Categorii

Conferinţă de presă a Sfântului Părinte Francisc în zborul de întoarcere din călătoria apostolică în Mozambic, Madagascar şi Mauritius (10 septembrie 2019)

Matteo Bruni:

Bună ziua! Bună ziua, Sfinte Părinte. În aceste zile am putut să întâlnim popoarele din aceste ţinuturi africane şi din Oceanul Indian. Sunt popoare cu atâţia tineri, atâţia adolescenţi, copii, popoare pline de entuziasm şi de speranţă, tocmai pentru că sunt tinere. Am putut vedea şi atâtea răni pe care dumneavoastră le-aţi atins cu mâna şi în discursurile dumneavoastră, şi cu jurnaliştii am văzut atâtea semne de înviere, de reconciliere şi de pace. Jurnaliştii, însoţitorii dumneavoastră de călătorie, au urmărit intens evenimentele din aceste zile şi au dus lumii istoriile, feţele precum şi tematicile pe care le-au întâlnit, contribuind să pună Mozambicul, Africa, Madagascarul şi Mauritius în centrul interesului internaţionale. Eu le mulţumesc jurnaliştilor pentru munca făcută cu pasiune şi trudă şi lor le-aş da cuvântul pentru câteva întrebări pe care doresc să vi le adreseze, înainte de toate jurnaliştii care provin din ţările în care am fost.

Papa Francisc:

Înainte de toate vreau să mulţumesc pentru companie, mulţumesc!

Matteo Bruni:

Primul jurnalist care pune o întrebare este Julio Mateus Manjate de la „Noticias”, din Mozambic.

Julio Mateus Manjate (Noticias, Mozambic):

Mulţumesc, Sfinte Părinte. Înainte de toate mulţumesc această oportunitate de a vorbi în numele colegilor din presă din Mozambic care îl însoţesc pe Sfântul Părinte. În trecerea prin Mozambic v-aţi întâlnit cu preşedintele Republicii şi cu preşedinţii celor două partide prezente în Parlament. Mi-ar place să ştiu care este, după aceste colocvii, aşteptarea dumneavoastră pentru procesul de pace şi ce mesaj aţi vrea să lăsaţi Mozambicului. Şi două scurte comentarii, una despre problema xenofobiei care se întâlneşte în Africa, precum şi despre problema tineretului, impactul reţelelor sociale în educaţia tinerilor.

Papa Francisc:

Primul punct, despre procesul de pace. Astăzi se identifică Mozambicul cu un lung proces de pace care a avut urcuşurile şi coborâşurile sale, dar la sfârşit au ajuns la acea îmbrăţişare istorică. Eu îmi doresc ca acesta să meargă înainte şi mă rog pentru asta. Îi invit pe toţi să facă efortul pentru ca acest proces de pace să meargă înainte. Pentru că totul se pierde cu războiul, totul se câştigă cu pacea, a spus un papă înainte de mine. Acest moto este clar, nu trebuie uitat. Este un proces de pace lung pentru că a avut o primă fază, apoi a căzut, apoi o altă fază… Şi efortul conducătorilor partidelor adversare, ca să nu spunem duşmane, de a merge ca să se întâlnească între ei a fost şi un efort periculos, unii riscau viaţa… Dar la sfârşit am ajuns. Aş vrea să mulţumesc tuturor persoanelor care au ajutat în acest proces de pace. De la început, într-o cafenea din Roma: erau câteva persoane care vorbeau, era un preot din Comunitatea „Sfântul Egidiu”, care va fi făcut cardinal la 5 octombrie… A început acolo… Şi apoi, cu ajutorul atâtor oameni, şi al Comunităţii „Sfântul Egidiu”, au ajuns la acest rezultat. Noi nu trebuie să fim triumfalişti în aceste lucruri. Triumful este pacea. Noi nu avem dreptul să fim triumfalişti, pentru că pacea este încă fragilă în ţara ta, aşa cum în lume este fragilă, şi trebuie să fie tratată aşa cum se tratează lucrurile abia născute, ca pe prunci, cu multă, multă tandreţe, cu multă delicateţe, cu multă iertare, cu multă răbdare, pentru a o face să crească aşa încât să devină robustă. Dar este triumful ţării: pacea este victoria ţării, trebuie să recunoaştem asta.

Şi acest lucru este valabil pentru toate ţările, pentru toate ţările care se distrug cu războiul. Războaiele distrug, fac să se piardă totul. Eu mă lungesc un pic asupra acestei teme a păcii pentru că este la inima mea. Când a fost celebrarea debarcării în Normandia, cu câteva luni în urmă, da, e adevărat, erau conducătorii guvernelor care comemorau ceea ce era începutul sfârşitului unui război crud, precum şi al unei dictaturi inumane şi crude ca nazismul şi fascismul… Dar pe acea plajă au rămas 46 de mii de soldaţi! Preţul războiului! Vă mărturisesc că atunci când am mers la Anzio ca să celebrez ziua răposaţilor, în inimă simţeam aşa… Dar trebuie să lucrăm pentru a crea această conştiinţă, că războaiele nu rezolvă nimic, dimpotrivă fac să câştige persoanele care nu vor binele omenirii. Scuzaţi-mă pentru acest adaos, dar trebuia s-o spun, în faţa unui proces de pace pentru care eu mă rog şi voi face totul pentru ca să meargă înainte şi vă urez ca să crească puternic.

