Categorii

Conferinţă de presă de prezentare a Mesajului Sfântului Părinte Francisc pentru Postul Mare 2016

Monsignor-Francesco-Montenegro-arcivescovo-di-AgrigentoMarţi, 26 ianuarie 2016, în Aula Ioan Paul al II-lea a Sălii de Presă a Sfântului Scaun, a avut loc conferinţa de presă de prezentare a Mesajului Sfântului Părinte pentru Postul Mare 2016 despre tema „Milă vreau şi nu jertfe” (Mt 9,13). Faptele de milostivire în drumul jubiliar. Au intervenit: cardinalul Francesco Montenegro, arhiepiscop de Agrigento şi membru al Consiliului Pontifical „Cor Unum”; mons. Giampietro Dal Toso, Secretar al Consiliului Pontifical „Cor Unum” şi mons. Segundo Tejado Muñoz, sub-secretar al aceluiaşi Consiliu Pontifical. Publicăm în continuare intervenţiile cardinalului Montenegro şi a mons. Dal Toso.

* * *

Intervenţia cardinalului Francesco Montenegro

Ca în fiecare an ne pregătim să primim Mesajul pe care Sfântul Părinte l-a pregătit pentru timpul Postului Mare, cu care oferă tuturor creştinilor câteva idei utile pentru a trăi în cel mai bun mod acest timp forte ca pregătire pentru Paşte.

Titlul mesajului se inspiră din evanghelistul Matei (9,13). În contextul chemării apostolului, în faţa criticii fariseilor datorită faptului că Isus stătea la masă cu vameşi şi păcătoşi, Învăţătorul răspunde spunând: „Nu cei sănătoşi au nevoie de medic, ci bolnavii. Aşadar, mergeţi şi învăţaţi ce înseamnă: Milă vreau şi nu jertfă, căci nu am venit să-i chem pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi”. De aici titlul mesajului „Milă vreau şi nu jertfe. Faptele de milostivire în drumul jubiliar”.

Deja din această formulare putem scoate trei consideraţii asupra cărora aş vrea să mă opresc pe scurt:

a) reflecţia despre milostivire în lumina Cuvântului lui Dumnezeu;

b) insistenţa asupra faptelor de milostenie;

c) raportul dintre Postul Mare şi drumul jubiliar.

1. Prima este legată strâns de anul jubiliar şi constă într-o reluare sintetică a temei milostivirii în Sfânta Scriptură. Prima parte a mesajului ne ajută să recuperăm semnificaţiile fundamentale ale acestui termen pe care deja în Misericordiae vultus Papa Francisc l-a definit „arhitrava” atât a misterului trinitar cât şi a vieţii Bisericii. Îndeosebi, Postul Mare fiind îndreptat spre Misterul Pascal, se opreşte asupra faptului că Crucea lui Cristos constituie apogeul revelării milostivirii infinite a Tatălui. Isus este faţa acestei milostiviri şi coasta sa deschisă devine, în mod ideal, un sertar care se deschide pentru ca toţi să ia cu mâinile pline iubirea care iartă, regenerează şi răscumpără. În timpul Postului Mare, Biserica a sugerat mereu o hrănire mai mare din Cuvântul lui Dumnezeu şi Papa în cadrul acestei note caracteristice îi invită pe toţi creştinii să aprofundeze tema milostivirii prin paginile Bibliei şi cele ale profeţilor, îndeosebi, pentru că în ele nu se limitează pur şi simplu să reafirme că Dumnezeu este milostiv ci se arată cu claritate că fiii săi trebuie să fie milostivi străduindu-se să trăiască o iubire mai mare mai ales îngrijindu-se de cei mici, de cei săraci şi de cei fără apărare. Aici merită să reascultăm câteva pasaje din Misericordiae vultus în cadrul căreia câteva numere sunt dedicate chiar timpului Postului Mare.

