Categorii

Conferinţă de presă a Sfântului Părinte Francisc în zborul de întoarcere din călătoria apostolică în Maroc (31 martie 2019)

Gisotti:

Bună seara, Sfinte Părinte, bună seara vouă tuturor. Avem un zbor mai scurt decât cel programat, dar cred că vă va face plăcere şi vouă o mai mare uşurinţă de a ne întoarce acasă, deci şi conferinţa de presă este un pic mai scurtă. Pentru aceasta nu adaug altceva în introducere, decât asta, Sfinte Părinte: ieri spuneam „slujitor al speranţei”, am văzut bucuria, speranţa, foarte mulţi tineri, şi este frumos la puţine zile de la semnarea exortaţiei Christus vivit, care este publicată peste două zile; deci acesta este şi un semn frumos care a venit din Maroc. Nu ştiu dacă vreţi şi dumneavoastră să adăugaţi ceva înainte de a da spaţiu întrebărilor.

Papa Francisc:

Vă mulţumesc de companie, de călători, de munca voastră, a fost foarte angajant pentru că într-o zi şi jumătate erau atâtea lucruri. Mulţumesc pentru munca voastră. Şi acum sunt la dispoziţia voastră.

Gisotti:

Clar, aşa cum este tradiţie, începem cu mass-media locale. Siham Toufiki, vreţi să puneţi întrebarea în franceză sau în engleză?

Siham Toufiki, Agenţia Map:

În franceză. Au existat momente foarte puternice în această vizită şi mesaje incisive. Această vizită a fost un eveniment excepţional, istoric pentru poporul marocan. Întrebarea este care vor fi roadele acestei vizite pentru viitor, pentru pacea în lume, pentru convieţuirea în dialogul dintre culturi?

Papa Francisc:

Aş spune că acum sunt florile, roadele vor veni după aceea! Însă florile sunt promiţătoare. Sunt bucuros, pentru că în aceste două călătorii [Emiratele Arabe Unite şi Maroc] am putut să vorbesc despre această realitate care este mult la inima mea, adică pacea, unitatea, fraternitatea. Cu fraţii şi surorile musulmani am pecetluit această fraternitate în Documentul de la Abu Dhabi şi aici în Maroc în ceea ce am văzut toţi: o libertate, o fraternitate, o primire; toţi fraţi cu un respect atât de mare. Şi aceasta este o „floare” frumoasă, o floare frumoase de convieţuire care promite să dea roade. Nu trebuie să încetăm! Este adevărat că vor mai fi dificultăţi, vor fi atâtea dificultăţi pentru că din păcate există grupuri intransigente. Şi acest lucru aş vrea să-l reafirm clar: în fiecare religie există mereu un grup integralist care nu vrea să meargă înainte şi trăieşte din amintirile amare, din luptele trecute şi caută mai degrabă războiul şi seamănă frica. Noi am văzut că este mai frumos să semănăm speranţa şi să mergem ţinându-ne de mână, mereu înainte. Am văzut că în dialogul cu voi aici în Maroc este nevoie de punţi şi suntem îndureraţi când vedem persoanele care preferă să construiască ziduri. De ce suntem îndureraţi? Pentru că aceia care construiesc zidurile vor ajunge prizonieri ai zidurilor care construiesc. În schimb cei care construiesc punţi vor merge mult înainte. A construi punţi este pentru mine un lucru care merge aproape dincolo de uman, pentru că este nevoie de un efort foarte mare. M-a impresionat mult o frază a scriitorului Ivo Andrić, în romanul Puntea pe Drina: spune că puntea este făcută de Dumnezeu cu aripile îngerilor pentru ca oamenii să comunice, între munţii şi râurile unui fluviu, pentru ca oamenii să poată comunica între ei. Puntea este pentru comunicarea umană. Acest lucru este foarte frumos şi l-am văzut în Maroc. În schimb zidurile sunt împotriva comunicării, sunt pentru izolare şi se devine prizonieri ai acelor ziduri… Aşadar, rezumând: roadele nu se văd dar se văd atâtea flori care vor da roade. Să mergem înainte astfel.

