Categorii

Conferinţă de presă de prezentare a Instrucţiunii Ad resurgendum cum Christo cu privire la înmormântarea răposaţilor şi păstrarea cenuşii în caz de incinerare (25 octombrie 2016)

cdc-instructiuneIntervenţia cardinalului Gerhard Müller

Eminenţe, Excelenţe, doamnelor şi domnilor,

În această dimineaţă este prezentat un nou document al Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei. Este vorba despre Instrucţiunea Ad resurgendum cum Christo cu privire la înmormântarea răposaţilor şi păstrarea cenuşii în caz de incinerare. Documentul este adresat Episcopilor din Biserica catolică, dar se referă direct la viaţa tuturor credincioşilor. Aş vrea să prezint pe scurt problematica de fond şi conţinuturile fundamentale ale acestui text.

Chestiunea incinerării a înregistrat dezvoltări semnificative în ultimele decenii. Acest lucru pare să se datoreze înainte de toate creşterii de neoprit a alegerii incinerării faţă de înhumare în multe ţări. Se poate considera în mod raţional că în viitorul apropiat în multe ţări incinerarea va fi considerată ca practică obişnuită. Această dezvoltare a fost însoţită de un alt fenomen: păstrarea cenuşii în medii familiale, păstrarea lor în amintiri comemorative sau împrăştierea lor în natură.

Actuala normativă ecleziastică în materie de incinerare a cadavrelor este reglementată de Codul de Drept Canonic: „Biserica recomandă stăruitor ca să se păstreze piosul obicei de a se înhuma trupurile celor morţi; totuşi, nu interzice incinerarea, în afară de cazul când aceasta a fost aleasă din motive contrare învăţăturii creştine” (can. 1176 § 3). Trebuie spus aici că, în pofida acestei normative, practica incinerării s-a răspândit considerabil şi în cadrul Bisericii catolice. Cât priveşte practica păstrării cenuşii, nu există o normativă canonică specifică. Pentru acest motiv unele Conferinţe Episcopale s-au adresat Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei, ridicând întrebări referitoare la practica de a păstra urna cu cenuşă în casă sau oricum în locuri diferite de cimitir, şi mai ales aceea de a împrăştia cenuşa în natură.

După ce a ascultat părerea Congregaţiei pentru Cultul Divin şi Disciplina Sacramentelor, Consiliul Pontifical pentru Textele Legislative şi numeroase Conferinţe Episcopale şi Sinoade ale Episcopilor din Bisericile Orientale, Congregaţia pentru Doctrina Credinţei a considerat oportun să publice o nouă Instrucţiune cu un scop dublu: primul – să reafirme motivele doctrinale şi pastorale pentru preferinţa înmormântării trupurilor; şi al doilea – să dea norme cât priveşte păstrarea cenuşii în cazul incinerării (cf. nr. 1).

Înainte de toate, Biserica continuă să recomande cu insistenţă ca trupurile răposaţilor să fie înmormântate în cimitir sau într-un alt loc sacru. În amintirea morţii, înmormântării şi învierii Domnului, înhumarea este forma cea mai potrivită pentru a exprima credinţa şi speranţa în învierea trupului. În afară de asta, înmormântarea în cimitire sau în alte locuri sacre răspunde în mod adecvat pietăţii şi respectului datorate trupurilor credincioşilor răposaţi. Îngrijindu-se de trupurile răposaţilor, Biserica întăreşte credinţa în înviere şi se separă de atitudini şi rituri care văd în moarte anularea definitivă a persoanei, o etapă în procesul de reincarnare sau ca fuziune a sufletului cu universul (cf. nr. 3).

Când pentru motive legitime este făcută alegerea incinerării cadavrului, cenuşa credincioşilor trebuie să fie păstrată de regulă într-un loc sacru, adică în cimitir sau într-o biserică sau într-o zonă dedicată tocmai pentru acest scop (cf. nr. 5). Păstrarea cenuşii în locuinţa familială nu este permisă. Numai în caz de împrejurări grave şi excepţionale Ordinariul, în acord cu Conferinţa Episcopală sau Sinodul Episcopilor, poate să acorde permisiunea pentru păstrarea cenuşii în locuinţa familială (cf. nr. 6). Pentru a evita orice tip de echivoc panteist, naturalist sau nihilist, nu este permisă împrăştierea cenuşii în aer, în pământ sau în apă sau în alt mod, sau transformarea cenuşii arse în amintiri comemorative (cf. nr. 7).

