Categorii

Conferinţă de presă de prezentare a scrisorii Samaritanus bonus despre îngrijirea persoanelor aflate în fazele critice şi terminale ale vieţii

Marți, 22 septembrie, în Aula „Ioan Paul al II-lea” din Sala de Presă a Sfântului Scaun, a avut loc o conferință de presă de prezentare a scrisorii Samaritanus bonus despre îngrijirea persoanelor aflate în fazele critice şi terminale ale vieţii, redactată de Congregația pentru Doctrina Credinţei. Au intervenit cardinalul Luis Francisco Ladaria Ferrer, S.I., prefect al Congregației pentru Doctrina Credinţei; E.S. Mons. Giacomo Morandi, secretar al aceleiaşi Congregații; profesoara Gabriella Gambino, subsecretar al Dicasterului pentru Laici, Familie şi Viaţă; şi profesorul Adriano Pessina, membru a colegiului director al Academiei Pontificale pentru Viaţă. Prezentăm în continuare intervențiile:

Intervenția cardinalului Luis F. Ladaria Ferrer, S.I.

1) În decursul Sesiunii Plenare a Congregației pentru Doctrina Credinţei, din anul 2018, cu privire la probleme referitoare la însoțirea bolnavilor aflați în fazele critice şi terminale ale vieţii, părinţii din Dicaster au sugerat oportunitatea unui document care să trateze despre tematică, nu numai în mod doctrinal corect, ci şi cu un accent puternic pastoral şi cu un limbaj comprehensibil, la înălțimea progresului științelor medicale. Trebuiau aprofundate, în mod deosebit, temele însoțirii şi îngrijirii bolnavilor din punct de vedere teologic, antropologic şi medico-spitalicesc, focalizând asupra unor probleme etice relevante, implicate în proporţionalitatea terapiilor şi referitoare la obiecția de conștiință şi la însoțirea pastorală a bolnavilor terminali.

2) În lumina acestor considerații, după diferite faze preliminare de studiu în care diferiți experți au oferit propria contribuție redacţională calificată, o primă schiță a documentului a luat formă în sfârşit. Textul, alături de figura bunului samaritean, oferă o scurtă referință la aceea a lui Cristos suferind, martor părtaș al durerii fizice, al experienţei precarității şi chiar a dezolării umane, care în El devin abandonare încrezătoare în iubirea Tatălui. Această încredințare confidentă de sine Tatălui, în orizontul Învierii, conferă o valoare răscumpărătoare suferinței însăși şi deschide, dincolo de întunericul morții, lumina vieţii de dincolo. La perspectiva celui care se îngrijește de persoanele aflate în fazele critice şi terminale ale vieţii, s-a asociat astfel în mod oportun în text şi o perspectivă de speranţă pentru suferința trăită de cei care sunt încredințați îngrijirilor iubitoare ale lucrătorilor sanitari.

3) De fapt, fiecare bolnav „are nevoie nu numai să fie ascultat, ci să înțeleagă că propriul interlocutor «ştie» ce înseamnă a te simți singur, abandonat, neliniștit în faţa perspectivei morții, a durerii trupului, a suferinței care apare autnci când privirea societății măsoară valoarea sa în termeni de calitate a vieţii şi îl face să se simtă ca povară pentru proiectele altuia” (pag. 9). Pentru aceasta, „oricât de importante şi încărcate de valoare ar fi, îngrijirile paliative nu sunt suficiente dacă nu există nimeni care «este» alături de bolnav şi dă mărturie despre valoarea sa unică şi irepetabilă. […] Şi este important, într-o epocă istorică în care se exaltă autonomia şi se celebrează fasturile individului, să ne amintim că dacă este adevărat că fiecare trăieşte propria suferinţă, propria durere şi propria moarte, aceste trăiri sunt întodeauna încărcate cu privirea şi cu prezența altora. În jurul Crucii sunt şi funcţionarii statului roman, sunt cei curioși, sunt cei distrași, sunt cei indiferenți şi cei resemnați; sunt sub Cruce dar nu «sunt» cu Răstignitul. În saloanele de terapie intensivă, în casele de îngrijire pentru bolnavii cronici, putem fi prezenți ca funcționari sau ca persoane care «sunt» cu bolnavul” (pag. 11).

