Categorii

Conferinţă de presă a Sfântului Părinte Francisc în zborul de întoarcere din călătoria apostolică în Georgia şi Azerbaidjan (2 octombrie 2016)

papa-conferinta-presaPapa Francisc:

Bună seara. Şi multe mulţumiri pentru munca voastră, pentru ajutorul vostru. Este adevărat, a fost o călătorie scurtă – trei zile – dar voi aţi avut atâta muncă. Eu sunt la dispoziţia voastră şi vă mulţumesc mult pentru muncă. Şi întrebaţi ceea ce vreţi.

Greg Burke:

Mulţumim, Sfinte Părinte. Prima întrebare vine din Georgia, televiziunea georgiană, Ketevan Kardava.

Ketevan Kardava:

Multe mulţumiri, Sfinte Părinte, pentru prima voastră călătorie în Georgia. Pentru mine a fost foarte important să dau acoperire jurnalistică a acestei călătorii şi să urmăresc vizita dumneavoastră în ţara mea. Noi toţi cetăţenii din Georgia am rămas uimiţi de discursul dumneavoastră, şi în mod deosebit fotografia care vă reprezintă cu patriarhul Georgiei a fost împărtăşită de mii şi mii de ori în social. A fost o vizită încurajatoare pentru comunitatea noastră catolică, într-adevăr foarte mică. După întâlnirea dumneavoastră cu patriarhul Georgiei, dumneavoastră întrevedeţi bazele pentru o colaborare viitoare şi un dialog constructiv între dumneavoastră şi Bisericile ortodoxă şi catolică în privinţa diferenţelor doctrinale care există? Dumneavoastră aţi spus că avem multe în comun, care ne unesc, mai multe decât cele care ne despart. Mulţumesc, aştept răspunsul dumneavoastră.

Papa Francisc:

Eu am avut două surprize în Georgia. Una este Georgia. Niciodată nu mi-am imaginat atâta cultură, atâta credinţă, atâta creştinătate. Un popor credincios; şi cu o cultură creştină foarte veche, un popor cu atâţia martiri. Şi am descoperit un lucru pe care eu nu-l cunoşteam: rădăcinile adânci ale acestei credinţe georgiene. A doua surpriză a fost patriarhul: este un om al lui Dumnezeu, acest om m-a emoţionat. Eu, în momentele în care l-am întâlnit, am ieşit cu inima emoţionată şi cu senzaţia că am găsit un om al lui Dumnezeu. Într-adevăr, un om al lui Dumnezeu. Cu privire la lucrurile care ne unesc şi ne despart, voi spune: să nu începem să discutăm lucrurile de doctrină, acest lucru să-l lăsăm teologilor, ei ştiu să-l facă mai bine decât noi. Discută şi sunt pricepuţi, sunt buni, au bunăvoinţă, teologii dintr-o parte şi din cealaltă. Ce trebuie să facem noi, poporul? Să ne rugăm unii pentru alţii. Acest lucru este foarte important: rugăciunea. Şi al doilea, să facem lucruri împreună: există săracii, să lucrăm împreună pentru cei săraci; există problema asta şi asta, putem s-o facem. Şi acesta este drumul ecumenismului. Nu numai drumul doctrinei, acesta este ultimul lucru, se va ajunge la sfârşit. Dar să începem prin a merge împreună. Şi cu bunăvoinţă acest lucru se poate face. Trebuie să se facă. Astăzi ecumenismul trebuie să se facă mergând împreună, rugându-ne unii pentru alţii. Şi teologii să continue să vorbească între ei, să studieze între ei. Dar Georgia este minunată, este un lucru la care nu mă aşteptam; o naţiune creştină, dar în măduva spinării!

Greg Burke:

A doua întrebare vine de la un jurnalist german, Tassilo Forchheimer, de la radioul german ARD:

Tossilo Forchheimer:

Sfinte Părinte, după ce aţi vorbit cu toate persoanele care pot să schimbe această istorie urâtă dintre Armenia şi Azerbaidjan, ce trebuie să se întâmple pentru a ajunge la o pace permanentă care să tuteleze drepturile umane? Care sunt problemele şi ce rol poate să aibă Sanctitatea Voastră?