Problema tineretului. Africa este un continent tânăr, are viaţă tânără. Dacă noi facem comparaţie cu Europa, voi repeta ceea ce am spus la Strasbourg: mama Europa a devenit aproape „bunica Europa”, a îmbătrânit, trăim o iarnă demografică foarte gravă în Europa. Am citit că – nu ştiu în ce ţară, dar este o statistică oficială a guvernului din acea ţară – în anul 2050, în ţara aceea, vor fi mai mulţi pensionari decât oameni care muncesc. Acest lucru este tragic. Care este originea acestei îmbătrâniri a Europei? Cred – este o opinie personală – că la rădăcină este bunăstarea. Alipirea de bunăstare: „Da, dar ne simţim bine, eu nu fac copii pentru că trebuie să cumpăr vila, trebuie să merg să fac turism, asta, cealaltă… Mă simt bine aşa, un copil este un risc, nu se ştie niciodată…”. Bunăstare şi linişte, dar o bunăstare care te face să îmbătrâneşti. În schimb Africa este plină de viaţă. Am găsit în Africa un gest pe care l-am găsit în Filipine şi la Cartagena în Columbia. Oamenii cu copiii ridicaţi sus, îţi arătau copiii: „Aceasta este comoara mea, aceasta este victoria mea”. Orgoliul. Este comoara săracilor, copilul. Dar este comoara unei patrii, a unei ţări. Acelaşi gest l-am văzut în Europa de Est, la Iaşi, mai ales acea bunică cer îl arăta pe copil: „Acesta este triumful meu…”. Voi aveţi provocarea de a educa aceşti tineri şi de a face legi pentru aceşti tineri. Educaţia în acest moment este prioritară în ţara ta. Este prioritar să o faceţi să crească prin legi cu privire la educaţie. Primul ministru din Mauritius mi-a vorbit despre asta şi spunea că el are în minte provocarea de a face să crească sistemul educativ gratuit pentru toţi. Gratuitatea sistemului educativ: este important, pentru că sunt centre de educaţie de nivel înalt, dar cu plată. Centre educative, există în toate ţările, dar trebuie înmulţite, pentru ca educaţia să ajungă la toţi. Legile cu privire la educaţie. Sănătate şi educaţie sunt elemente-cheie în acest moment în ţările acelea.

Al treilea punct, xenofobia. Am citit în ziare despre această problemă a xenofobiei, dar nu este o problemă numai a Africii. Este o problemă, este o boală umană, ca pojarul… Este o boală care vine, intră într-o ţară, intră într-un continent… Şi punem ziduri; şi zidurile îi lasă singuri pe cei care le construiesc. Da, lasă în afară atâţia oameni, dar ceea ce rămâne înăuntrul zidurilor vor rămâne singuri şi, la sfârşitul istoriei, înfrânţi de invazii puternice. Xenofobia este o boală, o boală care îşi dă justificări: puritatea rasei, de exemplu, pentru a menţiona o xenofobie din secolul trecut. Şi xenofobiile uneori merg pe aşa-numitele populisme politice. Am spus săptămâna trecută, sau cealaltă, că uneori simt că fac discursuri care se aseamănă cu acelea ale lui Hitler în ’34. Se vede că există un refren în Europa… Dar şi voi în Africa aveţi o altă problemă culturală pe care trebuie s-o rezolvaţi. Îmi amintesc că am vorbit despre asta în Kenya: tribalismul. Aici este nevoie de o muncă de educaţie, de apropiere între diferitele triburi pentru a face o naţiune. Am comemorat 25 de ani de la tragedia din Rwanda în urmă cu puţin timp: este un efect al tribalismului. Îmi amintesc în Kenya, pe stadion, când am cerut tuturor să se ridice în picioare şi să-şi dea mâna şi să spună „nu tribalismului, nu tribalismului!”. Trebuie să spunem nu. Şi aceasta este o închidere, precum şi o xenofobie, o xenofobie familială dar este totuşi o xenofobie. Trebuie luptat împotriva acestui lucru: fie xenofobia unei ţări împotriva alteia, fie xenofobia internă, ca în cazul unor locuri din Africa, prin tribalism, ne duc la tragedii ca aceea din Rwanda, de exemplu.

Matteo Bruni:

A doua întrebare vine de la dr. Ratovoarivelo din Madagascar.

Marie Frédeline Ratovoarivello (Radio Don Bosco, Madagascar):

Sanctitate, dumneavoastră aţi vorbit despre viitorul tinerilor, în timpul vizitei apostolice. Cred că întemeierea unei familii este foarte importantă pentru viitor. Actualmente în Madagascar mulţi tineri trăiesc în situaţii de familie foarte complexe, din cauza sărăciei. Cum poate Biserica să-i însoţească pe tineri, din moment ce aceştia cred că învăţăturile sale sunt depăşite cu privire la criza familială şi la revoluţia sexuală de astăzi? Vă mulţumesc, Sfinte Părinte.