4) Documentul, prezentat atenției Sfântului Părinte şi aprobat de el la data de 25 iunie 2020, poartă așadar titlul de Samaritanus bonus. Au fost alese genul literar al Scrisorii şi data de 14 iulie 2020, comemorarea liturgică a sfântului Camil de Lellis (1550-1614). În secolul al XVI-lea – epocă în care a trăit sfântul nostru – cei incurabili de multe ori erau predaţi mercenarilor; unii dintre ei, delincvenți, erau constrânși la acea muncă prin forță; alții se resemnau cu această lucrare, pentru că n-au avut altă posibilitate de câștig. Camil a voit „omani noi pentru o asistență nouă”. Şi un gând fix îl cuprinsese: să înlocuiască mercenarii cu persoane dispuse să stea cu bolnavii numai din iubire. Dorea să aibă cu el oameni care „nu pentru câștig, ci voluntar şi din iubire faţă de Dumnezeu să-i slujească cu acea iubire pe care obişnuiesc să o aibă mamele faţă de proprii lor copii bolnavi”.

5) Chiar dacă învățătura Bisericii în această materie este clară şi conținută în documente magisteriale cunoscute – îndeosebi scrisoarea enciclică Evangelium vitae a sfântului Ioan Paul al II-lea (25 martie 1995), declarația Iura et bona a Congregației pentru Doctrina Credinţei (5 mai 1980), Noua cartă a lucrătorilor sanitari (2016) a fostului Consiliu Pontifical al Lucrătorilor Sanitari, în afară de numeroase discursuri şi intervenții efectuate de ultimii Suverani Pontifi – o nouă pronunțare organică a Sfântului Scaun despre îngrijirea persoanelor aflate în fazele critice şi terminale ale vieţii a părut oportună şi necesară în raport cu situația de astăzi, caracterizată de un context legislativ civil internațional tot mai permisiv cu privire la eutanasie, la sinuciderea asistată şi a dispoziţiilor cu privire la sfârşitul vieţii.

6) În această privință, un caz cu totul special în care este necesar să se reafirmă învățătura Bisericii este însoțirea pastorală a celui care a cerut expres eutanasia sau sinuciderea asistată. Pentru a putea primi dezlegarea în sacramentul Pocăinţei, precum şi Ungerea bolnavilor şi Viaticul, este nevoie ca persoana, eventual înregistrată la o asociație delegată să-i garanteze eutanasia sau sinuciderea asistată, să arate propunerea de a renunța la această decizie şi de a anula propria înscriere în această instituție. Nu este admisibil din partea celor care asistă spiritual aceşti bolnavi niciun gest exterior care să poată fi interpretat ca o aprobare chiar şi implicită a acțiunii eutanasice, cum ar fi, de exemplu, a rămâne prezenți în clipa realizării sale. Asta, împreună cu oferirea unui ajutor şi a unei ascultări mereu posibile, mereu permise, mereu de urmărit, împreună cu o explicare aprofundată a conţinutului sacramentului, cu scopul de a da persoanei, până în ultimul moment, instrumentele pentru a-l putea primi în libertate deplină (cf. punctul V, 11. Pag 41-42).

7) Aşa cum se spune bine în primul paragraf al documentului, cu titlul „Îngrijirea aproapelui”, „îngrijirea vieţii este prima responsabilitate pe care medicul o experimentează în întâlnirea cu bolnavul. Ea nu se poate reduce la capacitatea de a vindeca bolnavul, fiind mai amplu orizontul său antropologic şi moral: şi atunci când vindecarea este imposibilă sau improbabilă, însoțirea medico-infirmieră… psihologică şi spirituală, este o datorie inevitabilă, pentru că opusul ar constitui o abandonare inumană a bolnavului. De fapt, medicina care se foloseşte de multe științe, posedă şi o importantă dimensiune de «artă terapeutică» ce implică o relație strânsă între pacient, lucrători sanitari, cei din familie şi membri ai diferitelor comunităţi de apartenență ai bolnavului: artă terapeutică, actele clinice şi îngrijire sunt unite în mod indisolubil în practica medicală, mai ales în fazele critice şi terminale ale vieţii” (pag. 6).