Papa Francisc:

De două ori, în două discursuri am vorbit despre asta. În ultimul am vorbit despre rolul religiilor pentru a ajuta în acest scop. Cred că unicul drum este dialogul, dialogul sincer, fără lucruri pe sub bancă, sincer, faţă în faţă. Negocierea sinceră. Şi dacă nu se poate ajunge la asta, trebuie avut curajul de a merge la un Tribunal internaţional, de a merg la Haga, de exemplu, şi de a se supune unui proces internaţional. Nu văd altă cale. Alternativa este războiul, şi războiul distruge mereu, cu războiul se pierde totul! Şi în afară de asta, pentru creştini, este rugăciunea: a ne ruga pentru pace, pentru ca inimile să meargă pe această cale a dialogului, a negocierii, sau să meargă la un tribunal internaţional. Dar nu se pot ţine problemele aşa… Gândiţi-vă că cele trei ţări caucaziene au probleme: şi Georgia are o problemă cu Rusia, nu se cunoaşte mult… dar are o problemă, care poate să crească… nu se ştie; şi Armenia este o ţară fără graniţe deschise, are probleme cu Azerbaidjanul. Trebuie mers la tribunalul internaţional dacă nu merg înainte dialogul şi negocierea: nu există altă cale. Şi rugăciunea, rugăciunea pentru pace.

Greg Burke:

Acum o avem pe Maria Elena Ribezzo din Elveţia, de la revista La Presse:

Maria Elena Ribezzo:

Vă salut, Sanctitate, bună seara. Ascultaţi, dumneavoastră ieri aţi vorbit despre un război mondial aflat în desfăşurare împotriva căsătoriei, şi în acest război aţi folosit cuvinte foarte puternice împotriva divorţului: aţi spus că murdăreşte imaginea lui Dumnezeu; în timp ce în lunile trecute, şi în timpul Sinodului, s-a vorbit despre o primire faţă de divorţaţi. Voiam să ştiu dacă aceste abordări se conciliază, şi în ce mod.

Papa Francisc:

Totul este conţinut, tot ceea ce am spus ieri, cu alte cuvinte – pentru că ieri am vorbit liber şi un pic încălzit – se găseşte în Amoris laetitia, totul. Când se vorbeşte despre căsătorie ca unire a bărbatului şi a femeii, aşa cum i-a făcut Dumnezeu, ca imaginea a lui Dumnezeu, este bărbat şi femei. Care sunt un singur trup când se unesc în căsătorie. Acesta este adevărul. Este adevărat că în această cultură conflictele şi multele probleme nu sunt bine gestionate, şi există şi filozofii ale acelui „astăzi o închei pe aceasta [căsătorie], când mă satur închei alta, apoi închei a treia, apoi închei a patra”. Acesta este „războiul mondial” împotriva căsătoriei pe care dumneavoastră îl spuneţi. Trebuie să fim atenţi să nu lăsăm să intre în noi aceste idei. Dar înainte de toate: căsătoria este imagine a lui Dumnezeu, bărbat şi femeie într-un singur trup. Când se distruge asta, se „murdăreşte” sau se desfigurează imaginea lui Dumnezeu. Apoi Amoris laetitia vorbeşte despre modul de a trata aceste cazuri, cum trebuie tratate familiile rănite, şi acolo intră milostivirea. Şi există o rugăciune foarte frumoasă a Bisericii, pe care am spus-o săptămâna trecută. Spunea aşa: „Dumnezeule, care atât de minunat ai creat lumea şi în mod şi mai minunat ai răscumpărat-o”, adică prin răscumpărare şi milostivire. Căsătoria rănită, cuplurile rănite: acolo intră milostivirea. Principiul este acela, dar slăbiciunile umane există, păcatele există, şi întotdeauna ultimul cuvânt nu-l are slăbiciunea, ultimul cuvânt nu-l are păcatul: ultimul cuvânt îl are milostivirea! Mie îmi place să povestesc – nu ştiu dacă am mai spus-o, pentru că o repet adesea – că în biserica „Sfânta Maria Magdalena” din Véyelay există un capitel foarte frumos, din prin anul 1200. Medievalii făceau cateheze cu sculpturile din catedrale. De o parte a capitelului este Iuda, spânzurat, cu limba scoasă, cu ochii bulbucaţi, şi de cealaltă parte a capitelului este Isus, Bunul Păstor, care îl ia şi-l duce cu sine. Şi dacă privim bine faţa lui Isus, buzele lui Isus sunt triste pe de o parte dar cu un mic zâmbet de complicitate pe de altă parte. Aceştia au înţeles ce este milostivirea! Cu Iuda! Şi pentru aceasta, în Amoris laetitia se vorbeşte despre căsătorie, despre fundamentul căsătoriei aşa cum este, dar apoi vin problemele. Cum se să pregătească la căsătorie, cum să se educe copiii; şi apoi, în capitolul al optulea, când vin problemele, cum se rezolvă. Se rezolvă cu patru criterii: a primi familiile rănite, a însoţi, a discerne fiecare caz şi a integra, a reface. Acesta ar fi modul de a colabora în această „a doua creaţie”, în această re-creaţie minunată pe care a făcut-o Domnul cu răscumpărarea. Se înţelege aşa? Da, dacă iei numai o parte nu merge! Amoris laetitia – asta vreau să spun –: toţi merg la capitolul al optulea. Nu, nu. Trebuie citit de la început până la sfârşit. Şi care este centrul? Dar… depinde de fiecare. Pentru mine, centrul, miezul lui Amoris laetitia este capitolul al patrulea, care foloseşte pentru toată viaţa. Dar trebuie citit în întregime şi recitit în întregime şi discutat în întregime, este un întreg ansamblu. Există păcatul, există ruptura, dar există şi milostivirea, răscumpărarea, îngrijirea. M-am explicat bine cu privire la asta?

Greg Burke:

Acum este Joshua McElwee, de la ziarul american National Catholic Reporter.

Joshua McElwee:

Mulţumesc, Sfinte Părinte. Tot în acel discurs de ieri din Georgia, dumneavoastră aţi vorbit, ca în atâtea alte ţări, despre teoria gender, spunând că este marele duşman, o ameninţare împotriva căsătoriei. Dar aş vrea să întreb: ce aţi spune unei persoane care a suferit ani mulţi cu sexualitatea sa şi simte cu adevărat că există o problemă biologică, faptul că aspectul său fizic nu corespunde cu ceea ce el sau ea consideră că este propria identitate sexuală? Dumneavoastră ca păstor şi slujitor, cum aţi însoţi aceste persoane?

Papa Francisc:

Înainte de toate, eu am însoţit în viaţa mea de preot, de episcop – chiar de Papă – persoane cu tendinţă şi practici homosexuale. Le-am însoţit şi le-am apropiat de Domnul, unii nu pot, dar le-am însoţit şi n-am abandonat niciodată pe cineva. Asta e ceea ce trebuie făcut. Persoanele trebuie însoţite aşa cum le însoţeşte Isus. Când o persoană care are această condiţie ajunge în faţa lui Isus, El cu siguranţă nu va spune: „Pleacă de aici că eşti homosexual!”, nu. Despre ceea ce am vorbit este răutatea care se face astăzi cu îndoctrinarea teoriei gender. Îmi povestea un tată francez că la masă vorbeau cu copiii – el catolic, soţia catolică, copiii catolici, cam cu numele, dar catolici – şi l-a întrebat pe băiatul de zece ani: „Tu ce vrei să te faci când ai să fi mare?” – „Fată!”. Şi tata şi-a dat seama că în cărţile de şcoală se învăţa teoria gender. Şi asta este împotriva lucrurilor naturale. Una este ca o persoană să aibă această tendinţă, această opţiune, şi există şi unii care îşi schimbă sexul. Şi alta este a face învăţământ în şcoli pe această linie, pentru a schimba mentalitatea. Acestea eu le numesc „colonizări ideologice”. Anul trecut am primit o scrisoare de la un spaniol care îmi povestea istoria sa de copil şi de tânăr. Înainte era o copilă, o fată care a suferit mult, pentru că se simţea băiat dar fizic era o fată. A povestit asta mamei, când era deja de douăzeci de ani, 22 de ani, şi i-a spus că ar vrea să facă intervenţia chirurgicală şi toate aceste lucruri. Şi mama i-a cerut să nu facă asta în timp ce ea mai era vie. Era bătrână, şi a murit repede. A făcut intervenţia. Este un angajat la un minister dintr-un oraş din Spania. A mers la episcop. Episcopul l-a însoţit mult, un bun episcop: „pierdea” timp pentru a însoţi acest om. Apoi s-a căsătorit. Şi-a schimbat identitatea sa civilă, s-a căsătorit şi mi-a scris scrisoarea că pentru el ar fi fost o consolare să vină cu soţia sa: el, care era ea, dar este el. Şi i-am primit. Erau bucuroşi. Şi în cartierul în care el locuia era un preot bătrân, de optzeci de ani, parohul bătrân, care lăsase parohia şi ajuta surorile, acolo, în parohie… Şi era şi noul [paroh]. Când cel nou îl vedea, îi striga de pe trotuar: „Vei merge în iad!”. Când îl găsea pe cel bătrân, acesta îi spunea: „De când nu te-ai spovedit? Vino, vino, să mergem că te spovedesc şi astfel vei putea primi Împărtăşania”. Ai înţeles? Viaţa este viaţa, şi lucrurile trebuie luate aşa cum vin. Păcatul este păcatul. Tendinţele sau dezechilibrele hormonale fac atâtea probleme şi trebuie să fim atenţi să nu spunem: „Este acelaşi lucru, să facem sărbătoare”. Nu, asta nu. Dar în orice caz să-l primim, să-l însoţim, să-l studiem, să discernem şi să-l integrăm. Asta e ceea ce ar face Isus astăzi. Vă rog, nu spuneţi: „Papa îi va sanctifica pe transsexuali!”. Vă rog! Pentru că eu deja văd titlurile din ziare… Nu, nu. Există vreo îndoială cu privire la ceea ce am spus? Vreau să fiu clar. Este o problemă de morală. Este o problemă. Este o problemă umană. Şi trebuie să se rezolve aşa cum se poate, mereu cu milostivirea lui Dumnezeu, cu adevărul, aşa cum am spus în cazul căsătoriei, citind toată Amoris laetitia, dar mereu aşa, mereu cu inima deschisă. Şi nu uitaţi acel capitel de la Vézelay: este foarte frumos, foarte frumos.

Greg Burke:

Mulţumim, Sfinte Părinte. Acum Gianni Cardinale, de la Avvenire.

Gianni Cardinale:

Două întrebări: una personală şi una publică. Cea personală este – legată de numele meu, să spunem – când va face noi cardinali şi după care criterii vă inspiraţi pentru această alegere. A doua, mai serioasă, să spunem, şi publică, italian fiind: când veţi merge să vizitaţi populaţiile care au suferit cutremurul şi care va fi caracteristica acestei vizite?

Papa Francisc:

Pentru a doua, mi-au fost propuse trei date posibile. Două sunt nişte numere pe care nu mi le amintesc bine; a treia mi-o amintesc bine, este prima duminică din Advent. Eu am spus că la întoarcere voi alege data. Există trei date: trebuie să aleg. Şi o voi face în mod privat, singur, ca preot, ca episcop, ca Papă. dar singur. Aşa vreau să fac. Şi aş vrea să fiu aproape de oameni. Dar încă nu ştiu cum.