Papa Francisc:

Familia este desigur un element-cheie în asta, în educaţia copiilor. Este emoţionant modul de a se exprima al tinerilor, în Madagascar am văzut asta, şi am văzut asta şi în Mauritius, precum şi în Mozambic la întâlnirea interreligioasă a tinerilor pentru pace. A da valori tinerilor, a-i face să crească. În Madagascar problema familiei este legată de problema sărăciei, de lipsa locului de muncă precum şi uneori de exploatarea muncii din partea atâtor firme. De exemplu, în cariera de granit [la Antananarivo], cei care muncesc câştigă un dolar şi jumătate pe zi. Şi legile cu privire la muncă, legile care ocrotesc familia, acest lucru este fundamental. Precum şi valorile familiale, există, există, dar uneori sunt apoi distruse de sărăcie, nu valorile ci faptul de a le putea transmite şi a duce înainte educaţia tinerilor, a-i face să crească. În Madagascar am văzut opera de la Akamasoa: lucrul cu copiii, pentru ca ei să poată trăi într-o familie, care nu este cea naturală, este adevărat, dar este unica posibilitate.

Ieri în Mauritius, după Liturghie, l-am găsit pe mons. Rueda cu un poliţist, înalt, mare, care avea în braţe o fetiţă, avea doi ani mai mult sau mai puţin. Se pierduse şi plângea pentru că nu-i găseau pe părinţi. Poliţia a anunţat pentru ca să vină şi între timp o alintau. Şi acolo am văzut drama atâtor copii şi tineri care pierd legătura familială deşi trăiau în familie, dar într-un moment o pierd… În acest caz numai datorită unui incident. Precum şi rolul statului pentru a-i susţine şi a-i face să crească. Statul trebuie să se îngrijească de familie, de tineri: este o obligaţie a statului, o obligaţie de a-i face să crească. Apoi, repet, pentru o familie a avea un copil este o comoară. Şi voi aveţi această conştiinţă, aveţi conştiinţa comorii. Dar acum este necesar ca toată societatea să aibă conştiinţa de a face să crească această comoară, pentru a face să crească ţara, pentru a face să crească patria, a face să crească valorile care vor da suveranitate patriei. Nu ştiu dacă am răspuns mai mult sau mai puţin. Un lucru care m-a impresionat în privinţa copiilor, în toate cele trei ţări, este că salutau. Erau şi copii mici care salutau: participau la bucurie. Despre bucurie aş vrea să vorbesc după aceea. Mulţumesc.

Matteo Bruni:

A treia întrebare, Sanctitate, vine de la dl. Mootoosamy, din Mauritius.

Jean-Luc Mootoosamy (Radio One, Mauritius):

Primul ministru din Mauritius v-a mulţumit pentru preocuparea dumneavoastră pentru suferinţa concetăţenilor noştri care au fost constrânşi să abandoneze arhipelagul propriu din Regatul Unit după despărţirea ilegitimă a acestei părţi a teritoriului nostru înainte de independenţă. Astăzi în insula Diego Garcia este o bază militară americană. Sfinte Părinte, chagossianii aflaţi în exil forţat de cincizeci de ani vor să se întoarcă la pământul lor şi respectivele administraţii din Statele Unite şi Regatul Unit nu permit ca să se întâmple asta, cu toate că există o rezoluţie a Naţiunilor Unite din mai anul acesta. Cum puteţi susţine dumneavoastră voinţa chagossianilor şi să ajutaţi poporul Chagos să se întoarcă acasă?

Papa Francisc:

Aş vrea să reafirm învăţătura Bisericii despre asta. Organizaţiile internaţionale, când noi le recunoaştem şi le dăm capacitatea de a judeca la nivel internaţional – să ne gândim la Tribunalul Internaţional de la Haga sau la Naţiunile Unite –, când se pronunţă, dacă suntem o umanitate unică, trebuie să ascultăm. Este adevărat că nu întotdeauna lucrurile care par corecte pentru toată omenirea vor fi corecte pentru buzunarele noastre, dar trebuie să se asculte de instituţiile internaţionale. Pentru aceasta au fost create Naţiunile Unite, au fost create tribunale internaţionale, pentru ca atunci când există vreun conflict intern sau între ţări să se meargă acolo pentru a-l rezolva ca fraţi, ca ţări civile.

Apoi este un alt fenomen care, nu ştiu, o spun clar, nu ştiu dacă se poate referi la acest caz. Acum cazul particular îl las deoparte. Am spus că mi se pare corect să se facă referinţă la organizaţiile internaţionale. Dar este un fenomen. Când are loc eliberarea unui popor sau statul dominant vede că trebuie să plece – în Africa au fost atâtea eliberări de Franţa, de Marea Britanie, de Belgia, de Italia…, au trebuit să plece –, unele s-au format bine, dar în toate există mereu ispita de a pleca „luând ceva în buzunar”. Da, eu acord eliberarea acestui popor dar „firimitura” o iau cu mine… De exemplu, dau eliberarea ţării dar „de la paviment în sus”: subsolul rămâne al meu. Este un exemplu, nu ştiu dacă este adevărat, dar pentru a da un exemplu. Există mereu această ispită. Cred că organizaţiile internaţionale trebuie să realizeze şi un proces de însoţire, recunoscând puterilor dominante ceea ce au făcut pentru ţara aceea şi recunoscând bunăvoinţa de a pleca şi ajutându-le pentru ca să plece total, cu libertate, cu fraternitate. Este o lucrare culturală lentă a omenirii şi în asta instituţiile internaţionale ne ajută mult, mereu, şi trebuie să mergem înainte întărind instituţiile internaţionale: Naţiunile Unite, ca să reia acel spirit…; Uniunea Europeană, ca să fie mai puternică, nu în sensul dominării, ci în sensul dreptăţii, fraternităţii, unităţii pentru toţi. Acesta este, cred, unul din lucrurile importante.

