Categorii

Consistoriu ordinar public pentru crearea a 17 noi cardinali

papa-cardinaliSâmbătă, 19 noiembrie, în Bazilica Vaticană, Sfântul Părinte Francisc a ţinut un Consistoriu Ordinar Public pentru crearea a 17 noi cardinali, impunerea beretei şi acordarea Titlului sau Diaconiei.

La deschiderea Consistoriului, arhiepiscopul titular de Suglio şi nunţiu apostolic în Siria, Mario Zenari, primul dintre noii cardinali, a adresat Papei un mesaj de salut şi recunoştinţă, în numele tuturor noilor cardinali.

Celebrarea a început cu salutul, rugăciunea şi proclamarea Evangheliei (Lc 6,27-36). Apoi Papa a ţinut omilia sa.

Sfântul Părinte a citit apoi formula de creare şi a proclamat solemn numele noilor cardinali, anunţându-i Ordinul prezbiteral sau diaconal. Ritul a continuat cu mărturisirea de credinţă a noilor Cardinali în faţa poporului lui Dumnezeu şi jurământul de fidelitate şi de ascultare faţă de Papa şi faţă de succesorii săi.

Noii cardinali, după ordinea de creare, au îngenuncheat apoi în faţa Sfântului Părinte care le-a impus tichia şi bereta de cardinal, le-a încredinţat inelul şi a acordat fiecăruia o biserică din Roma ca semn de participare la grija pastorală a Papei în Urbe.

După încredinţare Bulei de creare de cardinal şi de acordare a Titlului sau a Diaconiei, Sfântul Părinte Francisc a schimbat cu fiecare neo-cardinal îmbrăţişarea păcii.

Printre noii cardinali creaţi astăzi, în bazilică nu era prezent – din cauza vârstei înaintate – cardinalul Sebastian Koto Khoarai, O.M.I., episcop emerit de Mohale’s Hoek, căruia bereta de cardinal îi va fi încredinţată în Lesotho.

La sfârşitul celebrării, Sfântul Părinte Francisc şi noii cardinali au urcat în două microbuze şi au mers la mănăstirea Mater Ecclesiae pentru a-l întâlni pe Papa emerit, Benedict al XVI-lea.

În continuare prezentăm omilia pe care Sfântul Părinte a rostit-o în cursul Consistoriului:

Omilia Sfântului Părinte Francisc

Textul din Evanghelia pe care tocmai l-am ascultat (cf. Lc 6,27-36), mulţi l-au numit „predica de pe câmpie”. După instituirea celor doisprezece, Isus a coborât cu discipolii săi unde o mulţime îl aştepta pentru a-l asculta şi pentru a fi vindecaţi. Chemarea apostolilor este însoţită de această „pornire la drum” spre câmpie, spre întâlnirea cu o mulţime care, aşa cum spune textul Evangheliei, era „chinuită” (cf. v. 18). Alegerea, în loc să-i menţină sus pe munte, în vârf, îi conduce la inima mulţimii, îi pune în mijlocul chinurilor sale, pe planul vieţii lor. În acest mod Domnul le revelează lor şi nouă că la adevăratul vârf se ajunge în câmpie, iar câmpia ne aminteşte că vârful se află într-o privire şi în special într-o chemare: „Fiţi milostivi precum Tatăl vostru este milostiv” (v. 36).

O invitaţie însoţită de patru imperative, am putea spune de patru îndemnuri pe care Domnul le adresează lor pentru a plăsmui vocaţia lor în concreteţe, în cotidianitatea existenţei. Sunt patru acţiuni care vor da formă, vor da trup şi vor face tangibil drumul discipolului. Am putea spune că sunt patru etape ale mistagogiei milostivirii: iubiţi, faceţi bine, binecuvântaţi şi rugaţi-vă. Cred că asupra acestor aspecte toţi putem să fim de acord şi că ne rezultă şi raţionale. Sunt patru acţiuni pe care cu uşurinţă le realizăm cu prietenii noştri, cu persoanele mai mult sau mai puţin apropiate, apropiate în afect, în gusturi, în obişnuinţe.

Problema apare atunci când Isus ne prezintă destinatarii acestor acţiuni, şi în asta este foarte clar, nu foloseşte perifraze nici eufemisme. Iubiţi pe duşmanii voştri, faceţi bine celor care vă urăsc, binecuvântaţi pe cei care vă blestemă, rugaţi-vă pentru cei care vă tratează rău (cf. v. 27-28).

Şi acestea nu sunt acţiuni care vin în mod spontan cu acela care se află în faţa noastră ca un adversar, ca un duşman. În faţa lor, atitudinea noastră primară şi instinctivă este aceea de a-i descalifica, de a-i discredita, de a-i blestema; în multe cazuri încercăm să-i „demonizăm”, cu scopul de a avea o „sfântă” justificare pentru a scăpa de ei. Dimpotrivă, cu privire la duşman, la cel care te urăşte, te blestemă sau te defăimează, Isus ne spune: iubeşte-i, fă-i bine, binecuvântează-l şi roagă-te pentru el.