Cu privire la cardinali: criteriile vor fi aceleaşi de la celelalte două consistorii. [A-i alege] ca de peste tot, pentru că Biserica este în toată lumea. Da, probabil… încă studiez numele, dar probabil vor fi trei dintr-un continent, doi din altul şi unul dintr-o parte, unul din cealaltă, unul dintr-o ţară… dar, nu se ştie. Lista este lungă, dar sunt numai 13 locuri. Şi trebuie gândit să se facă un echilibru. Mie îmi place să se vadă, în colegiul cardinalilor, universalitatea Bisericii: nu numai centrul – pentru a spune aşa – „european”; ci peste tot. Cele cinci continente, dacă se poate.

[„Există deja o dată?”]

Papa Francisc:

Nu, pentru că trebuie să studiez lista şi să stabilesc data. Poate să fie sfârşitul anului, poate să fie la începutul anului viitor. Pentru sfârşitul anului există problema Anului Sfânt, dar se poate rezolva… Sau la începutul anului viitor. Dar va fi aproape.

Greg Burke:

Mulţumim, Sfinte Părinte. Acum este Aura Miguel de la Radio Renascença din Portugalia.

Aura Miguel:

Sfinte Părinte, bună seara. Întrebarea mea se referă la agenda dumneavoastră de călătorii în afara Italiei, în trei părţi. Deja le-aţi spus în aceste zile argentinienilor că agenda dumneavoastră este foarte plină şi aţi vorbit despre Africa şi despre Asia: putem şti care ţări? Şi este aici şi un coleg din Columbia care vă aşteaptă în Columbia, desigur, şi eu în Portugalia, vă aşteptăm! În Portugalia, concret, cum va fi? 12 şi 13? Lisabona şi Fatima?

Papa Francisc:

Cu siguranţă, deocamdată, voi merge în Portugalia şi voi merge numai la Fatima. Deocamdată. De ce? Există o problemă. În acest An Sfânt au fost suspendate vizitele [episcopilor] ad limina; în anul viitor trebuie să primesc vizitele ad limina din anul acesta şi din anul viitor. Şi este puţin spaţiu pentru călătorii. Dar în Portugalia voi merge. În India şi Bangladesh, aproape sigur. În Africa, încă nu este sigur locul, totul depinde fie climă, în ce lună, pentru că dacă este în Africa de nord-vest este una şi dacă este în sud-vest este alta. Şi depinde şi de situaţia politică şi de războaie… Dar există posibilităţi pentru studiu în Africa. În America, eu am spus că atunci când procesul de pace [în Columbia]… dacă iese, eu aş vrea să merg, când totul va fi „blindat”, adică atunci când totul – dacă va câştiga plebiscitul – atunci când totul este sigur-sigur, încât nu se poate merge înapoi, adică lumea internaţională, toate naţiunile sunt de acord, nu se poate face recurs, nu, s-a terminat, dacă este aşa, voi putea merge. Dar dacă lucrurile sunt instabile… Totul depinde de ceea ce va spune poporul. Poporul este suveran. Noi suntem obişnuiţi să privim mai mult formele democratice decât suveranitatea poporului, şi amândouă trebuie să meargă împreună. De exemplu, a devenit o obişnuinţă în câteva continente unde, atunci când se termină al doilea mandat, cel care este la conducere încearcă să schimbe constituţia pentru a avea un al treilea mandat. Şi asta înseamnă a supraevalua aşa-numita democraţie, împotriva suveranităţii poporului, care este în constituţie. Totul depinde de acel lucru. Şi procesul de pace se va rezolva astăzi, în parte, cu glasul poporului: este suveran. Ceea ce va spune poporul, cred că trebuie să se facă.

[„Fatima va fi 12 şi 13 (mai)?”]

Papa Francisc:

Până acum 13. Dar s-ar putea, nu ştiu…

Greg Burke:

Mulţumim, Sfinte Părinte. Acum vine Jean-Marie Guénois de la Le Figaro.