Gisotti:

Sfinte Părinte, o altă întrebare de la mass-media din Maroc, Nadia Hammouchi.

Nadia Hammouchi, TV 2M:

Sanctitate, dumneavoastră aţi mers timp de două zile în ţinutul islamului. Dumneavoastră sunteţi conducătorul Bisericii catolice şi l-aţi întâlnit pe regele Marocului care este comandantul credincioşilor. Astfel aţi avut timp pentru un schimb, pentru a dialoga în cadrul acestei necesare reapropieri între religii, între culturi, şi aţi semnat şi ceva concret referitor la Ierusalim. În ce sens această vizită cu toate momentele forte pe care le-a comportat poate să întărească acest dialog, acest elan şi această relaţie între conducătorul Bisericilor catolice şi comandamentul credincioşilor din Maroc?

Papa Francisc:

Mereu, când există un dialog fratern, există un raport la diferite niveluri. Permiteţi-mi o imagine: dialogul nu poate să fie „de laborator”, trebuie să fie uman, şi dacă este uman este cu mintea, cu inima şi cu mâinile, şi aşa se fac pactele şi se semnează. De exemplu, Apelul comun cu privire la Ierusalim a fost un pas înainte făcut nu de o autoritate a Marocului şi de o autoritate a Vaticanului, ci făcut de fraţi credincioşi care suferă văzând acest „Oraş al speranţei” că încă nu este aşa de universal aşa cum îl vrem toţi: evrei, musulmani şi creştini. Toţi vrem asta. Şi pentru aceasta am semnat acest auspiciu: mai mult decât un acord este un auspiciu, un apel la fraternitatea religioasă care este simbolizată de acel oraş care este în întregime „al nostru”. Toţi suntem cetăţeni ai Ierusalimului, toţi credincioşii. Nu ştiu dacă aceasta era întrebarea pe care voiaţi să mi-o adresaţi. Mi-a plăcut şi întâlnirea cu unii lideri religioşi respectuoşi şi doritori să dialogheze. Liderii voştri religioşi sunt fraterni, sunt deschişi şi acesta este un har. Să mergem înainte pe acest drum.

Gisotti:

Sfinte Părinte, acum vă adresează întrebarea Nicolas Senèze, de la La Croix.

Nicolas Senèze, La Croix:

Bună seara, Sfinte Părinte. Ieri, regele Marocului a spus că îi va proteja pe evreii marocani şi pe creştinii din alte ţări care trăiesc în Maroc. Pun întrebarea cu privire la musulmanii care se convertesc la creştinism: voiam să ştiu dacă sunteţi preocupat pentru aceşti bărbaţi şi femei care riscă închisoarea sau – în unele ţări musulmane, ca Emiratele, pe care dumneavoastră aţi vizitat-o – moartea? Şi încă o întrebare – un pic şireată! – cu privire la cardinalul Barbarin care s-a născut la Rabat pe care l-am vizitat două zile…

Gisotti:

O întrebare!

Nicolas Senèze, La Croix:

… este un pic şireată, ştiu. Săptămâna aceasta consiliul diecezei de Lyon a votat aproape în unanimitate ca să fie găsită o soluţie durabilă pentru retragerea sa. Punând deoparte soarta judiciară a cardinalului, voiam să ştiu dacă este posibil pentru dumneavoastră, care sunteţi foarte alipit de sinodalitatea Bisericii, să ascultaţi acest apel al unei dieceze într-o situaţie atât de dificilă?