Citez textual nr. 17 din acea scrisoare: „Postul Mare din acest An Jubiliar să fie trăit mai intens ca moment forte pentru a celebra şi a experimenta milostivirea lui Dumnezeu. Câte pagini ale Sfintei Scripturi pot să fie meditate în săptămânile din Postul Mare pentru a redescoperi faţa milostivă a Tatălui! Cu cuvintele profetului Mihea putem repeta şi noi: Tu, Doamne, eşti un Dumnezeu care elimină fărădelegea şi iartă păcatul, care nu păstrezi pentru totdeauna mânia ta, ci te complaci să foloseşti milostivire. Tu, Doamne, te vei întoarce la noi şi vei avea milă de poporul tăul. Vei călca în picioare greşelile noastre şi vei arunca în fundul mării toate păcatele noastre (cf. 7,18-19). Paginile din profetul Isaia vor putea să fie meditate mai concret în acest timp de rugăciune, post şi caritate: «Oare nu acesta este postul pe care l-am ales? Dezleagă lanţurile nelegiuirii, desfă legăturile jugului, trimite-i liberi pe cei zdrobiţi: înlăturaţi orice jug! Împarte pâinea ta cu cel flămând, adu-i în casa ta pe săracii fără adăpost, când vezi un om gol, îmbracă-l şi nu-i lăsa deoparte pe cei din neamul tău. Atunci lumina ta va răsări ca zorile şi vindecarea ta se va arăta repede; dreptatea ta va merge înaintea ta şi gloria Domnului te va păzi din spate. Atunci îl vei chema pe Domnul şi el îţi va răspunde, vei striga şi el va zice: ‘Iată-mă!’, dacă vei îndepărta din mijlocul tău jugul, arătatul cu degetul şi vorbirea păcătoasă. Dacă îţi vei da sufletul pentru cel înfometat şi vei sătura inimile umilite, atunci lumina ta va răsări în întuneric în bezna ta va fi ca ziua în amiaza mare. Domnul te va călăuzi mereu şi îţi va sătura sufletul în ţinuturi uscate, ţi se vor întări oasele şi vei fi ca o grădină udată şi ca un izvor de apă ale cărui ape nu seacă» (58,6-11)”.

Acest citat ne ajută să înţelegem cum milostivirea, ba chiar, faptul de a fi milostivi precum Tatăl, nu se poate traduce cu simple gesturi rituale ci are nevoie să fie trăită cu gesturi concrete care se nasc din faptul de a fi „atins cu mâna” milostivirea divină. La nr. 3 din mesaj Papa scrie astfel: „Milostivirea lui Dumnezeu transformă inima omului şi-l face să experimenteze o iubire fidelă şi astfel îl face la rândul său capabil de milostivire”.

2. De aici a doua consideraţie care reiese din documentul pe care-l prezentăm: faptele de milostenie. Ştim bine că aceste fapte care fac parte din tezaurul tradiţiei creştine au fost evidenţiate deja în Misericordiae vultus şi oferite atenţiei credincioşilor drept căi pentru a traduce în gesturi concrete milostivirea. Acest principiu este reluat şi ulterior remarcat. În timp ce, în Postul Mare, ne îndreptăm privirea spre Cristos răstignit şi retrăim în liturgie tot ceea ce El a suferit din iubire faţă de noi, nu putem desigur să credem că acea Faţă, oricât ar fi de unică, a încetat să devină prezentă în istorie.

