Categorii

Conferinţă de presă a Sfântului Părinte Francisc în zborul de întoarcere din călătoria apostolică în Panama (27 ianuarie 2019)

Gisotti:

Bună seara!

Sfinte Părinte, încă avem în urechi strigătul „la juventud del Papa”, „la juventud de Jesucristo”, aşa cum a spus şi mons. Ulloa [arhiepiscop de Panama]. Această mare bucurie, intensă din aceste zile care au dat atâta energie. Şi cred că toţi am văzut pe faţa dumneavoastră bucuria acestei întâlniri, ca şi pe feţele tinerilor. Eu am adus aici ceva ce mulţi dintre jurnalişti, cred că aproape toţi, cunosc: Acesta nu va fi un document care intră în magisteriul papei, însă este un document la care ştiu că dumneavoastră, Sanctitate, ţineţi mult. Acesta este un cântec pe care l-a scris o tânără din Honduras, Marta Avila, a cărei imagine v-am dat-o ieri. Acest cântec este practic un cântec împotriva agresivităţii, şi a fost cam semnul unei întâlniri a papei cu Scholas Occurrentes. Asta pentru a spune cum a fost prezent şi elementul durerii acestor tineri, precum şi acela al bucuriei pe care am văzut-o în atâtea ocazii. Vreau să vă spun numai o imagine care m-a lovit mult, Sfinte Părinte: când dumneavoastră treceaţi cu papamobilul şi salutaţi, vedeam atâţia tineri care după ce v-au salutat, eventual chiar şi pentru o clipă, se îmbrăţişau. Acest lucru m-a atins: adică împărtăşirea bucuriei, tinerii care se îmbrăţişau după ce v-au văzut chiar şi numai pentru o clipă. Asta este probabil o lecţie pentru noi adulţii. Tinerii când sunt fericiţi, împărtăşesc bucuria, nu o ţin pentru ei: asta este ceva ce voiam să împărtăşesc cu dumneavoastră şi cu jurnaliştii.

Sfinte Părinte, dumneavoastră aţi avut – printre multele surprize pe care ni le-aţi făcut în aceste zile – şi o întâlnire cu UNICEF, chiar în ultimele momente ale salutului de rămas-bun, în nunţiatură.

Nu ştiu dacă înainte de a da cuvântul jurnaliştilor cu întrebările, vreţi adresaţi câteva cuvinte de salut…

Papa Francisc:

Bună seara şi apoi odihnă plăcută pentru că este sigur că toţi sunt obosiţi, după această călătorie aşa de tare. Mulţumesc pentru munca voastră. Am trăit lucruri pe care nu mi le imaginam, surprize, ca această tânără de 16 ani din Honduras: victimă a agresivităţii, care a cântat cu o voce foarte frumoasă un cântec pe care l-a scris ea. Precum şi întâlnirea, înainte de a ieşi din nunţiatură, cu persoane de la UNICEF din America Centrală, cu câteva mărturii a doi tineri şi apoi ai celor care lucrează: am auzit lucruri care ating inima. A fost o călătorie puternică. Cuvântul vă aparţine.

Gisotti:

O călătorie care are atâtea călătorii înăuntru; deci, vă rog să rămâneţi la tema acestei călătorii care a reprezentat lumea prin tinerii care erau prezenţi. Desigur, primul cuvânt aparţine presei locale, din Panama: Edwin Cabrera Uribe de la Radiopanamá. Vă va adresa două întrebări în numele întregului grup al jurnaliştilor panamezi. Mulţumesc, Edwin.

Edwin  Cabrera Uribe (în spaniolă)

Sfinte Părinte, înainte de toate multe mulţumiri, în numele celor şase colegi şi al meu, ca panamezi. Ceea ce dumneavoastră ne-aţi dăruit este mare, foarte mare. Întrebarea: Sfinte Părinte, dumneavoastră aţi vorbit astăzi voluntarilor spunându-le că ei au trăit o misiune, o misiune. Le-aţi spus: „Acum ştiţi cum bate inima atunci când se trăieşte o misiune”. Întrebarea este: care a fost misiunea papei Francisc în Panama? Ce anume v-a impresionat? Ce anume v-a înduioşat? Papa Francisc a împlinit misiunea sa la ZMT centro-americană? Pentru că s-a desfăşurat în Panama, dar încă din Polonia s-a spus că era centro-americană. Şi pe drum avem o misiune suspendată cu Nicaragua, nu este adevărat?