Papa Francisc:

Pot spune că în Maroc există libertate de cult, există libertate religioasă, există libertate de apartenenţă la un crez religios. Apoi, libertatea se dezvoltă mereu, creşte… Gândiţi-vă la noi creştinii, în urmă 300 de ani, dacă exista această libertate pe care o avem astăzi. Credinţa creşte în conştiinţa, în capacitatea de a se înţelege pe sine însăşi. Un călugăr francez, Vincenţiu de Lerins, din secolul al V-lea, a creat o expresie foarte frumoasă pentru a explica modul în care se poate creşte în credinţă, se pot explica mai bine lucrurile, se poate creşte şi în morală dar fiind mereu fideli faţă de rădăcini. El a spus trei cuvinte dar care marchează drumul: spune că a creşte în explicarea şi în conştiinţa credinţei şi a moralei trebuie să fie ut annis consolidetur, dilatetur tempore, sublimetur aetate, adică creşterea trebuie să fie consolidată de-a lungul anilor, lărgită în timp, dar este aceeaşi credinţă care este sublimată cu trecerea anilor. Aşa se înţelege, de exemplu, că astăzi noi am scos din Catehismul Bisericii Catolice pedeapsa cu moartea. În urmă cu 300 de ani ereticii erau arşi de vii. Pentru că Biserica a crescut în conştiinţa morală, în respectarea persoanei. Şi libertatea de cult creşte, şi noi trebuie să continuăm să creştem. Există catolici care nu acceptă ceea ce a spus Conciliul al II-lea din Vatican despre libertatea de cult, despre libertatea de conştiinţă. Există catolici care nu acceptă asta. Şi noi avem această problemă. Dar şi fraţii musulmani cresc în conştiinţă şi unele ţări nu înţeleg bine sau nu cresc ca altele. În Maroc există această creştere. În acest cadru există problema convertirii: unele ţări încă n-o prevăd. Nu ştiu dacă este interzisă, dar în practică este. Alte ţări ca Marocul nu consideră asta o problemă, sunt mai deschise, mai respectuoase şi caută un anumit mod de a proceda cu discreţie. Alte ţări, cu reprezentanţii cărora am vorbit, spun: noi nu avem probleme dar preferăm ca botezul să-l facă în afara ţării şi să se întoarcă creştini. Sunt moduri de a înainta în libertatea de conştiinţă şi în libertatea de cult. Dar pe mine mă preocupă un alt lucru: regresul nostru al creştinilor când eliminăm libertatea de conştiinţă: gândiţi-vă la medici şi la instituţiile spitaliceşti creştine care nu au dreptul la obiecţia de conştiinţă, de exemplu pentru eutanasie. Cum? Biserica a mers înainte şi voi ţări creştine mergeţi înapoi? Gândiţi-vă la asta pentru că este un adevăr. Astăzi noi creştinii avem pericolul ca unele guverne să ne elimine libertatea de conştiinţă, care este primul pas pentru libertatea de cult. Nu este uşor răspunsul, dar să nu-i acuzăm pe musulmani, să ne acuzăm şi pe noi înşine pentru aceste ţări unde se întâmplă asta şi trebuie să ne facă să ne ruşinăm.

Apoi, cu privire la cardinalul Barbarin. El, om al Bisericii, şi-a dat demisia, dar eu nu pot din punct de vedere moral să o accept pentru că juridic, şi în jurisprudenţa mondială clasică, există prezumţia de nevinovăţie, în timpul în care cauza este deschisă. El a făcut recurs în apel şi cauza este deschisă. Când al doilea tribunal va da sentinţa, vedem ce se întâmplă. Însă există mereu prezumţia de nevinovăţie. Acest lucru este important pentru că merge împotriva condamnării mediatice superficiale: „A făcut asta…”. Dar priveşte bine: ce spune jurisprudenţa? Că dacă o cauză este deschisă există prezumţia de nevinovăţie. Poate că nu este nevinovat dar există prezumţia. Odată am vorbit despre un caz în Spania, despre modul în care condamnarea mediatică a ruinat viaţa unor preoţi care au fost după aceea declaraţi nevinovaţi. Înainte de a face o condamnare mediatică trebuie gândit de două ori. Nu ştiu dacă am răspuns. El [cardinalul] a preferat să spună cu onestitate: „Eu mă retrag, îmi iau rămas bun voluntar şi îl las pe vicarul general să gestioneze arhidieceza până în momentul în care tribunalul va da sentinţa finală”. Aţi înţeles? Mulţumesc.