8) Mărturia creştină arată că speranţa este posibilă mereu, chiar şi atunci când viaţa este învăluită şi împovărată de „cultura rebutului”. Şi toţi suntem chemaţi să oferim contribuția noastră specifică, pentru ca – aşa cum a spus papa Francisc (adresându-se conducătorilor Ordinelor Medicilor din Spania şi America Latină, la 9 iunie 2016) – sunt în joc demnitatea vieţii umane şi demnitatea vocației medicale. Mulţumesc.

Intervenția E.S. Mons. Giacomo Morandi

1) Scrisoarea Samaritanus bonus face apel la o experienţă umană universală: aceea prin care întrebarea cu privire la sensul vieţii devine şi mai acută atunci când suferinţă amenință şi moartea se apropie. Recunoaşterea fragilității şi vulnerabilității persoanei bolnave – chiar dacă, în rădăcină, este fragilă şi vulnerabilă ființa umană ca atare – deschide spațiul pentru etica îngrijirii: „A exercita responsabilitatea faţă de persoana bolnavă înseamnă a-i asigura îngrijirea până la sfârşit: «să se vindece dacă este posibil, să se aibă grijă mereu» (to cure if possible, always to care)» (Ioan Paul al II-lea). Această intenție de a îngriji mereu bolnavul oferă criteriul pentru a evalua diferitele acțiuni de întreprins în situația de boală «nevindecabilă»: de fapt, nevindecabil nu este niciodată sinonim cu «incurabil». […] Obiectivul asistenței trebuie să tindă la integritatea persoanei, garantând cu mijloacele adecvate şi necesare sprijinul fizic, psihologic, social, familial şi religios” (partea I, pag. 8).

2) În acest sens, este important de a clarifica bine că durerea este în mod existențial suportabilă numai acolo unde există o speranţă credibilă. Şi o astfel de speranţă poate să fie comunicată numai acolo unde există o „coralitate de prezență” care speră în jurul bolnavului suferind. Mama şi discipolul iubit „stau” aproape de Isus şi, „în acest «a sta» al lor lângă cruce, participă, cu dăruirea lor umană la Cel Suferind, la misterul Răscumpărării” (partea a II-a, pag. 11). Pentru aceasta, răspunsul creştin la misterul morții şi al suferinței nu este înainte de toate o explicaţie, ci o Prezență, conform expresiei fericite a lui Cicely Saunders, citată în paragraful din document dedicat rolului familiei şi al hospice (cf. pag. 29). Este mărturia, umilă dar sigură, a apropierii lui Dumnezeu de viaţa noastră, apropiere care ne abilitează şi ne însoţeşte cu speranţă credibilă, chiar şi în încercarea supremă a suferinței şi a morții.

3) Aparține comunităţii creştine, Bisericii în însăși natura sa, „să însoțească pe cei slabi cu milostivire pe drumul lor de durere, pentru a menține în ei viaţa teologală şi a-i îndrepta spre mântuirea lui Dumnezeu”. Şi Biserica nu încetează să afirme „sensul pozitiv al vieţii umane ca o valoare perceptibilă deja de rațiunea corectă, pe care lumina credinţei o confirmă şi o valorizează în demnitatea sa inalienabilă”. A afirma sacralitatea şi inviolabilitatea vieţii umane nu înseamnă a nu recunoaște valoarea radicală a libertății celui suferind, puternic condiţionată de boală şi de durere: această nerecunoaștere ar există în schimb în momentul în care ar trebui să se consimtă cu cererea de a-i nega, cu eutanasia, orice posibilitate ulterioară de relație umană benefică (cf. partea a III-a, pag. 13-14).