Papa Francisc: (în spaniolă)

Misiunea mea într-o ZMT este misiunea lui Petru, care este să întărească în credinţă. Şi asta nu se face cu indicaţii reci şi poruncitoare, ci lăsându-mi atinsă inima şi răspunzând la ceea ce se întâmplă acolo. Eu nu concep, pentru că eu o trăiesc aşa, eu nu concep, îmi este greu să mă gândesc că vreunul poate să împlinească o misiune numai cu capul. Pentru a îndeplini o misiune trebuie simţit, şi când simţi eşti lovit. Te loveşte viaţa, te lovesc problemele… În aeroport îl salutam pe preşedinte şi mi-au adus un copil african, simpatic, mic aşa. Mi-au spus: „Uitaţi, acest copil trecea graniţa Columbiei, mama a murit şi el a rămas singur. Are 5 ani. El este din Africa, însă încă nu ştim din ce ţară, pentru că nu vorbeşte nici engleză, nici portugheză, nici franceză. Vorbeşte numai limba tribului său. L-am cam adoptat noi”. Un copil cu figură vicleană, se mişca bine… Însă drama unui copil abandonat de viaţă, pentru că mama sa a murit şi poliţistul l-a predat autorităţilor pentru ca să se îngrijească de el. Aceasta te loveşte şi astfel misiunea începe să capete culoare, îşi spune ceva, te mângâie. Nu este un lucru raţionat. Misiunea mereu te implică. Cel puţin pe mine mă implică. Poate pentru că sunt „italian” şi îmi vine dinăuntru şi mă implic. Eu spun mereu tinerilor: voi ceea ce faceţi în viaţă trebuie să faceţi mergând şi cu trei limbaje: cel al capului, cel al inimii, cel al mâinii. Şi cele trei limbaje armonizate, în aşa fel încât să gândiţi ceea ce simţiţi şi ceea ce faceţi, să simţiţi ceea ce gândiţi şi ceea ce faceţi, să faceţi ceea ce simţiţi şi ceea ce gândiţi. Nu ştiu să fac un bilanţ al misiunii. Eu cu toate acestea merg la rugăciune şi rămân acolo în faţa Domnului, uneori adorm în faţa Domnului, dar ducând toate aceste lucruri pe care le-am trăit în misiune şi îi cer ca El să întărească în credinţă prin intermediul meu. Aşa este cum înţeleg eu misiunea papei şi cum o trăiesc eu. Au fost cazuri, de exemplu, în care au fost prezentate dificultăţi de tip dogmatic, şi eu nu mă simt în stare să răspund numai cu raţiunea, îmi vine în mod spontan să acţionez într-un alt mod.

Edwin Cabrera Uribe: (în spaniolă)

În general, ZMT din Panama a răspuns la aşteptările dumneavoastră?

Papa Francisc: (în spaniolă)

Evident, termometrul pentru a vedea dacă o călătorie a răspuns la aşteptări este oboseala, iar eu sunt distrus!

Edwin Cabrera Uribe: (în spaniolă)

Şi în sfârşit, Sfinte Părinte, o problemă comună în toată America Centrală, inclusiv Panama şi bună parte din America Latină: sarcinile fetelor, ale fetelor tinere, sarcini precoce. Numai în Panama au fost 10 mii anul trecut şi în America Centrală n-a fost diferit. Contestatarii Bisericii catolice învinovăţesc Biserica pentru că se opune educaţiei sexuale în şcoli. Biserica catolică gestionează multe şcoli şi universităţi în America Latină. Aş vrea să cunosc opinia papei Francisc despre tema educaţiei sexuale?