Jean-Marie Guénois:

Mulţumesc, Sfinte Părinte. O întrebare despre călătorii: de ce în răspunsul dumneavoastră n-aţi vorbit despre China? Şi care sunt motivele pentru care dumneavoastră nu puteţi avea ca Papă biletul pentru Pechin? Motive din interiorul Bisericii chineze? Motive de probleme dintre Biserica chineză şi guvernul chinez, sau motive, probleme dintre Vatican şi guvernul chinez? Şi, dacă permiteţi, o întrebare recentă, pentru că în urmă cu câteva ore monseniorul Lebrun, arhiepiscop de Rouen, a anunţat că dumneavoastră aţi autorizat să se înceapă procesul de beatificare a părintelui Hamel fără a ţine cont de regula aşteptării celor cinci ani. De ce aţi luat această decizie? Mulţumesc.

Papa Francisc:

Despre aceasta din urmă: am vorbit cu cardinalul Amato [prefect al Congregaţiei pentru Cauzele Sfinţilor], vom face studii şi el va da ultima ştire. Însă intenţia este de a merge pe această linie, de a face cercetările necesare şi de a vedea dacă există motivaţiile pentru a face asta.

[„Aţi anunţat că era deschis procesul de beatificare”]

Papa Francisc:

Nu, că trebuie să se caute mărturii pentru a deschide procesul. Să nu se piardă mărturiile, acest lucru este foarte important. Pentru că mărturiile proaspete, ceea ce au văzut oamenii, apoi cu timpul cineva moare, cineva uită… şi asta se întâmplă. În latină se spune: ne pereant probationes. China. Voi cunoaşteţi bine istoria Chinei şi a Bisericii: Biserica patriotică, Biserica ascunsă… Dar noi suntem în raporturi bune, se studiază şi se vorbeşte, există comisii de lucru… Eu sunt optimist. Acum cred că Muzeele Vaticane au făcut o expoziţie în China, chinezii vor face o altă expoziţie în Vatican… Există atâţia profesori care merg să predea în universităţile chineze, atâtea surori, atâţia preoţi care pot să lucreze bine acolo. Raporturile dintre Vatican şi chinezi… Trebuie să se fixeze într-un raport, şi pentru aceasta se vorbeşte, lent… Lucrurile lente merg bine, întotdeauna. Lucrurile grăbite nu merg bine. Poporul chinez are cea mai înaltă stimă a mea. De exemplu, alaltăieri, a fost o întâlnire de două zile, cred, la Academia [Pontificală] de Ştiinţe despre Laudato si’ şi era o delegaţie chineză a preşedintelui. Şi preşedintele chinez mi-a trimis un cadou. Există relaţii bune.

[„Papa va face călătoria?”]

Papa Francisc:

Ah, mi-ar plăcea…, dar eu nu mă gândesc încă.

Greg Burke:

Mulţumim. Este timp pentru încă o întrebare? Da? Juan Vicente Boo de la cotidianul spaniol ABC.

Juan Vicente Boo:

Mulţumesc, Sfinte Părinte. În grupul de limbă spaniolă am văzut că numele câştigătorului Premiului Nobel pentru pace va fi anunţat la 7 octombrie. Există peste 300 de nomination: de exemplu, poporul din Lesbo pentru ceea ce a făcut în favoarea refugiaţilor, sau Căştile Albastre din Siria, aceşti voluntari care-i scot pe oameni din dărâmăturile de după bombardamente: au scot 60 de mii cu preţul vieţii a 132 dintre ei. Sau şi preşedintele Santos al Columbiei şi comandantul Timoschenko al FARC, care au semnat Acordul de pace. Şi atâţia alţii. Aşadar, întrebarea este: care este candidatul dumneavoastră favorit sau care sunt persoanele sau organizaţiile care merită mai multă recunoaştere pentru munca pe care o fac în favoarea păcii? Mulţumesc.