4) Există unele obstacole cu caracter cultural care, astăzi, limitează capacitatea de a percepe valoarea profundă şi intrinsecă a fiecărei vieți umane. Documentul semnalează câteva: a) o folosire echivocă a conceptului de „moarte demnă”, atunci când cu această expresie se intenționează transferarea şi în domeniul medico-clinic o perspectivă legată prevalent – aşa cum a afirmat papa Francisc (cf. Discurs adresat la Congresul Asociației Medicilor Catolici Italieni la a 70-a aniversare a întemeierii, 15 noiembrie 2014) – „cu posibilitățile economice, cu «bunăstarea», cu frumusețea şi cu satisfacția vieţii fizice, uitând alte dimensiuni mai profunde – relaționale, spirituale şi religioase – ale existenței”. b) O înțelegere de „compasiune”, conform căruia, pentru a nu suferi, ar fi „compătimitor” a-l ajuta pe pacient să moară prin eutanasie sau sinucidere asistată. În realitate, aşa cum afirmă cu claritate textul, „compasiunea umană nu constă în provocarea morții, ci în primirea bolnavului, în susținerea lui în dificultăți, în a-i oferi afect, atenţie şi mijloace pentru a alina suferința”. c) De asemenea, individualismul crescător, care induce a-i vedea pe ceilalți ca limită şi amenințare la propria libertate. d) În sfârşit, totul se poate sintetiza într-o concepție în ansamblu utilitaristă a existenței, conform căreia viaţa are valoare până când este productivă şi utilă, activând dinamismele perverse ale aşa-numitei „culturi a rebutului” (cf. partea a IV-a, pag. 15-17).

5) Magisteriul Bisericii are la inimă şi dorește să reafirme cu claritate binele integral al persoanei umane. În acest sens documentul declară: „Alimentarea şi hidratarea nu constituie o terapie medicală în sens propriu, deoarece nu contrastează motivele unui proces patologic care se desfășoară în corpul pacientului, ci reprezintă o îngrijire datorată persoanei pacientului, o atenţie clinică şi umană primară şi inevitabilă” (pag. 26). În acelaşi timp califică îngrijirile paliative ca „simbol tangibil al acelui «a fi» alături de cel care suferă”. Astfel, din îngrijirile paliative face parte şi asistența spirituală acordată bolnavului şi celor din familia sa: este vorba de „o contribuție esențială care revine lucrătorilor pastorali şi întregii comunităţi creştine, după exemplul bunului samaritean, pentru ca în locul refuzului să vină acceptarea şi asupra angoasei să prevaleze speranţa, mai ales atunci când suferința se prelungește datorită degenerării patologiei, la apropierea sfârșitului” (partea a V-a, pag. 26-27).

6) Închei cu cuvinte luate din Cărări de viaţă. Dinamica Exercițiilor ignaţiene în itinerarul Scripturilor de Francesco Rossi de Gasperis (vol. 3: Terza e Quarta Settimana. I Misteri della Pasqua del Messia Gesù [Săptămâna a Treia şi a Patra. Misterele Paștelui lui Isus Mesia], Paoline, Milano 2010, pag. 509): „Așadar va trebuie ajutate şi însoțite cu înţelepciune persoanele ca să moară bine şi în speranţă, recapitulându-se conform Duhului, şi nu să fie adormite pentru ca să nu-şi dea seama de ceea ce li se întâmplă. Va trebui să se aibă grijă, până la sfârşit, să se hrănească în toţi, şi cu orice mod, iubirea, mai mult decât anestezia. Trebuie să se vorbească despre moarte, în special când sunt încă foarte vii, să se povestească despre cum a trăit-o Isus, drept capodoperă a propriei vieți. Trebuie să ne pregătim pentru moarte, să ne convertim pentru a recupera şi a unifica existenţa noastră şi istoria noastră, consumând-o în iubire: prieteniile şi dușmăniile, cunoștințele şi afectele, suferinţele şi bucuriile, trudele, bolile, dezamăgirile şi înfrângerile, tinerețea şi bătrânețea, vârsta adultă şi senilitatea, etc. Să profităm de timpul care ne este acordat pentru asta. Moartea ar trebui să fie cea mai frumoasă «operă de artă» a unui credincios”.

Intervenția profesoarei Gabriella Gambino

Trei sunt aspectele ale Samaritanus bonus pe care aş vrea să le aprofundez pe scurt şi care constituie principiile fundamentale ale scrisorii.

Primul aspect este condiția umană de la care se inspiră documentul: vulnerabilitatea fiecărei fiinţe umane, trup şi spirit, în mod misterios marcată de acea dorință de Iubire infinită care îl destinează pentru veșnicie.

Îndeosebi, bolnavul este cel care trăieşte o condiție de suferinţă şi nevoie, în care sciziunea între trup şi spirit cer – în relația de îngrijire – recompunerea integrității persoanei. În boală, pacientul are o disperată nevoie de ajutor în perceperea şi asumarea asupra sa a sensului acelei suferințe inexplicabile, depășind simpla rațiune umană şi sentimentele, într-o perspectivă capabilă să cuprindă toată dimensiunea spirituală şi transcendentă a persoanei.