Gisotti:

Vă rog, scurt şi o singură întrebare, tocmai pentru a respecta toate grupurile lingvistice. Este Cristina Cabrejas de la Efe.

Cristina Cabrejas, agenţia Efe:

Bună seara, Sfinte Părinte. Întrebarea o formulez în italiană. În discursul de ieri adresat autorităţilor aţi spus că fenomenul migrator nu se rezolvă cu barierele fizice, dar aici în Maroc Spania a construit două bariere cu lame ascuţite pentru a-i tăia pe cei care vor să le treacă. Aţi cunoscut pe vreunul dintre ei în vreo întâlnire. Şi preşedintele Trump în aceste zile a spus că vrea să închidă complet frontierele şi în plus să suspende ajutoarele pentru trei ţări din America Centrală. Ce aţi vrea să spuneţi acestor guvernanţi, acestor politicieni care încă apără aceste decizii? Mulţumesc.

Papa Francisc:

Înainte de toate ceea ce am spus în urmă cu un moment: constructorii de ziduri, fie ele din sârmă ghimpată cu lame ascuţite sau din cărămizi, vor deveni prizonieri ai zidurilor pe care le fac. Istoria va spune. Al doilea: Jordi Évole, când mi-a luat interviu, mi-a arătat un bucată din acel fir cu lame. Îţi spun cu sinceritate, am rămas înduioşat şi apoi când a plecat am plâns. Am plâns pentru că nu intră în capul meu şi în inima mea atâta cruzime. Nu intră în capul meu şi în inima mea să văd înecându-se în Mediterana şi să se facă un zid la porturi. Acesta nu este modul de a rezolva problema gravă a imigraţiei. Eu înţeleg: un guvern, cu această problemă are cartoful fierbinte în mâini, dar trebuie s-o rezolve altfel, în mod uman. Când am văzut acel gard, cu lamele, părea incredibil. Apoi odată am avut posibilitatea să văd un film făcut într-o închisoare, de refugiaţi care au fost trimişi înapoi. Închisori neoficiale, închisori de traficanţi. Dacă vrei, pot să ţi-l trimit. Provoacă suferinţă… provoacă suferinţă. Femeile şi copiii îi vând, rămân bărbaţii. Şi torturile care se văd filmate acolo sunt de necrezut. A fost un film făcut în ascuns, cu serviciile. Iată, eu nu-i las să intre, este adevărat, pentru că nu am loc, dar sunt alte ţări, este Uniunea Europeană. Trebuie să se vorbească, întreaga Uniune Europeană. Nu-i las să intre şi îi las să se înece sau îi trimit ştiind că atâţia dintre ei vor cădea în mâinile acestor traficanţi care vor vinde femeile şi copiii şi vor ucide sau vor tortura pentru a-i face sclavi pe bărbaţi? Acest film este la dispoziţia voastră. Odată am vorbit cu un guvernant, un om pe care-l respect şi îi voi spune numele, cu Alexis Tsipras. Şi vorbind despre asta şi despre acordurile pentru a nu-i lăsa să intre, el mi-a explicat dificultăţile, dar la sfârşit mi-a vorbit cu inima şi a spus această frază: „Drepturile umane sunt înaintea acordurilor”. Această frază merită premiul Nobel.

Gisotti:

Întrebarea o adresează Michael Schramm, ARD, german.