Papa Francisc: (în spaniolă)

Eu cred că în şcoli trebuie făcută educaţie sexuală. Sexul este un dar al lui Dumnezeu, nu este un monstru, este un dar al lui Dumnezeu pentru a iubi. Apoi faptul că unii îl folosesc pentru a câştiga bani sau a exploata pe alţii este o altă problemă. Însă trebuie oferită o educaţie sexuală obiectivă, aşa cum este, fără colonizări ideologice. Pentru că dacă în şcoli se dă educaţie sexuală plină de colonizări ideologice, distrugi persoana. Sexul ca dar al lui Dumnezeu trebuie să fie educat, nu cu rigiditate, a educa vine de la „e-ducere”, a scoate ceea ce este mai bun din persoană şi a o însoţi pe drum. Problema este în responsabilii educaţiei, atât la nivel naţional cât şi local sau din fiecare unitate şcolară: ce învăţători se aleg pentru această misiune şi ce cărţi de text… Eu am văzut de toate culorile. Există lucruri care maturizează şi lucruri care dăunează. Cred că asta… Nu ştiu dacă este obiectiv sau nu, ca să nu fie educaţie sexuală în Panama şi spun asta fără a intra în problemele politice din Panama. Trebuie să se aibă educaţie sexuală pentru copii. Idealul este ca să înceapă acasă, cu părinţii. Nu  este posibil întotdeauna, datorită atâtor situaţii ale familiei, sau pentru că nu ştiu cum să facă asta. Şcoală înlocuieşte asta, şi trebuie să facă asta, altminteri va rămâne un gol care după aceea va fi umplut de orice ideologie.

Gisotti:

Sfinte Părinte, acum vă adresează întrebarea Javier Brocal, de la Romereports.

Javier Martínez-Brocal:

Sfinte Părinte, aş vrea mai întâi să vă dau o veste bună: aţi depăşit recordul, pentru că în patru zile – au fost suficiente numai patru zile pentru a cuceri inima de Panama. Aş vrea să vă adresez o întrebare. O spun în italiană, pentru că de acum răspunsurile sunt în italiană. În aceste zile dumneavoastră aţi vorbit cu atâtea persoane, cu atâţia tineri; cu siguranţă aţi vorbit şi cu mulţi care se îndepărtează de Biserică sau care au dificultăţi. După părerea dumneavoastră, care este dificultatea pe care o au tinerii, care sunt motivele care îi îndepărtează de Biserică? Mulţumesc.

Papa Francisc:

Motivele sunt multe! Unele sunt personale, dar cel mai general, primul cred că este lipsa de mărturie a creştinilor, a preoţilor, a episcopilor. Nu spun a papilor pentru că e prea mult (râd), dar şi a lor. Lipsa de mărturie. Dacă un păstor face pe antreprenorul sau organizatorul unui plan pastoral, dacă un păstor nu este aproape de oameni, acest păstor nu dă mărturie de păstor; păstorul trebuie să fie cu oamenii, păstor şi turmă, s-o spunem cu aceşti termeni. Păstorul trebuie să fie în faţa turmei, pentru a indica drumul; în mijlocul turmei, pentru a simţi mirosul oamenilor şi a înţelege ce anume simt oamenii, de ce anume au nevoie, cum simt; şi în spatele turmei pentru a păzi. Dar dacă un păstor nu trăieşte cu pasiune, oamenii se simt abandonaţi sau cu o anumită senzaţie de dispreţ, se simt orfani. Am subliniat păstorii, dar şi creştinii, catolicii ipocriţi, care merg în fiecare duminică la Liturghie şi apoi nu plătesc al treisprezecelea salariu, plătesc la negru, exploatează oamenii, apoi merg în Caraibe, nu numai „la papers” [pentru afaceri], ci în concediu, cu exploatarea oamenilor… „Dar eu sunt catolic, merg în fiecare duminică la Liturghie!”. Dacă tu faci asta, dai o contra-mărturie. Şi asta este după părerea mea ceea ce îndepărtează mai mult pe oameni de Biserică. Şi laicii, toţi… Eu aş spune: nu spune că eşti un catolic dacă nu dai mărturie; spune: eu sunt de educaţie catolică dar sunt lânced, sunt monden, cer scuze, nu priviţi la mine ca model. Asta trebuie spus. Mie îmi este frică de catolicii care se cred perfecţi. Însă istoria se repetă: acelaşi lucru i se întâmpla lui Isus cu învăţătorii legii. „Îţi mulţumesc, Doamne, pentru că nu sunt ca acest sărman păcătos”. Nu merge. Aceasta este lipsa de mărturie. Există alte motive, dificultăţi personale, uneori. Dar cel mai general este acesta.

