. Sufletul meu este bucuros, nu este înlănţuit de literele D.O. (domiciliu obligatoriu, nr) tipărite pe cartea de identitate şi pe certificatul domiciliu obligatoriu. D.O. mă ţine legat cu trupul. Însă sufletul nu este legat”.

De Lorenzo Fazzini

(După L’Osservatore Romano, 25 mai 2019)

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.