Dar este un alt lucru pe care aş vrea să-l spun profitând de intervenţia dumneavoastră. Astăzi nu există colonizări geografice – cel puţin nu atâtea… –, dar există colonizări ideologice, care vor să intre în cultura popoarelor şi să schimbe acea cultură şi să omogenizeze omenirea. Este imaginea globalizării ca o sferă: toţi egali, fiecare punct echidistant de centru. În schimb adevărata globalizare nu este o sferă, este un poliedru unde fiecare popor, fiecare naţiune păstrează propria identitate dar se uneşte cu toată omenirea. În schimb colonizarea ideologică încearcă să şteargă identitatea celorlalţi pentru a-i face egali; şi vin cu propuneri ideologice care merg împotriva naturii acelui popor, împotriva istoriei acelui popor, împotriva valorilor acelui popor. Trebuie să respectăm identitatea popoarelor. Aceasta este o premisă care trebuie apărată mereu. Trebuie respectată identitatea popoarelor şi astfel alungăm toate colonizările. Mulţumesc.

Da, înainte de a-i da cuvântul lui EFE – care este privilegiata acestei călătorii: este „bătrână”, are 80 de ani! – aş vrea să spun ceva mai mult despre călătorie, ceva care m-a impresionat mult. Din ţara ta [Mauritius] m-a impresionat mult capacitatea de unitate interreligioasă, de dialog interreligios. Nu se şterge diferenţa religiilor ci se subliniază că toţi suntem fraţi, că toţi trebuie să vorbim. Şi acesta este un semnal de maturitate a ţării tale. Vorbind cu primul ministru ieri am rămas uimit de modul în care ei au elaborat această realitate şi o trăiesc ca necesitate de convieţuire. Există şi o comisie interculturală care se adună… Primul lucru pe care l-am găsit ieri intrând în episcopie – o anecdotă – a fost un buchet de flori foarte frumos. Cine l-a trimis? Marele imam. Da, fraţilor: fraternitatea umană care este la bază şi respectă toate credinţele. Respectul religios este important, pentru aceasta eu le spun misionarilor: „Să nu faci prozelitism”. Prozelitismul este valabil pentru politică, pentru lumea sportului – echipa mea, a ta… –, este valabil pentru toate acestea dar nu pentru credinţă. „Dar ce înseamnă pentru dumneavoastră, papă, a evangheliza?”. Există o frază a sfântului Francisc care m-a luminat mult. Francisc de Assisi le spunea fraţilor săi: „Duceţi Evanghelia, dacă ar fi necesar şi cu cuvintele”. Adică a evangheliza este ceea ce noi citim în cartea Faptele Apostolilor: mărturie. Şi acea mărturie provoacă întrebarea: „Dar tu pentru ce trăieşti aşa, pentru ce faci asta?”. Şi atunci explic: „Pentru Evanghelie”. Vestirea vine după mărturie. Mai întâi trăieşte ca un creştin şi, dacă îţi cer, fă vestirea. Mărturia este primul pas şi protagonistul evanghelizării nu este misionarul, este Duhul Sfânt, care-i face pe creştini şi pe misionari să dea mărturie. Apoi vor veni întrebările sau nu vor veni, dar mărturia vieţii, acesta este primul pas. Este important pentru a evita prozelitismul. Când voi vedeţi propuneri religioase care merg pe calea prozelitismului, nu sunt creştine. Caută prozeliţi, nu adoratori ai lui Dumnezeu în adevăr, pornind de la mărturie. Profit de ocazie ca să spun asta pentru experienţa voastră interreligioasă care este atât de frumoasă. Şi primul ministru mi-a spus şi că atunci când unul cere un ajutor, se dă acelaşi ajutor tuturor şi nimeni nu se ofensează, pentru că se simt fraţi. Şi asta face unitatea ţării. Este foarte, foarte important.

Apoi, la întâlniri nu erau numai catolici, erau creştini de alte confesiuni şi erau musulmani, hinduşi dar toţi erau fraţi. Asta am văzut şi în Madagascar destul de mult precum şi [în Mozambic] la întâlnirea interreligioasă a tinerilor pentru pace, unde tinerii de diferite religii au voit să exprime cum trăiesc ei dorinţa pentru pace. Pace, fraternitate, convieţuire interreligioasă, fără prozelitism. Sunt lucruri pe care trebuie să le învăţăm pentru convieţuire. Acesta este un lucru pe care trebuie să-l spun.

