Categorii

Consistoriu ordinar public pentru crearea a treisprezece cardinali (5 octombrie 2019)

În centrul relatării evanghelice pe care am ascultat-o (Mc 6,30-37a) este „mila” lui Isus (cf. v. 34). Milă, cuvânt-cheie din Evanghelie; este scris în inima lui Cristos, este scris din totdeauna în inima lui Dumnezeu.

În Evanghelii îl vedem de multe ori pe Isus care simte milă faţă de persoanele suferinde. Şi cu cât citim mai mult, cu cât contemplăm mai mult, cu atât înţelegem mai mult că mila Domnului nu este o atitudine ocazională, sporadică, ci este constantă, ba chiar, pare să fie atitudinea inimii sale, în care s-a întrupat milostivirea lui Dumnezeu.

De exemplu, Marcu prezintă că atunci când Isus a început să meargă prin Galileea predicând şi alungând diavolii, „a venit la el un lepros, care, rugându-l şi îngenunchind, i-a spus: «Dacă vrei, poţi să mă cureţi». Lui i s-a făcut milă şi, întinzând mâna, l-a atins şi i-a spus: «Vreau, curăţă-te!»” (1,40-42). În acest gest şi în aceste cuvinte este misiunea lui Isus Răscumpărătorul omului: Răscumpărător în milă. El întrupează voinţa lui Dumnezeu de a curăţa fiinţa umană bolnavă de lepra păcatului; El este „mâna întinsă a lui Dumnezeu” care atinge carnea noastră bolnavă şi săvârşeşte această lucrare umplând abisul separării.

Isus merge să caute persoanele rebutate, pe cei care de acum sunt fără speranţă. Ca acel om paralitic de treizeci şi opt de ani, care zace la piscina din Betesda, aşteptând în zadar ca să-l ajute cineva să coboare în apă (cf. In 5,1-9).

Această milă n-a apărut la un anumit moment din istoria mântuirii, nu, a existat mereu în Dumnezeu, imprimată în inima sa de Tată. Să  ne gândim la relatarea chemării lui Moise, de exemplu, când Dumnezeu îi vorbeşte din tufişul care arde şi îi spune: „Am văzut necazul poporului meu, care este în Egipt, şi am auzit strigătele lor […]. Îi cunosc durerea” (Ex 3,7). Iată mila Tatălui!

Iubirea lui Dumnezeu faţă de poporul său este în întregime impregnată de milă, până acolo încât, în această relaţie de alianţă, ceea ce este divin este milostiv, în timp ce din păcate pare că ceea ce este uman este atât de lipsit de acest lucru, atât de departe. O spune însuşi Dumnezeu: „Cum să te dau, Efraim? Cum să te las, Israel? […] Inima se întoarce în mine şi măruntaiele mele se încălzesc împreună. […] pentru că eu sunt Dumnezeu, şi nu om, Cel Sfânt în mijlocul tău:
nu voi veni împotriva cetăţii” (Os 11,8-9).

Discipolii lui Isus demonstrează adesea că sunt fără milă, ca în acest caz, în faţa problemei mulţimilor care trebuie hrănite. Ei în substanţă spun: „Să se descurce…”. Este o atitudine obişnuită la noi oamenii, chiar şi atunci când suntem persoane religioase sau chiar responsabile de cult. Ne spălăm pe mâini. Rolul pe care-l ocupăm nu este suficient pentru a ne face să fim milostivi, aşa cum demonstrează comportamentul preotului şi al levitului care, văzând un om muribund pe marginea străzii, trec mai departe (cf. Lc 10,31.32). poate că înlăuntrul lor au spus: „Nu-mi revine mie”. Mereu există vreun pretext, vreo justificare pentru a privi în altă parte. Şi când un om al Bisericii devine un funcţionar, acest rezultat este mai amar. Există mereu justificări, uneori sunt şi codificate şi dau loc la „rebutări instituţionale”, ca în cazul leproşilor: „Desigur, trebuie să stea în afară, este corect aşa”. Aşa se gândea şi aşa se gândeşte. Din această atitudine foarte, prea umană derivă şi structuri de ne-milă.

În acest moment putem să ne întrebăm: suntem conştienţi, noi cei dintâi, că am fost obiect al milei lui Dumnezeu? Mă adresez îndeosebi vouă, fraţi cardinali şi aproape să deveniţi cardinali: este vie în voi această conştiinţă? Că aţi fost şi că aţi fost mereu precedaţi şi însoţiţi de milostivirea sa? Această conştiinţă era starea permanentă a inimii neprihănite a Fecioarei Maria, care-l laudă pe Dumnezeu ca „mântuitorul său” care „a privit la smerenia slujitoarei sale” (Lc 1,48).

Mie mi-a făcut foarte bine să mă oglindesc în pagina din Ezechiel 16: istoria de iubire a lui Dumnezeu cu Ierusalimul; în acea concluzie: „Voi stabili alianţa mea cu tine şi vei recunoaşte că eu sunt Domnul, ca să-ţi aminteşti şi să te ruşinezi şi să nu-ţi mai deschizi gura din cauza umilirii tale când te voi purifica de tot ceea ce ai făcut” (Ez 16,62-63). Sau în celălalt oracol al lui Osea: „De aceea, iată, o voi ademeni, o voi duce în pustiu şi-i voi vorbi la inimă! […] Ea va cânta acolo ca în zilele tinereţii ei, ca în ziua când a ieşit din ţara Egiptului” (2,16-17). Putem să ne întrebăm: simt asupra mea mila lui Dumnezeu? Simt asupra mea siguranţa că sunt fiu al milei?

Este vie în noi conştiinţa acestei mile a lui Dumnezeu faţă de noi? Nu este vorba de un lucru facultativ şi, aş spune, nici de un „sfat evanghelic”. Nu. Este vorba de o condiţie esenţială. Dacă eu nu mă simt obiect al milei lui Dumnezeu, nu înţeleg iubirea sa. Nu este o realitate care se poate explica. Ori o simt ori n-o simt. Şi dacă n-o simt, cum pot s-o comunic, s-o mărturisesc, s-o dăruiesc? Ba chiar, nu voi putea face asta. Concret: am milă faţă de acel frate, faţă de acel episcop, faţă de acel preot?… Sau distrug mereu cu atitudinea mea de condamnare, de indiferenţă, de a privi în altă parte, în realitate pentru a mă spăla pe mâini?

De această conştiinţă vie depinde pentru noi toţi şi capacitatea de a fi leal în propria slujire. Şi pentru voi, fraţi cardinali. Cuvântul „milă” mi-a venit în inimă chiar în momentul în care am început să vă scriu scrisoarea din 1 septembrie. Disponibilitatea unui cardinal de a-şi da sângele – semnificată de culoarea roşie a hainei – este sigură atunci când este înrădăcinată în această conştiinţă că a primit milă şi în capacitatea de a avea milă. Altminteri, nu putem să fim leali. Atâtea comportamente necinstite ale oamenilor Bisericii depind de lipsa acestui simţ al milei primite şi de obişnuinţa de a privi în altă parte, de obişnuinţa indiferenţei.

Să cerem astăzi, prin mijlocirea apostolului Petru, harul unei inimi milostive, pentru a fi martori ai Celui care ne-a iubit şi ne iubeşte, care ne-a privit cu milostivire, care ne-a ales, ne-a consacrat şi ne-a trimis să ducem tuturor Evanghelia sa de mântuire.

Franciscus

Traducere de pr. dr. Mihai Pătraşcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.