Ne aflăm în faţa uneia dintre caracteristicile cele mai proprii ale mesajului lui Isus, acolo unde se ascunde forţa sa şi secretul său; de acolo provine izvorul bucuriei noastre, puterea misiunii noastre şi anunţarea Veştii Bune. Duşmanul este cineva pe care trebuie să-l iubesc. În inima lui Dumnezeu nu există duşmani, Dumnezeu are numai fii. Noi înălţăm ziduri, construim bariere şi clasificăm persoanele. Dumnezeu are fii şi nu exact pentru a scăpa de ei. Iubirea lui Dumnezeu are gustul fidelităţii faţă de persoane, pentru că este o iubire viscerală, o iubire maternă/paternă care nu le lasă în abandonare, chiar şi atunci când au greşit. Tatăl nostru nu aşteaptă să iubească lumea atunci când vom fi buni, nu aşteaptă să ne iubească atunci când vom fi mai puţin nedrepţi sau desăvârşiţi; ne iubeşte pentru că a ales să ne iubească, ne iubeşte pentru că ne-a dat statutul de fii. Ne-a iubit şi atunci când eram duşmanii săi (cf. Rom 5,10). Iubirea necondiţionată a Tatălui faţă de toţi a fost, şi este, adevărată exigenţă de convertire pentru sărmana noastră inimă care tinde să judece, să despartă, să opună şi să condamne. A şti că Dumnezeu continuă să iubească şi pe cel care-l refuză este un izvor nelimitat de încredere şi stimulent pentru misiune. Nicio mână murdară nu poate să împiedice ca Dumnezeu să pună în acea mână Viaţa pe care doreşte să ne-o dăruiască.

Epoca noastră este una caracterizată de puternice problematici şi întrebări la scară mondială. Ni se întâmplă să trecem printr-un timp în care se ridică în mod epidemic, în societăţile noastre, polarizarea şi excluderea ca unic mod posibil pentru a rezolva conflictele. Vedem, de exemplu, cum în mod rapid cel care se află lângă noi nu numai că are status-ul de necunoscut sau de imigrant sau de refugiat, ci devine o ameninţare, dobândeşte status-ul de duşman. Duşman pentru că vine dintr-o ţară îndepărtată sau pentru că are alte obiceiuri. Duşman datorită culorii pielii sale, datorită limbii sale sau a condiţiei sale sociale, duşman pentru că gândeşte în manieră diferită şi chiar pentru că are o altă credinţă. Duşman datorită… Şi, fără ca să ne dăm seama, această logică se instalează în modul nostru de a trăi, de a acţiona şi de a proceda. Deci, totul şi toţi încep să aibă gust de duşmănie. Puţin câte puţin diferenţele se transformă în simptome de ostilitate, ameninţare şi violenţă. Câte răni se lărgesc din cauza acestei epidemii de duşmănie şi de violenţă, care se imprimă în carnea multora care nu au glas pentru că strigătul lor este slăbit şi redus la tăcere din cauza acestei patologii a indiferenţei! Câte situaţii de precaritate şi de suferinţă se seamănă prin această creştere a duşmăniei dintre popoare, dintre noi! Da, dintre noi, înlăuntrul comunităţilor noastre, al preoţimilor noastre, al reuniunilor noastre. Virusul polarizării şi al duşmăniei impregnează modurile noastre de a gândi, de a simţi şi de a acţiona. Nu suntem imuni de asta şi trebuie să fim atenţi pentru ca această atitudine să nu ocupe inima noastră, pentru că ar merge împotriva bogăţiei şi universalităţii Bisericii pe care putem să le atingem cu mâna în acest colegiu al cardinalilor. Provenim din ţări îndepărtate, avem obiceiuri, culoare a pielii, limbi şi condiţii sociale diferite; gândim în mod diferit şi celebrăm şi credinţa cu rituri diferite. Şi nimic din toate acestea nu ne face duşmani, dimpotrivă, este una dintre bogăţiile noastre cele mai mari.

Iubiţi fraţi, Isus nu încetează să „coboare de pe munte”, nu încetează să voiască să ne insereze în răscrucea istoriei noastre pentru a vesti Evanghelia Milostivirii. Isus continuă să ne cheme şi să ne trimită în „câmpia” popoarelor noastre, continuă să ne invite să ne dedicăm viaţa noastră susţinând speranţa oamenilor noştri, ca semne de reconciliere. Ca Biserică, noi continuăm să fim invitaţi să deschidem ochii noştri pentru a privi rănile atâtor fraţi şi surori privaţi de demnitatea lor, privaţi în demnitatea lor.

Iubit frate nou cardinal, drumul spre cer începe în câmpie, în cotidianitatea vieţii frânte şi împărtăşite, a unei vieţi oferite şi dăruite. În dăruirea zilnică şi tăcută a ceea ce suntem. Vârful nostru este această calitate a iubirii; ţinta şi aspiraţia noastră este să căutăm în câmpia vieţii, împreună cu poporul lui Dumnezeu, să ne transformăm în persoane capabile de iertare şi de reconciliere.

Iubit frate, astăzi ţi se cere să păstrezi în inima ta şi în cea a Bisericii această invitaţie de a fi milostiv precum Tatăl, ştiind că „dacă ceva trebuie să ne neliniştească în mod sfânt şi să preocupe conştiinţa noastră este că atâţia fraţi ai noştri trăiesc fără forţa, lumina şi mângâierea prieteniei cu Isus Cristos, fără o comunitate de credinţă care să-i primească, fără un orizont de sens şi de viaţă” (Exortaţia apostolică Evangelii gaudium, 49).

Franciscus

Traducere de pr. dr. Mihai Pătraşcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.