Apoi, un alt lucru care m-a impresionat – şi fac referinţă la această întâlnire din ţara ta şi apoi în cele trei ţări, dar iau una, Madagascarul, pentru că am pornit de acolo –: poporul. Pe străzi era poporul, poporul auto-convocat. La Liturghie pe stadion sub ploaie era poporul şi dansa sub ploaie, era fericit… Fericit, apoi voi relua asta. Precum şi la veghea nocturnă [a tinerilor din Madagascar] şi la Liturghie – care se spune că au depăşit un milion (nu ştiu, statisticile oficiale spun asta, eu merg un pic mai dedesubt, să spunem 800 de mii), însă numărul nu interesează, interesează poporul, oamenii care au mers pe jos de după-amiaza dinainte, au fost la veghe, au dormit acolo. M-am gândit la Rio de Janeiro din 2013, când dormeau pe plajă. Era poporul care voia să fie cu papa. Eu m-am simţit umil şi foarte mic în faţa acestei grandiozităţi a „suveranităţii” populare. Şi care este semnul că un grup de oameni este popor? Bucuria. Erau săraci, erau oameni care n-au mâncat în acea după-amiază pentru a fi acolo, dar erau bucuroşi. În schimb când persoanele sau grupurile se îndepărtează de acel simţ popular al bucuriei, pierd bucuria. Este unul din primele semnale, tristeţea persoanelor singure, tristeţea celor care au uitat rădăcinile lor culturale. A avea conştiinţa de a fi un popor înseamnă a avea conştiinţa de a avea o identitate, de a avea un mod de a înţelege realitatea, şi asta îi uneşte pe oameni. Însă semnul că tu eşti în popor şi nu într-o elită, este bucuria, bucuria comună. Asta am voit să subliniez. Şi pentru aceasta copiii salutau aşa, pentru că părinţii contagiau bucuria.

Mulţumesc! Asta e ceea ce voiam să spun despre călătorie, după aceea dacă îmi vine în minte altceva, voi spune. Acum, „privilegiata”!

Cristina Cabrejas Giles (de la agenţia spaniolă EFE, care celebrează optzeci de ani de la întemeiere):

Mulţumesc, Sfinte Părinte, pentru oportunitate. Am două întrebări. Una privilegiată şi una despre tema călătoriei. Dacă vreţi v-o adresez pe cea privilegiată, ne scoatem dintele, cer scuze colegilor, aş vrea numai să întreb dacă îmi puteţi răspunde în spaniolă, după aceea traduc eu, nu este problemă. [în spaniolă] Înainte de toate, să considerăm eventual că unul din proiectele dumneavoastră pentru viitor este să veniţi în Spania, să vedem dacă va fi posibil, sperăm! Şi întrebarea pe care voiam s-o adresez: în aceşti optzeci de ani ai lui EFE am interpelat diferite personalităţi, lideri mondiali, cu privire la informaţie şi la jurnalism, şi vreau să vă întreb: cum credeţi că va fi informaţia din viitor?

Papa Francisc:

Aş avea nevoie de globul de cristal!… Voi merge în Spania, dacă trăiesc, dar prioritatea călătoriilor în Europa este pentru ţările mici, după aceea cele mai mari.

Nu ştiu cum va fi comunicarea din viitor. Mă gândesc cum era, de exemplu, comunicarea când eram tânăr, încă fără televiziune, cu radioul, cu ziarul, chiar cu ziarul clandestin care era persecutat de guvernul care era la rând, se vindea noaptea cu voluntarii…; precum şi comunicarea orală. Dacă facem comparaţie cu asta, era o informaţie precară şi aceasta de astăzi va fi probabil precară faţă de aceea din viitor. Ceea ce rămâne ca o constantă a comunicării este capacitatea de a transmite un fapt şi de a-l distinge de relatare, de reportaj. Unul din lucrurile care dăunează comunicării, din trecut, din prezent şi din viitor, este ceea ce este prezentat. Există un studiu foarte frumos, apărut în urmă cu trei ani, al lui Simone Paganini, un studios de la Universitatea din Aachen (Germania), şi vorbeşte despre mişcarea comunicării între scriitor, scriere şi cititor. Comunicarea riscă mereu să treacă de la fapt la ceea ce este prezentat şi asta ruinează comunicarea. Este important ca să rămână faptul şi să ne apropiem mereu de fapt. Văd asta şi în curie: există un fapt şi apoi fiecare îl împodobeşte punând de la el, fără intenţie rea, aceasta este dinamica. Aşadar asceza comunicatorului este întotdeauna să se întoarcă la fapt, să prezinte faptul, şi apoi să spună: „interpretarea mea este aceasta, mi-au spus asta”, distingând faptul de ceea ce este prezentat. Cu ceva timp în urmă mi-au povestit istoria Scufiţei Roşii, dar pe baza a ceea ce era prezentat, şi se termina cu Scufiţa Roşie şi bunica ce puneau lupul în oală şi îl mâncau! Povestea schimba lucrurile. Oricare ar fi mijlocul de comunicare, garanţia este fidelitatea. „Se spune că” se poate folosi? Da, se poate folosi în comunicare dar stând în alertă pentru a constata obiectivitatea lui „se spune că”. Este una din valorile care trebuie urmărite în comunicare.