Spune Papa în mesaj preluând în parte ceea ce deja a exprimat în Misericordiae vultus: „în cel sărac carnea lui Cristos devine din nou vizibilă ca trup martirizat, rănit, biciuit, malnutrit, alungat… pentru a fi recunoscut, atins şi asistat cu grijă de noi”. Faptele de milostenie pornesc de la această afirmaţie fundamentală: în cel sărac este carnea lui Cristos şi săracii sunt privilegiaţii milostivirii divine. Creştinul care a experimentat milostivirea divină şi care prin ea este renăscut la viaţă nouă, învaţă zilnic să se aplece asupra rănilor săracului pentru a-l face şi pe el să experimenteze că Dumnezeu este milostiv. În mesaj se insistă asupra faptului că faptele de milostenie trupeşti sunt profund unite cu cele sufleteşti. De fapt, scrie Papa: „Dacă prin cele trupeşti atingem carnea lui Cristos în fraţii şi surorile care au nevoie să fie hrăniţi, îmbrăcaţi, găzduiţi, vizitaţi, cele sufleteşti – a sfătui, a învăţa, a ierta, a avertiza, a se ruga – ating mai direct faptul că suntem păcătoşi. De aceea, faptele de milostenie trupeşti şi cele sufleteşti nu trebuie niciodată despărţite. De fapt, tocmai atingând în cel lipsit carnea lui Isus răstignit, păcătosul poate să primească în dar conştiinţa că el însuşi este un sărac cerşetor”. Papa doreşte ca în timpul Postului Mare fiecare creştin să simtă nevoia de a se hrăni în mod foarte puternic din Cuvântul lui Dumnezeu şi în acelaşi timp să-şi deschidă inima spre cel care suferă străduindu-se să trăiască faptele de milostenie. Mi se pare că acest punct merită mult atenţie şi aici, şi ca Păstor al unei Biserici care trăieşte câteva forme de sărăcie şi câteva provocări de însemnătate mare ca aceea a imigraţiei, aş vrea să spun ceva. Uneori se tinde să se creadă că se poate trăi credinţa numai participând la sacramente sau rugându-se în cele mai variate forme, excluzând din viaţa spirituală necesităţile omului şi mai ales ale celor mai săraci. Rezultatul este că acel tip de credinţă mai devreme sau mai târziu devine sterilă şi insipidă. În schimb, atunci când ne deschidem unei dimensiuni mai complete care, dacă ne gândim bine, este cea evanghelică – aceea care cere ca să se asculte şi să se pună în practică – atunci credinţa devine experienţă bucuroasă şi contagioasă, îmbogăţitoare şi stimulantă. Am experimentat asta, de exemplu, la Lampedusa în timpul debarcării miilor de persoane şi în atâtea alte comunităţi care au primit provocarea de a se deschide la diferitele forme de sărăcie din teritoriu. Experimentăm asta cu seminariştii chemaţi să trăiască experienţe pastorale în realitate marcate de durere şi de sărăcie sau cu atâţia tineri voluntari care vor să intre în joc pentru a construi parcursuri noi în care vestirea şi mărturia să meargă în acelaşi pas. Este clar că nu este simplu pentru că uneori trebuie să ne confruntăm cu o mentalitate care este consolidată şi care în mod dificil se deschide spre nou; însă în mica mea experienţă simt că trebuie să spun că este un drum posibil şi, mai ales, este ceea ce ne cere Isus în Evanghelie, dacă ne gândim, de exemplu, la discursul despre judecata finală în capitolul 25 din Matei. La sfârşit vom fi judecaţi despre faptele milostenie şi despre ceea ce am făcut faţă de cei mai mici. Aşadar timpul Postului Mare poate să fie o ocazie importantă pentru a reflecta asupra modului în care trăim credinţa şi invitaţia de a trăi faptele de milostenie constituie un mod – aşa cum spune Papa – „pentru a trezi conştiinţele noastre adesea aţipite de păcat sau de indiferenţă”.