Gisotti:

Sfinte Părinte, acum vă adresează întrebarea Caroline Pigozzi de la „Paris Match”.

Papa Francisc:

Înainte de toate vreau să vă mulţumesc. L-am întâlnit pe părintele Benoist de Sinety, a concelebrat cu mine… este un om bun… precum şi cei două sute de tineri din Paris.

Caroline Pigozzi:

Este foarte fericit şi are o altă scrisoare pentru dumneavoastră, Sanctitate, pe care v-o voi da săptămâna viitoare, pentru că trebuie s-o scrie…

Papa Francisc:

Foarte bine. Mulţumesc pentru că mi-aţi dat cartea aceea [Benoist de Sinety, Il faut que des voix s’élèvent. Accueil des migrants, un appel au courage, Paris 2018].

Caroline Pigozzi:

Oricum, Sfinte Părinte, am văzut timp de patru zile atâţia tineri rugându-se cu multă intensitate. Printre ei există probabil unii care vor să îmbrăţişeze viaţa călugărească, se poate crede că un anumit număr are vocaţia. Dar poate că vreunul ezită crezând că este un drum dificil deoarece nu se poate căsători. Este posibil să ne gândim că în Biserica catolică, urmând ritul oriental, dumneavoastră veţi permite bărbaţilor căsătoriţi să devină preoţi?

Papa Francisc:

În Biserica catolică, în ritul oriental, pot să facă asta şi se face opţiunea, celibatară sau ca soţ – înainte de diaconat.

Caroline Pigozzi:

Dar acum, cu Biserica catolică de rit latin, se poate crede că dumneavoastră veţi vedea acea decizie?

Papa Francisc:

De rit latin… Îmi vine în minte o frază a sfântului Paul al VI-lea: „Prefer să-mi dau viaţa înainte de a schimba legea celibatului”. Mi-a venit în minte şi vreau s-o spun, pentru că este o frază curajoasă, într-un moment mai dificil decât acesta, era în anii 1968-1970… Personal, cred că celibatul este un dar oferit Bisericii. În al doilea rând, eu nu sunt de acord să se permită celibatul opţional, nu. Ar rămâne numi vreo posibilitate în locurile foarte îndepărtate, mă gândesc la insulele din Pacific… Dar una este a gândi când există necesitate pastorală, acolo, păstorul trebuie să se gândească la credincioşi. Este o carte a părintelui Lobinger [episcopul Fritz Lobinger, Preti per domani, EMI, 2009], interesantă – acesta este un lucru în discuţie între teologi, nu este decizia mea. Decizia mea este: celibatul opţional înainte de diaconat nu. Este ceva al meu, personal, eu n-aş face-o, asta rămâne clar. Sunt un „închis”? Poate. Nu mă simt să stau în faţa lui Dumnezeu cu această decizie. Întorcându-ne la părintele Lobinger, a spus: „Biserica face Euharistia şi Euharistia face Biserica”. Dar unde nu este Euharistia, în comunităţi – gândiţi-vă dumneavoastră, Caroline, la insulele din Pacific…

Caroline Pigozzi:

… şi în Amazonia…

Papa Francisc:

… poate că acolo… în atâtea locuri, spune Lobinger: cine face Euharistia? În acele comunităţi „directorii”, să spunem, organizatorii acelor comunităţi sunt diaconi sau surori sau laici, direct. Şi Lobinger spune: se poate hirotoni un bătrân căsătorit – este teza sa – s-ar putea hirotoni un bătrân căsătorit, dar numai care să exercite munus sanctificandi, adică să celebreze Liturghia, să administreze sacramentul Reconcilierii şi să dea Ungerea Bolnavilor. Hirotonirea sacerdotală dă cele trei munera: regendi – a conduce, păstorul –; docendi – a învăţa – şi sanctificandi. Asta vine cu hirotonirea. Episcopul i-ar da numai facultăţile pentru munus sanctificandi: aceasta este teza, cartea este interesantă. Şi probabil poate ajuta să se gândească problema. Cred că problema trebuie să fie deschisă în acest sens, unde există problemă pastorală, datorită lipsei de preoţi. Nu spun că trebuie să se facă, pentru că n-am reflectat, nu m-am rugat suficient cu privire la asta. Însă teologii trebuie să studieze. Un exemplu este părintele Lobinger… el era un fidei donum din Africa de Sud… este deja bătrân. Dau acest exemplu pentru a semnifica punctele în care trebuie să se facă. Vorbeam cu un oficial de la Secretariatul de Stat, un episcop, care a trebuit să lucreze într-o ţară comunistă la începutul revoluţiei; când am văzut cum mergea acea revoluţie – în anii Cincizeci, mai mult sau mai puţin – episcopii au hirotonit în secret ţărani, buni, religioşi. Apoi, după ce a trecut criza, după treizeci de ani, treaba s-a rezolvat. Şi îmi spunea emoţia pe care a avut-o atunci când, la o concelebrare îi vedea pe aceşti ţărani, cu mâinile de ţăran, care îmbrăcau alba pentru a concelebra cu episcopii. În istoria Bisericii acest lucru a existat. Este un lucru de studiat, de gândit şi de făcut rugăciune.

Caroline Pigozzi:

… sunt şi acei protestanţi căsătoriţi care devin catolici…

Papa Francisc:

Da, dumneavoastră mă întrebaţi despre ceea ce a făcut papa Benedict, este adevărat. Eu uitasem asta: Anglicanorum coetibus, preoţii anglicani deveniţi catolici şi care menţin viaţa [conjugală], ca şi cum ar fi orientali. Îmi amintesc într-o audienţă de miercuri că am văzut atâţia, cu colar, şi atâtea femei cu ei şi copii ţinându-i de mână pe preoţi…, şi mi-au explicat cum era treaba. Este adevărat: mulţumesc pentru că mi-aţi amintit asta.

Gisotti:

Acum vă adresează întrebarea Lena Klimkeit de la DPA.

Lena Klimkeit:

Sfinte Părinte, în timpul lui Via Crucis, vineri, un tânăr a rostit cuvinte foarte puternice despre avort; vreau să le repet o clipă: „Există un mormânt care strigă la cer şi denunţă cruzimea teribilă a omenirii, este mormântul care se deschide în sânul mamelor din care se smulge o viaţă nevinovată. Dumnezeu să ne dea harul să ne umanizăm cu adevărat, să apărăm cu fermitate viaţa şi să facem în aşa fel încât legile care ucid viaţa nevinovată să fie eliminate pentru totdeauna”. Aceasta este o poziţie foarte radicală, după părerea mea. Mă întreb, şi aş vrea să vă întreb, dacă această poziţie respectă şi suferinţa femeilor aflate în această situaţie şi dacă ea corespunde mesajului milostivirii?

Papa Francisc:

Mesajul milostivirii este pentru toţi, şi pentru persoana umană care este în gestaţie. Este pentru toţi. După ce s-a făcut acest faliment există totuşi milostivire. Însă o milostivire dificilă, pentru că problema nu este de a da iertarea, ci de a însoţi o femeie care a conştientizat că a avortat. Sunt drame teribile. Odată am auzit un medic care vorbea despre o teorie conform căreia – nu-mi amintesc bine… – o celulă a fătului abia zămislit merge la măduva spinării a mamei şi acolo primeşte o amintire şi fizică. Aceasta este o teorie, dar pentru a spune: o femeie atunci când se gândeşte la ceea ce a făcut… Eu îţi spun adevărul: trebuie să fii în confesional şi tu trebuie să dai mângâiere acolo, să nu pedepseşti nimic. Pentru aceasta eu am deschis facultatea de a ierta [de păcatul] avortul prin milostivire, pentru că de atâtea ori – dar întotdeauna – trebuie să se întâlnească cu copilul. Eu sfătuiesc, de atâtea ori, când ele plâng şi au această angoasă: „Copilul tău este în cer, vorbeşte cu el, cântă-i nani-nani pe care nu l-ai cântat, pe care nu l-ai putut cânta”. Şi acolo se află o cale de reconciliere a mamei cu copilul. Cu Dumnezeu există deja: este iertarea lui Dumnezeu. Dumnezeu iartă mereu. Însă milostivirea este ca ea [femeia] să elaboreze asta. Drama avortului. Pentru a o înţelege bine, trebuie să fii într-un confesional. Este teribil.