În al doilea rând, comunicarea trebuie să fie umană, şi spunând umană înţeleg constructivă, adică trebuie să-l facă pe celălalt să crească. O comunicare nu poate să fie folosite ca un instrument de război, pentru că este anti-umană, distruge. Cu puţin timp în urmă i-am dat părintelui Ruedad un articol pe care l-am găsit într-o revistă, intitulat: „Picăturile de arsenic al limbii”. Comunicarea trebuie să fie în slujba construirii, nu a distrugerii. Şi când este comunicarea în slujba distrugerii? Când apără proiecte inumane. Să ne gândim la propaganda dictaturilor din secolul trecut, erau dictaturi care ştiau să comunice bine, dar alimentau războiul, diviziunile şi distrugerea. Nu ştiu ce să spun tehnic pentru că nu sunt îndemânatic în materie. Am voit să subliniez valori la care comunicarea, cu orice mijloc, trebuie să se menţină mereu coerentă.

Cristina Cabrejas Giles (a doua întrebare):

Să ne întoarcem la călătorie. Una din temele acestei călătorii a fost protejarea ambientului. Aţi vorbit despre asta în toate discursurile, aţi vorbit despre protejarea copacilor, despre incendii, despre despădurire… În acest moment se întâmplă în Amazonia. Dumneavoastră credeţi că guvernele din aceste zone fac tot posibilul pentru a proteja acest plămân al lumii?

Papa Francisc:

Mă întorc asupra Africii. Asta am spus-o într-o altă călătorie. Există în inconştientul colectiv un moto: Africa trebuie exploatată. Este un lucru inconştient. Noi nu gândim niciodată: Europa trebuie exploatată, nu. Africa trebuie exploatată. Şi noi trebuie să eliberăm omenirea de acest inconştient colectiv. Punctul cel mai puternic al exploatării, nu numai în Africa ci în lume, este ambientul, despădurirea, distrugerea biodiversităţii. În urmă cu câteva luni, i-am primit pe capelanii persoanele de pe mare şi la audienţă erau şapte tineri pescari care pescuiau cu o barcă ce nu era mai lungă decât acest avion. Pescuiau cu mijloace mecanice cum se foloseşte acum, un pic aventurieri. Mi-au spus asta: de câteva luni până astăzi am prins 6 tone de plastic. (În Vatican am interzis plasticul, facem această muncă). 6 tone de plastic! Aceasta este o realitate, numai a mărilor… Intenţia de rugăciune a papei din această lună este tocmai protejarea oceanelor, care ne dau şi oxigenul pe care-l respirăm. Apoi sunt marii „plămâni” ai omenirii, unul în Africa centrală, celălalt în Brazilia, toată zona panamazoniană; şi apoi există un altul, nu-mi amintesc unde… Există şi plămâni mici de acelaşi gen. A apăra ecologia, biodiversitatea, care este viaţa noastră, a apăra oxigenul. Pe mine mă face să sper că lupta cea mai mare pentru biodiversitate, pentru apărarea ambientului, o duc înainte tinerii. Au o mare conştiinţă, pentru că ei spun: viitorul este al nostru; voi, cu al vostru, faceţi ceea ce vreţi, dar nu cu al nostru! Începem să raţionăm un pic din asta. Cred că am ajuns la acordul de la Paris a fost un bun pas înainte. Apoi ultimul de la Marrakech… Sunt întâlniri care ajută la conştientizare. Însă anul trecut, vara, când am văzut acea fotografie a navei care naviga la Polul Nord ca şi cum n-ar fi nimic, am simţi nelinişte. Şi cu puţin timp în urmă, cu câteva luni în urmă am văzut toţi fotografia actului funebru pe care l-au făcut, cred că în Groenlanda, pe acel gheţar care nu mai exista, au făcut un act funebru simbolic pentru a atrage atenţia. Asta se întâmplă în grabă, trebuie să conştientizăm, începând de la lucrurile mici. Însă întrebarea dumneavoastră era: guvernanţii fac tot posibilul? Unii mai mult, alţii mai puţin. Aici este un cuvânt pe care trebuie să-l spun, care stă la baza exploatării ambientale… (Am fost înduioşat de articolul din „Messaggero” din 4 septembrie, ziua în care am plecat, unde Franca Giansoldati n-a cruţat cuvinte, a vorbit despre manevre distructive, despre rapacitate… Însă asta nu numai în Africa ci şi în oraşele noastre, în civilizaţiile noastre)… Cuvântul urât, urât este „corupţie”. Eu am nevoie să fac această afacere, dar pentru asta trebuie să despăduresc şi am nevoie de permisiunea guvernului, a guvernului provincial, naţional, nu ştiu, şi merg la responsabil şi întrebarea – repet literal ceea ce mi-a spus un antreprenor spaniol – întrebarea pe care o auzim că ni se pune atunci când vrem ca să ni se aprobe un proiect este: „Pentru mine cât?”, în mod cinic. Asta se întâmplă în Africa, în America Latină precum şi în Europa. Peste tot, când se ia responsabilitatea socio-politică drept un câştig personal, acolo se exploatează valori, se exploatează natura, oamenii. Să ne gândim: „Africa trebuie exploatată”. Dar să ne gândim la atâţia muncitori care sunt exploataţi în societăţile noastre: recrutarea forţei de muncă n-au inventat-o africanii, o avem în Europa. Îngrijitoarea plătită o treime din ceea ce i se cuvine, n-au invitat-o africanii; femeile înşelate şi exploatate pentru a face prostituţie în oraşele noastre, n-au inventat-o africanii. Şi la noi există această exploatare, nu numai ambientală, ci şi umană. Şi acesta este prin corupţie. Când corupţia intră în inimă, să ne pregătim, pentru că se întâmplă de toate.