Michael Schramm, ARD Roma:

Trebuie să cer scuze, italiana mea nu este bună, scuzaţi-mă. Întrebarea mea: dumneavoastră luptaţi de mulţi ani pentru a-i proteja şi a-i ajuta pe migranţi, aşa cum aţi făcut în ultimele zile în Maroc. Politica europeană merge exact în direcţia opusă. Europa devine ca un bastion împotriva migranţilor. Această politică oglindeşte opinia alegătorilor. Majoritatea acestor electori sunt creştini catolici. Dumneavoastră cum vă simţiţi cu această situaţie tristă?

Papa Francisc:

Este adevărat că atâţia oameni de bunăvoinţă, nu numai catolici, dar oameni buni, de bunăvoinţă sunt un pic cuprinşi de frică, „predica” obişnuită a populismelor: frica. Se seamănă frică şi apoi se iau decizii. Frica este începutul dictaturilor. Să mergem în secolul trecut, la căderea Republicii Weimar, asta repet des. Germania avea nevoie de o cale de ieşire şi, cu promisiuni şi frici, a mers înainte Hitler. Cunoaştem rezultatul. Să învăţăm de la istorie! Aceasta nu este o noutate: a semăna frică înseamnă a aduna o recoltă de cruzime, de închideri şi de sterilitate. Gândiţi-vă la iarna demografică din Europa. Şi noi care locuim în Italia: sub zero. Gândiţi-vă la lipsa de amintire istorică: Europa a fost făcută din migraţii şi aceasta este bogăţia sa. Să ne gândim la generozitatea atâtor ţări, care astăzi bat la uşa Europei, cu migranţii europeni de la 84 de ani în sus, cele două perioade de după războaiele mondiale, în masă, America de Nord, America Centrală, America de Sud. Tatăl meu a mers acolo după primul război mondial fiind primit. Şi Europa ar putea să aibă un pic de recunoştinţă… Aş spune două lucruri. Este adevărat că prima lucrare pe care trebuie s-o facem este să încercăm ca persoanele care migrează datorită războiului sau datorită foamei să nu aibă această necesitate. Dar dacă Europa aşa de generoasă vine Yemenului armele care ucid copiii, cum poate să fie coerentă Europa? Acesta este un exemplu, Europa vinde arme. Apoi este problema foamei, a setei. Europa, dacă vrea să fie „mama” Europa şi nu „bunica” Europa, trebuie să investească, trebuie să încerce în mod inteligent să ajute la creştere cu educaţia, cu investiţiile. Şi asta nu este de la mine, a spus-o cancelarul Merkel. Este un lucru pe care ea îl duce înainte destul de mult: a împiedica emigraţia nu cu forţa ci cu generozitatea, investiţiile educative, economice, şi aşa mai departe, şi acest lucru este foarte important. Al doilea, cum trebuie acţionat: este adevărat că o ţară nu-i poate primi pe toţi, dar este toată Europa pentru a-i distribui pe migranţi, este toată Europa. Pentru că primirea trebuie să fie cu inima deschisă, după aceea este vorba de a însoţi, a promova şi a integra. Dacă o ţară nu poate să integreze trebuie să se gândească imediat să discute cu alte ţări: „tu cât de mult poţi să integrezi?”, pentru a da o viaţă demnă oamenilor. Un alt exemplu – pe care l-am trăit pe piele proprie în timpul dictaturilor, al operaţiunii Condor la Buenos Aires – în America Latină: Argentina, Chile şi Uruguay. Suedia a fost cea care a primit cu o generozitate impresionantă. Învăţau imediat limba, pe cheltuiala statului, găseau loc de muncă, locuinţă. Acum Suedia se simte un pic în dificultate în integrare, dar spune asta şi cere ajutor. Când am fost la Lund, anul trecut sau acum doi ani nu-mi amintesc, m-a primit primul ministru, dar apoi la ceremonia de rămas-bun era o doamnă ministru, o tânără ministru, cred că al educaţiei, era un pic brunetă pentru că era fiica unei suedeze şi a unui migrant african: aşa integrează o ţară pe care eu o dau ca exemplu, Suedia. Dar pentru aceasta este nevoie de generozitate, trebuie mers înainte. Cu frica nu vom merge înainte, cu zidurile vom rămâne închişi în aceste ziduri… Fac o predică, scuzaţi-mă!