Una din cele mai mari provocări pe care scrisoarea Samaritanus bonus o subînțelege este, de fapt, antropocentrismul tipic al modernității, centrat pe cultura autonomiei şi a independenței omului de Dumnezeu, prin care orizontul în care se caută valoarea suferinței umane este cel pur antropologic imanent: omul se limitează să caute semnificaţia ultimă a vieţii şi a morții în ceea ce Benedict al XVI-lea definea bunker-ul propriei raţiuni. Şi în ea este închis. Mai degrabă, dimensiunea spirituală a omului nu se reduce la realitatea psihicului, a intelectului uman, a voinţei sau a sentimentului, adică la o spiritualitate gnostică – aşa cum se tinde să se creadă astăzi – ci se mișcă pornind de la prezența unei Alterităţi, de la acțiunea Duhului Sfânt, şi de aceea are nevoie să se deschidă la relația cu un Tată, care are Faţa Iubirii, cu care să intre în comuniune, în special la sfârşitul propriei vieți. Întâlnirea cu această Iubire descentrează omul de sine şi îi permite să găsească acea pace care îndepărtează frica şi disperarea: este întâlnirea cu Cristos, care nu dăruiește, ci se dăruiește, transfigurând suferința persoanei bolnave, făcând-o exprimare a acelei Iubiri care numai ea restituie omului demnitatea care îi este proprie.

Pentru aceasta îngrijirea nu se poate reduce la a avea grijă de bolnav într-o perspectivă medicală sau psihologică, ci trebuie să se extindă la acea atitudine virtuoasă de devoțiune şi preocupare faţă de celălalt, care se concretizează în a avea grijă de toată persoană aflată în stare de nevoie. De fapt, a avea grijă subînțelege întâlnirea lui Eu cu Tu, chemând omul din acea condiție de nesemnificativ şi anxietate în care îl aruncă boala, ajutându-l să regăsească unitate a trupului şi spiritului. Acesta este un aspect cu implicații pastorale şi bioetice, are ar trebui să ne inducă să modificăm modul cu care în atâtea contexte de îngrijire se iau în grijă bolnavii critici şi terminali.

Şi vin la al doilea punct: adică principiul prin care faptul de a avea grijă de celălalt aflat în stare de nevoie nu este numai o problemă etică de solidaritate socială sau de binefacere şi nu răutate, cu scopul de a urmări binele şi a nu dăuna celuilalt, ci este mult mai mult: este acel „a da fiecăruia ce este al său”, obligația juridică, în sens strict, de a recunoaște fiecărei persoane ceea ce îi revine, în virtutea propriei vulnerabilităţi; recunoaşterea, ca realitate de fapt, a valorii inestimabile a propriei vieți, ca limită de netrecut în faţa oricărei revendicări de autonomie. De fapt, în relația de îngrijire, care este în sine o relație asimetrică, se impune o întrebare de dreptate, adică de întoarcere la simetrie, de recunoaştere a celuilalt aflat în stare de nevoie şi a sensului existenței sale în lume. Cu alte cuvinte, îngrijirea aparține – în afară de dimensiunea etică a binelui – la ordinea dreptății.

Acest aspect generează cele mai mari probleme astăzi: în societatea liberală a timpului nostru, autonomia şi reciprocitatea (în sensul lui do-ut-des, adică „îți dau dacă tu îmi dai”) au devenit exprimare a unui concept de bine care provine dintr-o mentalitate contractualistă, centrată pe „dreptul la singurătate” şi pe principiul „permisiunii-consensului” individului, prin care şi la viaţă se poate renunța ca la orice alt bun material. În acest sens, ceea ce Samaritanus bonus vrea să reafirme cu putere este că în relația de îngrijire, modelul contractualist trebuie înlocuit cu un model construit după principiul de vulnerabilitate, în care cel care se îngrijește de cel bolnav acţionează în virtutea unei responsabilități care, pornind de la propria condiție originară de vulnerabilitate, conștientizează datoria sa de a se îngriji de celălalt care suferă. Marcând astfel orizontul etic în care responsabilitatea orientează acțiunea umană: adică atenţia de a nu depăși niciodată limita protejării vieţii umane. Așadar, a se îngriji de viaţă nu se întemeiază pe o respectare teoretică de principii, care pot oscila în funcţie de circumstanțe, ci pe interdependența dintre fiinţele umane, pe faptul de a fi–ca–altul şi cu–altul în fragilitate. Pentru aceasta nu poate dispare niciodată.