Matteo Bruni:

Următoarea întrebare vine de la Jason Horowitz de la New York Times.

Jason Drew Horowitz (The New York Times, Statele Unite):

Bună ziua, Sfinte Părinte. În zborul spre Maputo dumneavoastră aţi recunoscut că sunteţi sub atacul unui sector al Bisericii americane. Există critici puternice din partea unor episcopi şi cardinali, există televiziuni catolice şi situri web americane foarte critice şi unii din aliaţii dumneavoastră cei mai apropiaţi au vorbit chiar despre un complot împotriva dumneavoastră, unii din aliaţii dumneavoastră în curia italiană. Există ceva ce aceşti critici nu înţeleg din pontificatul dumneavoastră? Există ceva ce dumneavoastră aţi învăţat din criticile din Statele Unite? Un alt lucru, dumneavoastră vă este frică de o schismă în Biserica americană? Şi dacă da, există ceva ce dumneavoastră aţi putea să faceţi – un dialog – pentru a ajuta, pentru a o evita?

Papa Francisc:

Înainte de toate, criticile ajută mereu, mereu. Când unul primeşte o critică, imediat trebuie să facă autocritica şi să spună: este adevărat sau nu este adevărat?, până la ce punct? Din critici eu întotdeauna scot avantaje, mereu. Uneori te fac să te enervezi, însă avantajele există. În călătoria de dus la Maputo a venit… – tu eşti cel care mi-a dat cartea? – cineva dintre voi mi-a dat acea carte în franceză… „Biserica americană îl atacă pe papa”, nu, „Papa sub atacul americanilor” [cineva spune: „Cum vor americanii să-l schimbe pe papa”]… Iată aceasta este cartea. Mi-aţi dat un exemplar. Ştiam despre cartea aceea, dar nu o citisem. Criticile nu sunt numai ale americanilor, ci sunt cam peste tot, şi în Curie. Cel puţin cei care le spun au avantajul onestităţii de a le spune. Mie îmi place asta. Nu-mi place atunci când criticile sunt sub masă şi îţi fac un zâmbet care arată dinţii şi apoi te înjunghie pe la spate. Acest lucru nu este leal, nu este uman. Critica este un element de construcţie şi dacă nu este corectă critica ta, tu fii gata să primeşti răspunsul şi să faci un dialog, o discuţie, şi să ajungi la un punct corect. Aceasta este dinamica adevăratei critici. În schimb critica „pilulelor de arsenic”, despre care vorbeam, despre acel articol pe care l-am dat părintelui Rueda, înseamnă un pic a arunca piatra şi a ascunde mâna. Asta nu foloseşte, nu ajută. Ajută micile grupuleţe închise, care nu vor să audă răspunsul la critică. O critică ce nu vrea să audă răspunsul este o aruncare a pietrei şi ascundere a mâinii. În schimb o critică leală: „Eu cred asta, asta şi asta” şi este deschisă la răspuns, asta construieşte, ajută. În faţa cazului papei: „Acest lucru al papei nu-mi place”, îi fac critica, aştept răspunsul, merg la el, vorbesc, fac un articol şi îi cer să răspundă, asta este leal, asta înseamnă a iubi Biserica. A face o critică fără a voi să se audă răspunsul şi fără a face dialogul înseamnă a nu iubi Biserica, înseamnă a merge după o idee fixă: a-l schimba pe papa, sau a face o schismă, nu ştiu. Acest lucru este clar: o critică leală este mereu bine acceptată, cel puţin de mine.

Al doilea, problema schismei: în Biserică au fost atâtea schisme. După Conciliul I din Vatican, ultima votare, aceea a infailibilităţii, un mare grup a plecat, s-a dezlipit de Biserică şi a întemeiat vetero-catolicii pentru a fi chiar „oneşti” cu tradiţia Bisericii. Apoi ei înşişi au găsit o dezvoltare diferită şi acum fac hirotonirile femeilor; dar în acel moment erau rigizi, mergeau în urma unei anumite ortodoxii şi credeau că a greşit Conciliul. Un alt grup a plecat fără a vota, liniştiţi-liniştiţi, dar nu voiau să voteze… Conciliul al II-lea din Vatican a creat aceste lucruri, probabil dezlipirea cea mai cunoscută este aceea a lui Lefebvre. Mereu există opţiunea schismatică în Biserică, mereu. Este un din opţiunile pe care Domnul le lasă mereu libertăţii umane. Mie nu-mi este frică de schisme, mă rog pentru ca să nu existe, pentru că este în joc sănătatea spirituală a atâtor oameni. Să existe dialogul, să existe corectarea dacă este vreo greşeală, dar drumul schismei nu este creştin. Să ne gândim la începutul Bisericii, cum a început cu atâtea schisme, una după alta, e suficient să citim istoria Bisericii: arieni, gnostici, monofiziţi…