Gisotti:

Este întrebarea lui Cristiana Caricato, de la TV2000.

Cristiana Caricato, TV2000:

Sfinte Părinte, dumneavoastră tocmai aţi vorbit despre frici şi despre riscul dictaturilor pe care le pot genera aceste frici. Chiar astăzi un ministru italian, cu referinţă la întâlnirea de la Verona, a spus că trebuie să ne fie frică mai mult de islam decât de familie. În schimb, dumneavoastră de mulţi ani spuneţi cu totul altceva. După părerea dumneavoastră, suntem în pericol de dictatură în ţara noastră? Este rod al prejudecăţii necunoaşterii? Ce părere aveţi? Şi apoi o curiozitate: dumneavoastră denunţaţi adesea acţiunea diavolului, aţi făcut asta şi în recentul summit despre protecţia minorilor. Mi se pare că în ultima perioadă este foarte activ, s-a străduit mult diavolul, în ultima vreme, şi în Biserică… Ce este de făcut pentru a-l contrasta, mai ales în privinţa scandalurilor pedofiliei, sunt suficiente legile? De ce este aşa de activ diavolul în acest moment?

Papa Francisc:

Foarte bine, mulţumesc pentru întrebare. Un ziar, după discursul meu de la sfârşitul Întâlnirii despre protecţia minorilor a preşedinţilor Conferinţelor Episcopale, a spus: „Papa a fost viclean, mai întâi a spus că pedofilia este o problemă mondială, o plagă mondială; după aceea a spus ceva despre Biserică, la sfârşit s-a spălat pe mâini şi a dat vina pe diavol”. Un pic simplist, nu-i aşa? Acel discurs este clar. Un filozof francez, în anii Şaptezeci, făcuse o distincţie care mie  mi-a dat multă lumină, se numea Roqueplo [Philippe], şi mi-a dat o lumină hermeneutică. El spunea: pentru a înţelege o situaţie trebuie date toate explicaţiile şi apoi căutate semnificaţiile, ce înseamnă din punct de vedere social, ce înseamnă din punct de vedere personal, sau din punct de vedere religios? Eu încerc să dau toate explicaţii, chiar şi măsurile explicaţiilor, dar există un punct care nu se înţelege fără misterul răului. Gândiţi-vă la asta: pedo-pornografia virtuală. Au fost două întâlniri, importante, una la Roma şi cealaltă la Abu Dhabi. Mă întreb cum de acest fenomen a devenit o realitate a cotidianului? Cum aşa? Şi vorbesc despre statistici serioase. Cum de tu, dacă ai vrea să vezi un abuz sexual de minori pe viu, poţi să te conectezi cu pedo-pornografia virtuală şi îţi arată asta. Uite, nu spun minciuni, este în statistici. Mă întreb: responsabilii ordinii publice nu pot face nimic? Noi în Biserică vom face totul pentru a termina cu această plagă, vom face totul. Şi eu în acel discurs am dat măsuri concrete. Erau deja şi înainte de summit, când preşedinţii Conferinţelor mi-au dat acea listă pe care v-am dat-o vouă tuturor. Însă responsabilii acestor murdării, sunt nevinovaţi? Cei care câştigă cu asta? La Buenos Aires, odată, cu doi parlamentari din oraş, nu din guvernul naţional, am făcut o „ordonanţă”, o dispoziţie, nu este lege, o dispoziţie care nu este obligatorie pentru hotelurile luxoase, în care se spune să se pună la reception [acest anunţ]: „În acest hotel nu se permit amusement cu minorii”. Nimeni n-a voit să-l pună. „Nu, dar ştii, nu se poate… Pare că suntem murdari… Se ştie că nu facem asta, dar fără afiş”. De exemplu, un guvern nu poate să găsească unde se fac aceste lucruri cu copiii? Toate filmele în direct. Pentru a spune că