Şi ajung la ultimul aspect asupra căruia consider necesar să ne oprim atenţia, acela care constituie fundamentul oricărei ordini juridice: valoarea fiecărei persoane în orice fază şi condiție critică a existenței.

Fiecare dintre noi este creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu şi este destinat la comuniunea cu El: în această vocație – şi nu în altceva – se află fundamentul demnității noastre. Pentru aceasta viaţa umană este întotdeauna un bun intangibil şi inalienabil, de care nimeni nu-l poate priva pe un altul, nici măcar la cererea sa. Nu există dreptul de a dispune de propria viaţă, nu există dreptul de a dispune de viaţa altuia. Legile care în orice mod legalizează practici de eutanasie, inclusiv protocoalele medicale ca acele „Do not resuscitate order”, care îi leagă pe medici cu autodeterminarea absolută a pacienților, deformează relația de îngrijire, generează abuzuri faţă de subiecții mai slabi, cum sunt persoanele bătrâne, şi creează o dezorientare culturală evidentă în discernământul între bine şi rău. Înseși îngrijirile paliative, care sunt esențiale şi necesare pentru a garanta continuitatea asistenței date bolnavului aflat în fazele critice şi terminale ale vieţii, nu pot să devină forme de cripto-eutanasie, când sunt prevăzute de legi naţionale despre sfârşitul vieţii care prevăd aşa-numita Asistență Medicală dată Morții voluntare, inducând să se creadă că eutanasia şi sinuciderea asistată sunt parte a îngrijirilor paliative. În acest sens, orice formă de respectare a voinţei pacientului – exprimată şi prin declarații anticipate – sau de renunțare la îndârjirea terapeutică trebuie mereu şi oricum să excludă orice act sau intenție de natură eutanasiacă sau sinucigaşă şi mai degrabă să însoțească la moartea naturală.

Acest lucru este valabil şi faţă de copiii la vârsta prenatală şi pediatrică, faţă de care trebuie făcută lumină asupra a două probleme: în primul rând, principiul prevenţiei, care nu se justifică niciodată în uciderea deliberată a unei vieți umane nevinovate pentru a evita să se nască prunci bolnavi sau destinați unei vieți scurte. Avortul selectiv şi eugenetic este în mod grav ilegitim, aşa ca şi, după naștere, suspendarea sau neactivarea îngrijirilor date copilului numai datorită posibilității sau temerii că dezvoltă dizabilităţile. Copilului, înainte şi după naștere, îi revine aceeaşi continuitate de asistență şi de îngrijire a adulților, care astăzi se poate realiza în acele Hospice perinatale. Al doilea principiu este cel al „interesului mai bun al minorului”: în niciun mod el nu poate fi utilizat pentru a decide să se scurteze viaţa unui copil cu scopul de a-l scuti de suferințe cu acțiuni sau omisiuni care se pot configura ca o eutanasie. Mai degrabă, el comportă ca să fie garantate mereu îngrijirile esențiale de sprijin vital până când organismul este în măsură să beneficieze de ele, adoptând toate măsurile necesare pentru ca să fie administrate în manieră personalizată, dulce, nedureroasă şi proporționată, adică în adevăratul său interes.

În faţa complexităţii gestionării medicale a bolii şi a morții, a unei culturi secularizate şi a legislaţiilor care ne dezorientează cu privire la valoarea suferinței şi a vieţii noastre, cu scrisoarea Samaritanus bonus Biserica dorește să repună în centru omul în integralitatea, uni-totalitate de trup şi spirit, şi să ne amintească faptul că suntem fii ai unui Tată care ne-a iubit până la sfârşit, unicul care poate face dulce povara suferinței noastre.

Intervenția profesorului Adriano Pessina

Problematicile ridicate de scrisoarea „Samaritanus bonus” în raport cu instanțele actuale ale antropologiei.

Într-o perioadă istorică, în care pare mai ușor a avea încredere în știință şi în tehnică decât în oameni, scrisoarea Samaritanus bonus pune în centru, cu claritate, importanţa relațiilor umane în situațiile critice ale bolii şi în fazele terminale ale vieţii.