Gisotti:

Mulţumim, Sfinte Părinte. Următoarea întrebare este a lui Valentina Alazraki. Dacă îmi amintesc bine este la a 150-a călătorie apostolică…

Valentina Alazraki:

Papa Francisc, în aceste zile aici în Panama aţi spus că sunteţi foarte aproape de Venezuela, că vă simţiţi foarte aproape de venezuelani şi astăzi aţi cerut o soluţie dreaptă şi paşnică, respectând drepturile umane ale tuturor. Venezuelanii vor să ştie ce înseamnă asta, aşteaptă cuvântul dumneavoastră, vor să ştie dacă această soluţie trece prin recunoaşterea lui Juan Guaidó, care a fost confirmat de multe ţări, alţii cer alegeri pe termen scurt, alegeri libere pentru ca oamenii să poată vota; simt că dumneavoastră sunteţi un papă latinoamerican şi vor să simtă sprijinul dumneavoastră, ajutorul dumneavoastră şi sfatul dumneavoastră. Mulţumesc.

Papa Francisc:

Eu, în acest moment, sprijin tot poporul venezuelan, pentru că este un popor care suferă, cei care stau de o parte şi cei care stau de cealaltă parte, pentru că tot poporul suferă. Dacă eu aş spune „daţi dreptate acestor ţări sau acelor ţări care spun asta…”, m-aş afla într-un rol pe care nu-l cunosc, ar fi o imprudenţă pastorală din partea mea şi aş dăuna. Cuvintele pe care le-am spus le-am gândit şi regândit. Şi cred că prin acele cuvinte am exprimat apropierea mea şi ceea ce simt. Eu sufăr pentru ceea ce se întâmplă în Venezuela în acest moment şi pentru aceasta am cerut să se pună în acord…, o soluţie dreaptă şi paşnică. Ceea ce mă înspăimântă este vărsarea de sânge. Şi cer şi largheţe în ajutor din partea celor care pot să ajute la rezolvarea problemei. Problema violenţei mă terorizează… După toate eforturile făcute în Columbia, gândiţi-vă la ceea ce s-a întâmplat în şcoala cadeţilor de poliţie alaltăieri, ceva înspăimântător. Sângele nu este o soluţie. Pentru aceasta trebuie să fiu… nu-mi place cuvântul „echilibrat”, trebuie să fiu păstor, al tuturor. Şi dacă este nevoie de ajutor, de comun acord, să ceară asta. Acesta este drumul. Mulţumesc.

Gisotti:

Mulţumim, Sfinte Părinte. Este rândul lui Junno Arocho Esteves de la Catholic News Service.

Junno Arocho Esteves:

Bună seara, Sanctitate. În timpul prânzului său cu un grup de tineri pelerini, o tânără americană ne-a povestit că v-a întrebat despre durerea şi despre supărarea atâtor catolici, îndeosebi în Statele Unite, datorită crizei abuzurilor. Atâţia catolici americani se roagă pentru Biserică, dar mulţi se simt trădaţi, dărâmaţi, după recentele ştiri despre abuzuri şi muşamalizare din partea unor episcopi şi au pierdut încrederea în ei. Sanctitate, care sunt aşteptările şi speranţele dumneavoastră pentru întâlnirea din februarie, pentru ca Biserica să poată reîncepe să reconstruiască încrederea între credincioşi şi episcopii lor?