plaga mondială este mare, dar pentru a spune şi că asta nu se înţelege fără duhul răului, este o problemă concretă. Trebuie s-o rezolvăm în mod concret, dar să spunem şi că este duhul răului. Şi pentru a rezolva asta există două publicaţii pe care le recomand: un articol al lui Gianni Valente, cred că pe „Vatican Insider”, unde se vorbeşte despre donatişti. Pericolul Bisericii de a deveni astăzi donatistă făcând prescrieri umane, care trebuie făcute, dar limitându-se la acestea şi uitând celelalte dimensiuni spirituale, rugăciunea, pocăinţa, acuzarea de sine, pe care nu suntem obişnuiţi s-o facem. Este nevoie de ambele! Deoarece pentru a învinge duhul răului nu trebuie „să ne spălăm pe mâini” spunând: „este lucrare a diavolului”. Nu. Noi trebuie să luptăm şi împotriva diavolului, aşa cum trebuie să luptăm împotriva lucrurilor umane. Cealaltă publicaţie este din „La Civiltà Cattolica”. Eu scrisesem o carte, în 1987, Scrisori din suferinţă, care erau scrisorile părintelui general al iezuiţilor din timpul în care urma să fie desfiinţată Societatea. Am făcut un prolog, şi au făcut un studiu asupra scrisorilor pe care eu le-am scris episcopatului chilian şi poporului din Chile, pentru modul în care să se acţioneze cu privire la această problemă: cele două aspecte, cel uman, ştiinţific, precum şi cel legal, pentru a contrasta fenomenul; şi apoi aspectul spiritual. Acelaşi lucru l-am făcut cu episcopii din Statele Unite pentru că propunerile erau prea mult centrate pe organizare, pe metodologii, şi fără a voi asta era neglijată această a doua dimensiune spirituală. Cu laicii, cu toţi… Eu aş vrea să vă spun: Biserica nu este o biserica „congregaţionistă”, este o Biserică catolică, unde episcopul trebuie să ia în mână problema ca păstor. Papa trebuie să ia în mână problema ca pastor. Cum? Cu măsurile disciplinare, cu rugăciunea, pocăinţa, cu acuzarea de noi înşine. Şi în acea scrisoare pe care am scris-o înainte ca ei [preşedinţii Conferinţelor Episcopale] să înceapă exerciţiile spirituale, şi această dimensiune este bine explicată. Aş fi recunoscător dacă aţi studia cele două lucruri: aspectul uman precum şi cel al luptei spirituale. Mulţumesc.

Gisotti:

Într-adevăr am depăşit timpii şi îmi pare rău dar este o conferinţă de presă care a devenit lungă…

Papa Francisc:

[cu privire la cealaltă întrebare a lui C. Caricato] Într-adevăr, eu nu înţeleg politica italiană. Nu înţeleg… Am citit în Espresso ceva despre un „Family day”. Nu ştiu ce este, ştiu că este una dintre multele „day” care se fac… Am citit scrisoarea pe care a trimis-o cardinalul Parolin şi sunt de acord. O scrisoare pastorală, educată, a unei inimi de păstor. Dar despre politică italiană să nu mă întrebi, nu înţeleg. Mulţumesc.

Gisotti:

Este numai un minut pentru o mică surpriză pentru doi colegi care ieri au împlinit anii: Phil Pullella şi Gerard O’Connell, doi mari colegi, şi acesta este un mic dar şi din partea comunităţii colegilor voştri şi a noastră a tuturor.

Papa Francisc:

Îmi spui că el este mai bătrân decât mine… Dar acest împlineşte 45 şi acesta 50! La mulţi ani! Mulţumesc şi călătorie plăcută, poftă bună şi rugaţi-vă pentru mine, vă rog. Mulţumesc!

Traducere de pr. dr. Mihai Pătraşcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.