Se speră ca această nouă Instrucţiune să poată contribui pentru ca toţi credincioşii creştini să conştientizeze demnitatea lor de „copii ai lui Dumnezeu” (Rom 8,16). Suntem în faţa unei noi provocări pentru evanghelizarea morţii. Acceptarea de a fi creatură din partea persoanei umane, nedestinată dispariţiei evanescente, cere să fie recunoscut Dumnezeu ca origine şi destin al existenţei umane: din pământ provenim şi în pământ ne întoarcem, în aşteptarea învierii. De aceea trebuie evanghelizat sensul morţii, în lumina credinţei în Cristos Înviat, cuptor aprins de iubire, care purifică şi recreează, în aşteptarea învierii morţilor şi vieţii veacului ce va veni (cf. nr. 2). Aşa cum a scris Tertulian: „De fapt, învierea morţilor este credinţa creştinilor: crezând în ea, suntem creştini” (De resurrectione carnis, 1,1).

____________

Intervenţia părintelui Serge-Thomas Bonino, O.P.

Preocuparea specifică a Instrucţiunii Ad resurgendum cum Christo se referă la normele despre păstrarea cenuşii în caz de incinerare. Însă pentru aceasta nu trebuie neglijată prima parte a titlului: „Despre înmormântarea răposaţilor”. De fapt, cu Instrucţiunea Congregaţia pentru Doctrina Credinţei profită de oportunitatea de „a reafirma motivaţiile doctrinale şi pastorale pentru preferarea înmormântării trupurilor”, pe care Biserica „o recomandă cu insistenţă” (nr. 3). Este punctul doctrinal asupra căruia aş vrea să atrag atenţia dumneavoastră.

De fapt, practica înmormântării, din cauza înaltei sale semnificaţii antropologice, simbolice, este în sintonie, pe de o parte, cu misterul învierii şi, pe de altă parte, cu învăţătura creştinismului despre demnitatea trupului uman. Să vedem, în puţine cuvinte, aceste două puncte.

Învierea lui Isus, care este „început şi izvor al învierii noastre viitoare” (nr. 2), este prezentată de Instrucţiune ca „adevărul cel mai mare al credinţei creştine” (nr. 2). În înviere, Dumnezeu duce la împlinire întreaga operă de iubire începută cu creaţia. Or, aşa cum este atestat de relatările evanghelice, între Isus pre-pascal şi Isus înviat există, în acelaşi timp, discontinuitate şi continuitate. Discontinuitate pentru că trupul lui Isus după înviere se află într-o stare nouă şi prezintă proprietăţi care nu mai sunt acelea ale trupului în condiţia sa pământească, până acolo încât nici Maria Magdalena nici discipolii nu-l recunoşteau. Însă, în acelaşi timp, trupul lui Isus înviat este acel trup care s-a născut din Fecioara Maria, a fost răstignit şi înmormântat, şi poartă urmele. „Priviţi mâinile şi picioarele mele, căci eu sunt! Pipăiţi-mă şi vedeţi: duhul nu are carne şi oase cum mă vedeţi pe mine că am!” (Lc 24,39). Deci, nu se poate nega continuitatea reală între trupul înmormântat şi trupul înviat, semn că existenţa istorică, atât cea a lui Isus cât şi a noastră, nu este un joc, nu este abolită în escatologie, ci este transfigurată.

De aceea învierea creştină nu este nici o reincarnare a sufletului într-un trup indiferent nici o re-creare ex nihilo. Biserica n-a încetat niciodată să afirme că tocmai trupul în care trăim şi murim va învia în ziua din urmă. De altfel, este motivul pentru care îi place poporului creştin, condus de sensus fidei, să venereze relicvele sfinţilor. Ele nu sunt o simplă amintire pe un podium, ci sunt legate de identitatea sfântului, odinioară templu al Duhului Sfânt, şi aşteaptă învierea. Desigur, ştim că, deşi continuitatea materială ajunge să fie întreruptă, cum este cazul în incinerare, Dumnezeu este destul de puternic pentru a reconstitui trupul nostru tocmai pornind numai de la sufletul nostru nemuritor, care garantează continuitatea identităţii noastre între momentul morţii şi cel al învierii. Dar rămâne că pe planul simbolic – şi omul este un animal simbolic – continuitatea este exprimată în mod mai adecvat prin intermediul înmormântării – „bobul de grâu căzut în pământ” (In 12,24) – decât prin intermediul incinerării care distruge trupul în mod brutal.