3. O ultimă consideraţie pe care încerc s-o scot din mesajul pentru Postul Mare se referă la drumul jubiliar. Misterul pascal este inima anului liturgic şi acest Post Mare se situează chiar în inima jubileului. Timpul forte al jubileului se împleteşte cu timpul Postului Mare constituind o bogăţie extraordinară pentru convertirea şi pentru creşterea spirituală a fiecărui creştin şi a întregii Biserici. În această perspectivă mesajul pe care-l prezentăm are un substrat foarte stimulant de întrebări cu privire la contextul istoric şi cultural actual şi despre modul în care creştinul se situează în cadrul său. Pe la sfârşitul mesajului Sfântul Părinte evocă parabola bogatului nemilos şi a săracului Lazăr pentru a atrage atenţia cu privire la anumite închideri faţă de Cristos din cauza bogăţiei materiale şi a „idolilor ştiinţei, puterii şi averii”. Riscul din timpul nostru este tocmai acela ca, închizând poarta inimii faţă de cel sărac şi faţă de orice formă de sărăcie, să se prăbuşească într-un abis de nefericire şi de nonsens care face totul întunecat. De aici propunerea „profetică” a drumului jubiliar şi a timpului Postului Mare ca timp pentru a revedea drumul propriei vieţi şi pentru a-l auzi în strigătul săracului pe însuşi Cristos care bate la uşa inimii noastre în speranţa ca noi să ne decidem să deschidem şi primindu-l să gustăm adevărata viaţă. În aceste prime luni ale jubileului mai ales prin semnul „porţii” am putut experimenta frumuseţea milostivirii făcută accesibilă tuturor. Nu numai poarta bazilicii „Sfântul Petru” şi sa bazilicilor majore, ci catedralele din dieceze şi, mai ales, câteva locuri simbolice ale câtorva sărăcii; îmi place să amintesc motelul Caritas-ului aici la Roma şi celulele deţinuţilor. Prin aceste alegeri puternice, Papa invită cu grijă mai mare toată Biserica să pornească la drum spre fiecare om şi spre cei suferinzi şi cei săraci, în mod deosebit. În acest mod drumul jubileului nu este numai cel marcat de calendar ci este cel pe care suntem chemaţi să-l parcurgem împreună, susţinuţi de milostivirea lui Dumnezeu, pentru a-l recunoaşte în cel sărac pentru a sta alături de El în atitudine de ascultare şi de slujire.

Cele trei caracteristici – cea a milostivirii şi a faptelor sale şi cea a drumului – sunt cuprinse în invitaţia conclusivă a mesajului: „Să nu pierdem acest timp al Postului Mare favorabil convertirii!”. Este un timp care trebuie valorizat, un timp pentru a creşte în ascultarea Cuvântului, un timp de exerciţiu constant pentru a deschide ochii şi inima faţă de cei săraci. Cântarea Magnificat a Fecioarei Mame a milostivirii, inserată în text aproape ca un cadru – la început şi la sfârşit – îi ajută pe toţi să revadă istoria cu ochii lui Dumnezeu care „dă jos de pe tron pe cei puternici şi îi înalţă pe cei smeriţi”.

Suntem siguri că afirmaţiile Sfântului Părinte cuprinse în acest mesaj vor constitui un instrument preţios pentru drumul Postului Mare; şi în timp ce îi mulţumim pentru ceea ce a voit să adreseze întregii Biserici, îl asigurăm de rugăciunile noastre pentru misiunea delicată pe care i-a încredinţat-o.

Mulţumesc.

***

Intervenţia monseniorului Giampietro Dal Toso

Stimaţi domni,

În primul rând vă mulţumesc pentru prezenţa voastră şi îndeosebi îi mulţumesc domnului cardinal Francesco Montenegro, arhiepiscop de Agrigento, preşedinte al Caritas Italiană şi membru al Consiliului nostru Pontifical de câteva luni.

Cor Unum răspândeşte Mesajul de Postul Mare în fiecare an şi în acest Jubileu tema nu putea să fie decât cea legată de milostivire şi – mai îndeosebi – de faptele de milostenie, despre care Papa a vorbit deja în bula de convocare a Jubileului. În detaliu sunt: a da de mâncare celor înfometaţi; a da de băut celor însetaţi; a îmbrăca pe cei goi; a găzdui pe pelerini; a vizita pe cei bolnavi; a vizita pe cei închişi; a îngropa pe cei morţi – a sfătui pe cei aflaţi în îndoială; a învăţa pe neştiutori; a avertiza pe păcătoşi; a mângâia pe cei mâhniţi; a ierta ofensele; a suporta cu răbdare persoanele deranjante; a-l ruga pe Dumnezeu pentru cei vii şi pentru cei morţi.

Faptele de milostenie sunt numai expresie a bunului simţ uman? Cineva ar putea să spună că deja toţi suntem de acord că trebuie să dăm de mâncare celui înfometat şi să-l învăţăm pe neştiutor. Şi totuşi: de ce Papa a voit să dea praful la o parte de pe aceste fapte? Fapte care – am impresia – mult timp au fost un pic uitate şi banalizate, probabil pentru că s-a crezut că nu mai era la modă să ne gândim la viaţa nesemnificativă a credinciosului, sau probabil pentru că mai degrabă s-a instituţionalizat sau s-a politizat practica noastră eclezială.