Epoca noastră este una care evocă demnitatea personală, autonomia, libertatea individuală, însă după aceea delegă tehnologiei, științelor medicale şi farmacologice tehnicile de îngrijire şi de asistență medicală; şi atunci când tehnologia nu mai poate nimic, când fazele bolii cer răbdarea implicării personale şi moartea se apropie, iată apărând tentația de a delega morții – în forma sinuciderii asistate, a eutanasiei, a abandonării terapeutice – acel răspuns la întrebarea despre „sensul” vieţii la care nicio mașină, nici măcar cea mai sofisticată inteligență artificială, nu poate să răspundă.

Această Scrisoare este, în substanța sa, o invitaţie de a reda „sens” timpurilor lungi ale bolii şi dizabilităţii, adică de a reda „sens” condiției muritoare a omului, fără a îmbrățișa niciun vitalism, şi în acelaşi timp, fără a banaliza vreodată seriozitatea morții: mai ales în acest context istoric în care tocmai procesul morții – între excese tehnologice şi ideologice – este expus încontinuu la modele culturale erozive care ignoră legătura care leagă, indisolubil, recunoaşterea valorii fiinţei umane cu interdicția de a ucide.

Libertinismul contemporan, cu alibiul respectării autonomiei fiecărui cetățean, al respectării libertății sale, a aprobat până aici unele legi care, în consecințele lor practice, au transformat evaluarea individuală a unora cu privire la viaţa lor într-o serie de criterii generale care de fapt cântăresc ca o evaluare implicită şi nedreaptă cu privire la toţi cei care se află în condiții clinice asemănătoare: s-a trecut astfel de la individual la universal, de la excepție la regulă şi s-a amenințat acel principiu etic şi politic al lui „să nu ucizi” care este baza oricărui raport democratic între egali.

Aceste sisteme legislative care, în unele țări, permit, de acum, sinuciderea asistată şi eutanasia, din păcate favorizează un milieu cultural în care persoanele care se află în condiții grave şi durabile de boală, sau trebuie să înfrunte fazele terminale ale vieţii, riscă să fie stigmatizate pe nedrept ca nevrednice să trăiască, reprezentate ca aceia care dăunează autonomiile altuia pentru că – deşi marcate de boală – nu vor să cedeze în faţa disperării şi să anticipeze moartea lor, mergând după acea logică a „rebutului” despre care, de altfel, a vorbit în mod repetat papa Francisc în aceşti ani de pontificat. De aici declanşarea unei logici productive care lovește fără deosebire pe toţi cei care, în faţa condițiilor lor de sănătate, nu intră în acel nou parametru care este aşa-numita „calitate” a vieţii care, ca model la care să se tindă, a devenit criteriu de discriminare antropologică.

Un criteriu şi o mensura, cel al „calității vieţii”, care, în realitate, descrie numai o „cantitate” de funcțiuni – măsurate întocmai făcând referință la posesia deplină a capacităților fizice şi psihice – care ajunge la condamnarea celui care este privat de ele, datorită bolii sau dizabilităţii foarte grave.

Un model cultural care, pe termen lung, are incidență şi în auto-reprezentarea fiecărui individ, făcându-l să se simtă o „povară”, economică, existențială, afectivă pentru societate şi chiar pentru cei din familia sa. Cu rezultatul că în asemenea societăți de prestații şi pelagiene, eu-l personal, dezarticulat în funcțiuni, ajunge să resimtă mereu privirea gravă a unui eu social anti-solidar şi de prestații, riscând să devină definitiv victima sa, când este fragil şi bolnav.

Însă ființa umană bolnavă nu este „reziduu”, nu este măsurabilă pe baza funcțiunilor sale. Şi această Scrisoare, ne aminteşte, așadar, că nu există vieți nevrednice să fie trăite şi că dacă nu există nimic vrednic de iubire în boală, în suferinţă şi în moarte, care pentru aceasta trebuie înfruntate şi combătute, este la fel de adevărat că tocmai omul, în pofida limitărilor, fragilităţilor, trudelor sale, este mereu vrednic să fie iubit. De aceea, trebuie din nou să „vadă” şi să păzească valoarea fiinţei umane în concretețea sa existențială, unică şi irepetabilă.