Trec la al doilea punct al meu. Creştinismul, ca religie a Întrupării şi a Învierii, promovează ceea ce Instrucţiunea numeşte „înalta demnitate a trupului uman ca parte integrantă a persoanei a cărei istorie o împărtăşeşte trupul”. Iată o veste bună pentru omul de astăzi. De fapt, culturile contemporane oscilează între, pe de o parte, să reducă persoana umană la dimensiunea corporală, în linia materialismului, ca şi cum trupul biologic ar fi toată persoana, şi, pe de altă parte, să reducă trupul la un simplu a avea ca şi cum ar fi o realitate străină, externă adevăratului „eu” care s-ar concentra numai în subiectivitate; de unde rezultă dubla tentaţie: ori a idolatriza trupul, ori a-l reduce în sclavie şi a-l recrea prin intermediul tehnicii în funcţie de dorinţele subiective ale fiecăruia. Pentru credinţa creştină, trupul nu este toată persoana ci este o parte integrantă, esenţială, a identităţii sale. Mai mult, trupul este ca sacramentul sufletului care se manifestă în el şi prin intermediul lui. Ca atare, trupul participă la demnitatea intrinsecă a persoanei umane şi la respectul care îi este datorat. Iată pentru ce a-i înmormânta pe cei răposaţi este, deja în Vechiul Testament, una dintre faptele de milostenie faţă de aproapele. Ecologia integrală pe care o doreşte mult lumea contemporană ar trebui să înceapă aşadar cu respectarea trupului, care nu este un obiect manipulabil în funcţie de voinţa noastră de putere, ci însoţitorul nostru umil pentru veşnicie. Şi asta vrea să reafirme Instrucţiunea.

________________

Intervenţia monseniorului Angel Rodríguez Luño

În afară de a recomanda respectarea tradiţiei creştine foarte vechi de a înmormânta trupurile răposaţilor în cimitir sau în alt loc sacru, Instrucţiunea pe care o prezentăm astăzi dă câteva indicaţii despre păstrarea cenuşii în caz de incinerare. Contextul în care trebuie văzute aceste indicaţii este acela al grijii Bisericii pentru ca tratarea cadavrelor credincioşilor să fie inspirată de respect şi caritate şi să poată exprima în mod adecvat sensul creştin al morţii şi speranţa învierii trupului, ţinând ca punct constant de referinţă învierea trupească a lui Cristos, petrecută după pătimirea, moartea şi înmormântarea sa.

Indicaţia cea mai importantă din Instrucţiune este că „cenuşa răposatului trebuie să fie păstrată de regulă într-un loc sacru, adică în cimitir sau, dacă este cazul, într-o biserică sau într-o zonă dedicată tocmai pentru acest scop de către autoritatea ecleziastică competentă” (nr. 5). Această indicaţie comportă că „păstrarea cenuşii în locuinţa familială nu este permisă” (nr. 6), şi numai în cazuri foarte grave şi excepţionale Ordinariul, în acord cu Conferinţa Episcopală sau Sinodul Episcopilor din Bisericile Orientale, ar putea să dea permisiunea pentru a acţiona altfel.

În orice caz, şi cu scopul de a evita orice formă de confuzie doctrinală, nu este permisă „împrăştierea cenuşii în aer, în pământ sau în apă sau într-un alt mod sau transformarea cenuşii arse în amintiri comemorative, în piese de bijuterie sau în alte obiecte, ţinând cont de faptul că pentru aceste moduri de a proceda nu pot fi adoptate motivaţiile igienice, sociale sau economice care pot să motiveze alegerea incinerării” (nr. 7).

De fapt, alegerea de a împrăştia cenuşa provine adesea din ideea că odată cu moartea omul întreg este eliminat, ajungând la fuziunea cu natura, ca şi cum acesta ar fi destinul final al fiinţei umane. Uneori poate să provină şi din simplă superficialitate, din dorinţa de a ascunde sau de a privatiza ceea ce se referă la moarte, sau din răspândirea modelor de gust mai mult decât discutabile.

S-ar putea obiecta că în unele cazuri alegerea de a păstra în propria locuinţă cenuşa unei rude dragi (tată, soţie, soţ, copil) este inspirată de o dorinţă de apropiere şi pietate, care facilitează amintirea şi rugăciune. Nu este motivaţia cea mai frecventă, dar în unele cazuri poate să fie aşa. Totuşi există riscul ca să se producă uitări şi lipsuri de respect, mai ales după ce a trecut prima generaţie (cf. nr. 5), aşa cum poate să se facă loc la elaborări ale doliului mai puţin sănătoase. Dar mai ales trebuie să se observe că credincioşii răposaţi fac parte din Biserică, sunt obiect al rugăciunii şi al amintirii celor vii şi este bine ca rămăşiţele lor pământeşti să fie primite de Biserică şi păstrate cu respect de-a lungul secolelor în locurile pe care Biserica le binecuvântează în acest scop, fără a fi sustraşi amintirii şi rugăciunii celorlalte rude şi ale comunităţii.

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.