Cred că le-a amintit pentru că denotă nu atât o acţiune, ci o relaţie. Adică nu sunt modul pentru a ne afirma pe noi înşine, ci pentru a spune pentru cine şi pentru ce anume trăim. Pentru un creştin faptele de milostenie exprimă o relaţie, adică modul în care el se pune în faţa lui Dumnezeu şi a vieţii, şi nu se epuizează pur şi simplu în acţiunile bune. Mesajul vede în milostivire drama de iubire dintre Dumnezeu, Tată şi Soţ trădat, şi poporul său, fiu şi soţie infideli. Milostivirea „restabileşte milostivirea”. Şi acest lucru nu este valabil numai cu privire la relaţia cu Dumnezeu, ci şi la relația cu fratele. Una este a spune: „Să le dăm tuturor wireless”; alta este a spune: „A-l învăţa pe cel neştiutor”. În mijloc există persoana. Care este aşa de important încât este o faptă de milostenie şi a-i îngropa pe cei morţi: ce este mai gratuit de a da cinste trupului unui răposat?

Pentru declinarea lor personală, mă simt deosebit de recunoscător faţă de Papa Francisc care ne aminteşte faptele de milostenie contextual cu acest Jubileu. El însuşi este martor viu al acestui lucru. A readuce la lumină faptele de milostenie înseamnă a reda suflu a ceea ce şi Benedict al XVI-lea a anticipat, când în introducerea la enciclica Deus caritas est, la paragraful 1, spunea că credinţa se califică mai ales printr-o întâlnire personală cu Cristos. Să-mi fie permis să fac referinţă la prima mea întâlnire cu cardinalul Montenegro, care m-a uimit cu observaţia că, atunci când se vorbeşte despre caritatea Bisericii, înainte de servicii trebuie să învăţăm să vorbim despre persoane.

Cu privire la faptele de milostenie aş vrea să menţionez trei aspecte.

a) Sunt trupeşti şi sufleteşti. În spatele acestei mici afirmaţii există o lume: omul este făcut din trup şi suflet împreună. Această realitate creştină nu este deloc sigură: Cristos este om adevărat şi Dumnezeu adevărat. Cu întruparea trupul uman a fost îndumnezeit şi de aceea Biserica a iubit şi a apărat mereu trupul împreună cu sufletul. Tentaţia de a despărţi trupul şi sufletul este o constantă istorică şi se propune din nou şi în zilele noastre. De exemplu: libertatea omului are sau nu în trupul său o limită? Sau: acţiunea noastră de dezvoltare poate face sau nu abstracţie de realitatea spirituală? Sunt teme foarte serioase şi această viziune unitare a persoanei pe care o transmit faptele de milostenie sunt o indicaţie foarte clară şi pentru acţiunea noastră eclezială.

b) Faptele de milostenie sunt o modalitate foarte simplă, concretă, directă, vie, zilnică, măruntă, la îndemâna tuturor pentru a trăi milostivirea Jubileului. Faptele de milostenie descriu ceea ce putem face în fiecare zi ca nişte creştini şi de aceea le consider fascinante. Creştinismul nu este religia ideilor, a marilor elaborări speculative, ci se naşte din experienţa vie şi se încleiază cu cotidianitatea. Ideile sunt adevărate când sunt trecute prin ciurul experienţei. Creştinismul nu este nici religia sentimentelor, iar milostivirea nu este pur şi simplu un sentiment de vagă reconciliere universală fără nicio incidenţă în viaţa de fiecare zi. Faptele de milostenie spun că milostivirea trebuie să devină trup, deoarece creştinismul este credinţa în întruparea Fiului care şi-a dat trupul său pentru mântuirea lumii.

c) Sfântul Toma (S. Th., II-II, 32, 1) scoate în evidenţă raportul dintre caritate şi faptele de milostenie, deoarece scrie că milostivirea este efectul carităţii. Este indicator şi că sfântul Toma foloseşte drept concept pentru faptele de milostenie termenul „pomană”, care ar fi versiunea greacă a milostivirii. Or, pomană înseamnă altceva. Aceeaşi soartă i-a revenit termenului caritate. Asta îmi spune că din păcate am restrâns tot acest domeniu la „a da câţiva bănuţi”, în timp ce viziunea creştină este mult mai amplă. În această perspectivă se înscrie şi dorinţa noastră de a valoriza aceşti termeni – în primul rând caritatea – pentru a nu pierde o comoară preţioasă şi mai ales pentru a menţine o viziune a vieţii Bisericii întemeiate biblic şi teologic.