Așadar, Bunul Samaritean este o figură teologică şi antropologică aptă să restabilească o privire umană.

Este privirea conștientă a celui care nu confundă conceptul de nevindecabil cu conceptul de incurabil. Privirea celui care nu se foloseşte de criteriul „calității” pentru a abandona persoana în disperarea sa știind, în schimb, să recunoască o calitate intrinsecă în omul însuși: acea „calitate” care în termeni laici se numește demnitate a vieţii umane şi în termeni creştini sacralitate a vieţii umane.

Trăim într-o epocă de profunde singurătăți, disimulate: instanța autonomiei, chiar în importanţa sa, a ajuns să se transforme în logica abandonării, terapeutice şi de asistență, pentru că nicio autonomie nu este în sine în măsură să susțină povara durerii şi a suferinței proprii şi altuia dacă nu ştie să recunoască valorile dependenței şi solidarității reciproce.

În această perspectivă de valori, scrisoarea Samaritanus Bonus, care nu este un simplu tratat sau un protocol, se prezintă ca o invitaţie precisă adresată omului contemporan: îndemnul de a sta alături de persoane, de a deveni aproapele în orele Crucii.

Această Scrisoare ne aminteşte că Dumnezeu care rămâne fidel omului, reprezentat de Bunul Samaritean, şi îl mântuiește, este acelaşi Dumnezeu care a trăit experienţa suferinței, a abandonării, a neînţelegerii, a morții: El ştie despre ce este vorba, nu este un simplu „observator” al condiției umane. Însă, pironit pe un lemn de condamnare şi de tortură – care pare să evoce acea folosire disproporţionată a tehnologiei care îi pironeşte pe pacienți; batjocorit de cel care nu-l înţelege; abandonat de cel care n-a avut curajul de a participa la suferinţele sale – El păstrează încrederea sa în fidelitatea Tatălui şi în iubirea sfâșietoare a mamei care stă sub cruce împreună cu discipolii fideli. Stabat Mater: când nu se poate face nimic se poate, însă, sta alături de cel care suferă.

O scenă corală, cea a Crucii, în care se rezumă conflictele teoretice şi existențiale care înconjoară fazele terminale ale vieţii.

Ei bine, cred că în această societate secularizată în care multe persoane mor singure şi doresc sau cer moartea ca remediu la povara vieţii, se pot găsi elemente de reflecții asupra importanței de a sta alături de muribunzi şi de suferinzi.

În orice caz, să nu uităm că singurătatea bolnavului este adesea şi singurătatea celui care se îngrijește de el. Şi această Scrisoare, în afară de asta, introduce conceptul de comunitate vindecătoare, o frumoasă intuiție care dă glas întregii centralităţi a relațiile scoase în evidență de antropologia contemporană, şi totuşi nepracticată suficient în cadrul actualelor procese de îngrijire şi de asistență.

De aceea, o comunitate vindecătoare ar trebui să exprime dubla dimensiune a îngrijirii fie a bolnavului fie a celui care are grijă de el.

Un cerc virtuos, care merge dincolo de logica protocoalelor şi a procedurilor, oricât de utile ar fi ele, pentru că speranţa se evidenţiază înainte de toate într-o companie capabilă de ascultare şi împărtășire.

De altfel, cronicile din aceste ultime luni au scos în evidență cum figura bunului samaritean este o urgență şi o necesitate socială. În plină pandemie – în acest soi de drum dureros al nostru de la Ierusalim la Ierihon – bolnavii de Covid19 au găsit în medici, în asistenții medicali, în lucrătorii sanitari, pe bunul samaritean care a știut să stea alături de ei: un stabat care dă mărturie că atunci când nu este nimic de făcut există, dimpotrivă, mult de făcut.

Dacă COVID19 ne-a amintit fragilitatea noastră, corpul infectat, în toată materialitatea sa, ne obligat să reconfigurăm şi legăturile şi să „veghem” asupra celuilalt, fără răstălmăciri. Însă mai ales să facem ca Dumnezeu: să avem „compasiune”, cum patior, când – trecând alături de cineva – acesta este bătut şi rănit. Pentru că nimeni în suferința sa nu ne este vreodată străin.

Traducere de pr. dr. Mihai Pătraşcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.