Papa Francisc:

Acesta este viclean! A pornit de la călătorie şi a ajuns acolo… Felicitări! Mulţumesc pentru întrebare. Ideea s-a născut în C9 [Consiliul cardinalilor], pentru că acolo noi vedeam că unii episcopi nu înţelegeau bine sau nu ştiau ce să facă, sau făceau un lucru bun şi un altul greşit. Şi am simţit responsabilitatea de a da o „cateheză” despre această problemă Conferinţelor Episcopale. Pentru această sunt chemaţi preşedinţii [la întâlnirea din februarie]. O cateheză pentru ca, mai întâi, să se conştientizeze drama: ce înseamnă un băiat abuzat, o fată abuzată. Eu primesc cu regularitate persoane abuzate. Îmi amintesc de unul de 40 de ani care nu putea să se roage. Este teribil, suferinţa, este teribilă. Deci mai întâi: să conştientizeze acest lucru. Al doilea: să ştie ce trebuie să se facă, procedura. Pentru că uneori episcopul nu ştie ce anume să facă, pentru că este un lucru care a crescut foarte tare, şi [cunoaşterea a ceea ce trebuie să se facă] n-a ajuns peste tot, să spunem aşa. Şi apoi, trebuie să se facă programe, generale, dar să ajungă la toate Conferinţele Episcopale: ce trebuie să facă episcopul; ce trebuie să facă arhiepiscopul care este mitropolitul; ce trebuie să facă preşedintele Conferinţei Episcopale. Dar ca să fie clar, în aşa manieră încât să existe – s-o spunem în termeni un pic juridici – protocoale care să  fie clare. Acesta este elementul principal. Însă mai înainte de ceea ce trebuie făcut vine ceea ce am spus mai înainte: să se conştientizeze. Apoi [în întâlnirea din februarie] se va face rugăciune, va exista vreo mărturie pentru a ajuta să se conştientizeze şi apoi vreo liturgie penitenţială pentru a cere iertare pentru toată Biserica. Lucrează bine în pregătirea acestor lucruri. Eu îmi permit să spun că am perceput un pic de aşteptare umflată: trebuie dezumflate aşteptările, [ducându-le] la aceste puncte pe care eu le spun. Pentru că problematica abuzurilor va continua, este o problemă umană, dar umană peste tot! Am citit o statistică alaltăieri, una din acele statistici care spun: 50% s-a denunţat, din acest 50, 20% s-a ascultat – şi diminuează – şi se termina astfel: 5% s-a condamnat. Este teribil, teribil. Este o dramă umană pe care trebuie să o conştientizăm. Şi noi, rezolvând problema în Biserică, dar conştientizând, vom ajuta la rezolvarea ei şi în societate, în familii, unde ruşinea acoperă totul. Dar mai întâi trebuie să conştientizăm, să avem protocoalele şi să mergem înainte. Aceasta este treaba. Şi… felicitări!

Gisotti:

Nu ştiu dacă este spaţiu pentru o altă întrebare… Poate pe scurt: Manuela Tulli de la ANSA. Dacă puteţi să fiţi rapidă pentru că – tocmai – urmează să aducă cina. Mulţumesc, Manuela.

Manuela Tulli:

Bună seara, Sfinte Părinte. Dumneavoastră în timpul acestei ZMT aţi spus că este absurd şi iresponsabil a-i considera pe migranţi ca purtători ai răului social. În Italia, noile politici cu privire la migranţi au dus la închiderea lui CARA din Castelnuovo di Porto, pe care dumneavoastră o cunoaşteţi bine. Era o experienţă unde se vedeau seminţe de integrare, copiii mergeau la şcoală, iar acum acele persoane riscă o dezrădăcinare. Dumneavoastră aţi ales să celebraţi cu ei Joia Sfântă din 2016. Aş vrea să vă întreb ce anume simţiţi cu privire la decizia închiderii lui CARA din Castelnuovo di Porto, unde dumneavoastră aţi fost ca să celebraţi Joia Sfântă din 2016. Şi acum riscul este o dispersare a acelei experienţe, cu copii care…

Papa Francisc:

Da, am auzit glasuri despre ceea ce se întâmpla în Italia, dar eram cufundat în ZMT, astfel că nu cunosc bine situaţia dar îmi imaginez. Este adevărat că problema migranţilor este o problemă foarte complexă, foarte complexă. Este o problemă pentru care avem nevoie de amintire, adică să ne întrebăm dacă patria mea a fost făcută de migranţi. Noi argentinienii: toţi migranţi. Statele Unite: toţi migranţi. Această amintire. Un episcop, un cardinal – nu-mi amintesc care – a scris un articol foarte frumos despre o problemă de „lipsă de amintire”, aşa se numea. Acesta este un punct. Apoi, cuvintele pe care eu le folosesc: a primi, inima deschisă pentru a primi; a însoţi; a face să crească şi a integra. De asemenea spun: guvernantul trebuie să folosească prudenţa pentru că prudenţa este virtutea guvernantului. Asta am spus aici, în ultimul zbor, aceste cuvinte. Da, este o ecuaţie dificilă. Mie îmi vine în minte exemplul suedez care, în anii 1970, cu dictaturile – Operaţiunea Condor din America Latină –, a primit atâţia migranţi, atâţia, dar toţi integraţi. Văd şi ce face „Sfântul Egidiu”, de exemplu: integrează imediat. Însă suedezii, anul trecut, au spus: „Opriţi-vă un pic pentru că nu putem termina parcursul”. Şi aceasta este prudenţa guvernantului. Este o problemă de caritate, de iubire, de solidaritate şi eu reafirm că naţiunile mai generoase în asta, în a primi – pentru celelalte aspecte n-au reuşit să facă asta aşa de mult – au fost Italia şi Grecia. Şi un pic Turcia, un pic. Dar Grecia a fost foarte generoasă. Şi Italia, mult. Când m-am dus la Lampedusa, era începutul, anul 2013. Dar este adevărat că trebuie să se gândească în mod realist. Apoi există un alt lucru important, de care trebuie ţinut cont: un mod de a rezolva problema migraţiilor este a ajuta ţările de unde vin. Migranţii ori vin din cauza foamei ori vin din cauza războiului. Trebuie investit acolo unde este foame, şi Europa este capabilă să facă asta, în aşa fel încât să ajute să se crească. Dar există mereu, vorbind despre Africa, există mereu acel imaginar colectiv pe care noi îl avem în inconştient: Africa trebuie exploatată. Acest lucru este istoric şi acest lucru doare. Migranţii din Orientul Mijlociu au găsit alte căi de ieşire; Libanul este o minunăţie de generozitate: are peste un milion de sirieni. Iordania este acelaşi lucru: sunt deschişi, fac ceea ce pot, sperând să reintegreze. De asemenea şi Turcia a primit pe unii. Şi noi în Italia am primit pe unii. Dar este o problemă complexă, despre care trebuie să se vorbească fără prejudecăţi, ţinând cont de toate aceste lucruri care mi-au venit în minte.

Gisotti:

Mulţumim, Sfinte Părinte. Aşadar, poftă bună, călătorie plăcută şi peste o săptămână ne revedem pentru o altă călătorie foarte importantă [în Emiratele Arabe Unite].

Papa Francisc:

Vă mulţumesc mult pentru munca voastră. Aş vrea să spăun numai un lucru despre Panama: am simţit un sentiment nou. Eu cunosc America Latină, dar Panama nu. Şi mi-a venit acest cuvânt: Panama este o naţiune „nobilă”. Eu am găsit nobleţe. Asta vreau să spun. Şi vreau să spun un alt lucru, pe care l-am spus atunci când m-am întors din Columbia, vorbind despre experienţa din Cartagena şi din alte oraşe, un lucru pe care noi în Europa nu-l vedem: care este orgoliul, în acest caz al panamezilor? Îi ridică pe copii şi îţi spun: „Aceasta este victoria mea, acesta este viitorul meu, acesta este orgoliul meu!”. Asta, în iarna demografică pe care o trăim în Europa – în Italia este sub zero – trebuie să ne facă să ne gândim: care este orgoliul? Turismul, vila, căţelul, sau a ridica un copil? Mulţumesc! Rugaţi-vă pentru mine, am nevoie de asta. Mulţumesc!

Gisotti:

Mulţumim, Sfinte Părinte.

Traducere de pr. dr. Mihai Pătraşcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.