Aş vrea în încheiere să vă vorbesc despre două iniţiative care însoţesc Postul Mare ale Consiliului Pontifical Cor Unum şi profit de ocazie pentru a vi le anunţa. Prima se referă la ziua de reculegere pentru cei care lucrează în serviciul de caritate al Bisericii în perioada Postului Mare. Este o iniţiativă pe care Papa Francisc ne-a cerut s-o realizăm în contextul Jubileului şi mereu în optica unui Jubileu aderent la realitatea în care trăim. Pentru acest motiv am stabilit pentru această zi de reculegere o zi precisă, egală pentru toţi, dar fiecare grup, sau instituţie, sau operă poate s-o aleagă în funcţie de propriile necesităţi locale. Multele organisme de caritate sunt într-un fel şi o cristalizare a faptelor de milostenie. Dar nu putem oferi milostivire fără ca s-o fi primit mai înainte. De aceea, această zi de reculegere foloseşte pentru mulţii lucrători din domeniul carităţii pentru a avea experienţa milostivirii lui Dumnezeu, pentru a o putea da apoi celorlalţi în faptele concrete. Vreau să subliniez că ideea este de a desfăşura această iniţiativă la nivel local în fiecare grup parohial Caritas de exemplu, ori a Sfântului Vincenţiu, ori ale Îndurărilor. Toate acestea sunt lăsate la libertatea fiecăruia, în timp ce Cor Unum, în afară de sensibilizarea şi promovarea iniţiativei, a furnizat un material pentru animarea acestei zile, material care se găseşte în diferite limbi pe situl nostru web: www.corunumjubilaeum.va.

A doua iniţiativă se referă la un mare congres internaţional la 10 ani de la prima enciclică a lui Benedict al XVI-lea Deus caritas est, publicată exact la 25.1.2006. Papa Francisc a susţinut şi a încurajat acest proiect, care se situează bine în contextul Jubileului. Răspunsul la această iniţiativă, care se va desfăşura în Aula nouă a Sinodului la 25 şi 26 februarie 2016, a fost surprinzătoare şi de aceea îmi doresc ca să poată avea aceeaşi rezonanţă şi în mass-media. Trebuie să spun şi că acea enciclică a avut un impact foarte puternic în lumea carităţii Bisericii şi a deschis un drum care se extinde ulterior. Aproape mi se pare că – n-aş vrea să fiu prea temerar – Papa Francisc astă dă concreteţe cu exemplul său de viaţă la ceea ce Papa Benedict a exprimat magistral prin cuvânt. Totuşi, intenţia noastră nu este aceea de a privi înapoi, ci înainte. Acea enciclică încă vorbeşte şi rămâne o orientare fundamentală pentru cel care acţionează în serviciul de caritate a Bisericii şi pentru fiecare creştin. Programul este pregătit şi va fi disponibil în curând. Întâlnirea va fi transmisă şi în streaming în direct. Alte detalii vă vor fi furnizate în timp util, dar încă de acum vă pot anunţa prezenţa cardinalului Müller, prefect al Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei, şi a cardinalului Tagle, preşedinte al Caritas Internationalis, care se vor ocupa mai mult de partea teologică, în timp ce am invitat trei mari intelectuali, rabinul David Shlomo Rosen (evreu), prof. Saeed Ahmed Khan (musulman) şi prof. Fabrice Hadjadj (catolic), pentru a interveni asupra temei din respectivul lor punct de vedere.

Vă mulţumesc încă de acum pentru atenţia cu care veţi voi să urmăriţi aceste iniţiative.

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.