Papa Francisc:

Există atâţia oameni care trăiesc pentru a face războiul, pentru a face vânzare de arme, pentru a ucide, există atâţia. Dar există şi atâţia oameni care lucrează pentru pace, atâţia, atâţia. Eu n-aş şti să spun care să se aleagă dintre atâţia oameni, care lucrează astăzi pentru pace, este foarte dificil. Dumneavoastră aţi menţionat câţiva, există mai mulţi. Dar mereu este neliniştea de a da un premiu pentru pace… Eu îmi doresc şi ca la nivel internaţional, lăsând deoparte Premiul Nobel pentru pace, să există o amintire, o recunoaştere, o declaraţie despre copiii, despre neputincioşii, despre minorii, despre civilii morţi sub bombe. Cred că acela este un păcat! Este un păcat împotriva lui Isus Cristos, deoarece carnea acelor copii, a acelor oameni bolnavi, a acelor bătrâni lipsiţi de apărare, este carnea lui Cristos. Ar trebui ca omenirea să spună ceva pentru victimele războaielor. Pentru aceia care fac pacea, Isus a spus că sunt fericiţi, în Fericiri: „Făcătorii de pace”. Însă victimele războaielor, trebuie să spunem ceva şi să conştientizăm! Că îţi aruncă asupra unui spital de copii o bombă şi mor treizeci, patruzeci… Sau asupra unei şcoli… Aceasta este o tragedie din zilele noastre.

Greg Burke:

Mulţumim, Sfinte Părinte. Următorul este John Jeremiah Sullivan, de la New York Times Magazine, este prima călătorie pe care o face.

John Jeremiah Sullivan:

Sfinte Părinte, aşa cum ştiţi, Statele Unite se apropie de sfârşitul unei lungi campanii prezidenţiale, foarte urâte, care a primit multă atenţie în lume. Multor catolici americani şi persoanelor de conştiinţă le este greu în alegerea dintre cei doi candidaţi, dintre care unul se îndepărtează de unele aspecte ale învăţăturilor Bisericii şi celălalt a făcut declaraţii care denigrează imigranţii şi minorităţile religioase. Ce sfat aţi da credincioşilor din America? Şi la care înţelepciune i-aţi chema dumneavoastră luna viitoare, când vor fi alegerile?

Papa Francisc:

Dumneavoastră îmi puneţi o întrebare în care descrieţi o alegere grea, pentru că după dumneavoastră există dificultăţi în unul şi există dificultăţi în altul. În campanie electorală eu nu spun niciodată un cuvânt. Poporul este suveran, şi voi spune numai: studiază bine propunerile, roagă-te şi alege în conştiinţă! Apoi ies din problemă şi merg la o „ficţiune” [un caz imaginar], pentru că nu vreau să vorbesc despre problema concretă. Când se întâmplă că într-o ţară oarecare sunt doi, trei, patru candidaţi care nu sunt satisfăcători, înseamnă că viaţa politică a acelei ţări este probabil prea politizată dar nu are multă cultură politică. Şi una dintre îndatoririle Bisericii şi ale învăţământului în facultăţi este de a învăţa să se aibă cultură politică. Există ţări – eu mă gândesc la America Latină – care sunt prea politizate dar nu au cultură politică: sunt din acest partid sau din celălalt sau din celălalt, dar afectiv, fără o gândire clară cu privire la baze, cu privire la propuneri…

Greg Burke:

Mulţumim, Sfinte Părinte. Acum este Caroline Pigozzi, de la Paris Meci.

Caroline Pigozzi:

Sanctitate, bună seara. Această întrebare nu puteam să v-o adresez înainte. Mărturia faţă de istorie, după dumneavoastră, este mai importantă decât testamentul unui Papă? explic: Papa Wojtyła a lăsat în testamentul său ca să fie arse multe documente şi multe scrisori care apoi s-au regăsit într-o carte: înseamnă că voinţa unui Papa oare nu este respectată? Voiam să ştiu ce părere aveţi despre asta. Apoi, a doua întrebare este mai uşoară: aş vrea să ştiu prin ce minune dumneavoastră, care strângeţi mâna la mii de persoane în fiecare săptămână, încă nu aveţi o tendinită. Cum reuşiţi? Preşedintele Chirac strângea mâinile, el îşi pune un plasture…

Papa Francisc:

Eu încă nu simt tendinite… Prima întrebare. Dumneavoastră spuneţi: un Papă care porunceşte să fie arse hârtii, scrisori… acesta este dreptul oricărui bărbat şi al oricărei femei, are dreptul să facă asta înainte de a muri.