Apoi, îmi vine să povestesc o anecdotă pe care am spus-o vreodată. Poporul lui Dumnezeu a fost cel care a salvat de schisme. Schismaticii au mereu un lucru în comun: se dezlipesc de popor, de credinţa poporului lui Dumnezeu. Şi când la Conciliul din Efes era discuţia despre maternitatea divină a Mariei, poporul – acest lucru este istoric – stătea la intrarea în catedrală când episcopii intrau pentru a face conciliul, stăteau acolo cu toiegele, arătau toiegele şi strigau: „Născătoare de Dumnezeu! Născătoare de Dumnezeu!”, ca şi cum ar fi spus: dacă nu faceţi asta vă aşteaptă… Poporul lui Dumnezeu ajustează mereu lucrurile şi ajută. O schismă este mereu o dezlipire elitară provocată de ideologia dezlipită de doctrină. Este o ideologie, probabil corectă, dar care intră în doctrină şi o dezlipeşte şi devine „doctrină” pentru un anumit timp. Pentru aceasta eu mă rog ca să nu fie schisme, dar nu-mi este frică.

[Jurnalistul reia întrebarea]

Ce-i de făcut pentru a ajuta?… Asta ce spun acum: a nu ne fi frică…; eu răspund la critici, toate acestea le fac. Probabil dacă vreunuia îi va veni în minte ceva ce trebuie să fac eu voi face, pentru a ajuta… Dar acesta este unul din rezultatele Conciliului al II-lea din Vatican, nu al acestui papă sau al acelui papă… De exemplu, lucrurile sociale pe care le spun, sunt aceleaşi pe care le-a spus Ioan Paul al II-lea, aceleaşi. Eu îl copiez pe el. Dar spun: „Papa este prea comunist…”. Intră ideologii în doctrină şi atunci când doctrina alunecă în ideologii, acolo există posibilitatea unei schisme. Şi există şi ideologia behavioristă, adică primatul unei morale aseptice asupra moralei poporului lui Dumnezeu. Păstorii trebuie să conducă turma între har şi păcat, pentru că aceasta este morala evanghelică. În schimb o morală a unei ideologii pelagiene, ca să spunem aşa, te duce la rigiditate şi astăzi avem atâtea şcoli de rigiditate în Biserică, şcoli care nu sunt schisme  ci sunt căi creştine pseudo-schismatice, care vor sfârşi rău. Când voi vedeţi creştini, episcopi, preoţi rigizi, în spatele acelei atitudini există probleme, nu există sfinţenia Evangheliei. Pentru aceasta trebuie să fim blânzi cu persoanele care sunt tentate să facă aceste atacuri, trec printr-o problemă, trebuie să-i însoţim cu blândeţe. Mulţumesc.

Matteo Bruni:

Ultima întrebare este a lui Aura Miguel de la Radio Renascença.

Papa Francisc:

Cum am vorbit portugheza?

Aura Vistas Miguel (Radio Renascença, Portugalia):

Foarte bine, toţi au înţeles, se înţelegea foarte bine. Sanctitate, eu revin asupra Mozambicului numai pentru a întreba asta. Noi ştim că dumneavoastră nu vă place să vizitaţi în timpul campaniei electorale, şi totuşi aţi făcut asta în Mozambic, la o lună până la alegeri, fiind chiar preşedintele care v-a invitat unul dintre candidaţi. Cum aşa?

Papa Francisc:

Da. N-a fost o greşeală. A fost o alegere luată liber, deoarece campania electorală începea în aceste zile şi trecea pe planul al doilea în faţa procesului de pace. Important era de a vizita pentru a ajuta şi a consolida procesul de pace. Şi acesta era mai important decât o campanie care încă nu începuse, începea în zilele următoare după sfârşitul vizitei mele. Şi acolo la limită, făcând bilanţul între cele două lucruri, [am evaluat]: da, este important de a consolida. Şi apoi am putut saluta adversarii politici, asta pentru a da ideea şi a sublinia că important era acest lucru, şi nu „a fi suporter” pentru acest preşedinte pe care eu nu-l cunosc, nu ştiu cum gândeşte şi nici cum gândesc ceilalţi. Pentru mine era mai important să subliniez unitatea ţării. Însă ceea ce spuneţi dumneavoastră este adevărat: trebuie să rămânem distanţi de campaniile electorale, acest lucru este adevărat. Mulţumesc.

Multe mulţumiri vouă pentru munca voastră! Vă sunt recunoscător pentru tot ceea ce faceţi. Şi rugaţi-vă pentru mine; eu fac asta pentru voi. Poftă bună!

Franciscus

Traducere de pr. dr. Mihai Pătraşcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.