Caroline Pigozzi:

Dar n-a fost respectat cu Papa Wojtyła… a exista cartea aceea…

Papa Francisc:

Ah, aia…Cine n-a respectat aia, va fi vinovat, nu ştiu, nu cunosc bine cazul. Dar orice persoană, când spune: „Asta trebuie să se distrugă”, este pentru că există ceva concret. Dar probabil este o copie în altă parte, şi asta el nu ştia… Dar este un drept al oricărei persoane să facă testamentul aşa cum vrea.

Caroline Pigozzi:

Şi al Papei, dar el n-a fost respectat.

Papa Francisc:

Testamentul atâtor oameni n-a fost respectat…

Caroline Pigozzi:

Dar Papa este mai important.

Papa Francisc:

Nu. Papa este un sărman păcătos, ca alţii. Mulţumesc.

Greg Burke:

Papa a spus că este spaţiu pentru încă o întrebare, însă nu este nimeni pe lista mea.

Între timp, aş vrea să spun că astăzi [la sfârşitul Liturghiei la Baku] a răspuns la o întrebare despre motivul pentru care face aceste călătorii în locuri unde sunt foarte puţini catolici şi asta ne-a plăcut. Nici noi nu credem că pierdem timpul: facem aceste călătorii scurte dar intense. Însă, dacă dumneavoastră vreţi să faceţi una lungă şi relaxantă, putem s-o facem şi noi…

Papa Francisc:

Nu…

După prima călătorie, care a fost în Albania, mi-au spus: „De ce dumneavoastră aţi ales să mergeţi în Albania în prima călătorie în Europa? O ţară care nu este din Uniunea Europeană?”. Apoi am mers la Sarajevo, în Bosnia Herţegovina, care nu este din Uniunea Europeană. Prima ţară din Uniunea Europeană în care am mers a fost Grecia, Insula Lesbo: prima. A fost prima. De ce să fac călătorii în aceste ţări? Aceste trei sunt caucaziene. Cei trei preşedinţi au venit în Vatican ca să mă invite. Şi cu forţă. Şi toţi trei au o atitudine religioasă diferită: armenii sunt mândri – şi asta fără a ofensa – mândri de „armenitatea” lor, au o istorie, şi ei sunt creştini, marea majoritate, aproape toţi sunt creştini apostolici, apoi creştini catolici şi câţiva creştini evanghelici, puţini. Georgia este o ţară creştină, total creştină, dar ortodoxă. Catolicii sunt puţini, un grup, dar sunt ordocşi. În schimb Azerbaidjanul este o ţară cred că 96-98% musulmană. Nu ştiu câţi locuitori are, pentru că eu am spus două milioane, dar cred că sunt douăzeci…

[„Circa zece”]

Papa Francisc:

… circa zece, iată. Circa zece milioane. Catolicii sunt maxim 600: mititei. Şi eu, de ce merg acolo? Pentru catolici, pentru a merge la periferia unei comunităţi catolice, care este chiar în periferie, este micuţă. Şi astăzi la Liturghie am spus că îmi amintea de comunitatea „periferică” din Ierusalim, închisă în cenacol, aşteptându-l pe Duhul Sfânt, aşteptând să poată creşte, să poată ieşi… Este mică. Nu este persecutată, nu, pentru că în Azerbaidjan există un mare respect religios, o mare libertate religioasă. Acest lucru este adevărat, l-am spus astăzi în discurs. Şi aceste trei ţări sunt ţări periferice, ca Albania, Bosnia Herţegovina… Şi eu v-am spus: realitatea se înţelege mai bine şi se vede mai bine de la periferii decât de la centru. Şi pentru aceasta aleg să merg acolo. Dar asta nu elimină posibilitatea de a merge într-o ţară mare ca Portugalia, Franţa, nu ştiu… Să vedem…

Multe mulţumiri pentru munca voastră. Acum odihniţi-vă puţin. Este cină bună. Mulţumesc. Şi rugaţi-vă pentru mine.

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.