Categorii

Conferinţa de presă a Papei Francisc în zborul de întoarcere din Armenia (duminică, 26 iunie 2016)

Papa-Armenia-Conferinta-presaAseară, în timpul zborului care de la Yerevan îl aducea la Roma la sfârşitul vizitei în Armenia, Papa Francisc i-a întâlnit pe jurnaliştii prezenţi la bordul avionului într-o conferinţă de presă, a cărei transcriere o prezentăm în continuare:

Părintele Lombardi:

Sfinte Părinte, mii de mulţumiri pentru că sunteţi aici la sfârşitul acestei călătorii destul de scurte dar foarte intense. Am fost bucuroşi să vă însoţim şi acum vrem să vă punem, ca de obicei, câteva întrebări, profitând de gentileţea dumneavoastră. Avem o listă de persoane care sunt înscrise aici ca să vorbească, şi putem să începem, ca de obicei, cu colegii din Armenia, pentru că le dăm lor prioritate. Primul este Arthur Grygorian, de la televiziunea publică armeană.

Papa Francisc:

Bună seara! Vă mulţumesc mult pentru ajutorul din această călătorie şi pentru toată munca voastră care face bine oamenilor: a comunica bine lucrurile înseamnă ştiri bune, şi ştirile bune fac bine mereu. Multe mulţumiri, mulţumesc.

Arthur Grygorian, televiziunea publică armeană:

(în engleză) Sfinte Părinte, este foarte cunoscut că dumneavoastră aveţi prieteni armeni. Dumneavoastră aveaţi deja contact cu comunităţile armene în Argentina. În cursul ultimelor trei zile, dumneavoastră – ca să spunem aşa – aţi ajuns să atingeţi spiritul armean. Care sunt sentimentele dumneavoastră, impresiile dumneavoastră şi care este mesajul pentru viitor, rugăciunile dumneavoastră pentru noi armenii?

Papa Francisc:

Bine, să ne gândim la viitor şi apoi mergem la trecut. Eu urez acestui popor dreptatea şi pacea. Eu mă rog pentru asta, pentru că este un popor curajos. Şi mă rog ca să găsească dreptatea şi pacea. Ştiu că atâţia lucrează pentru asta. Şi am fost foarte bucuros, săptămâna trecută, când am văzut o fotografie a preşedintelui Putin cu cei doi preşedinţi, armean şi azer: măcar vorbesc! De asemenea cu Turcia: preşedintele armean în discursul de bun-venit a vorbit clar; a avut curajul să spună: „Să ne punem de acord, să ne iertăm şi să privim la viitor”. Acesta este un mare curaj! Un popor care a suferit mult! Icoana poporului armean – şi acesta este gândul care mi-a venit astăzi în timp ce mă rugam un pic – este o viaţă de piatră şi o duioşie de mamă. A purtat cruci, cruci de piatră se văd şi [caracteristicile cruci de piatră numite khachkar] –; dar n-a pierdut duioşia, arta, acele „patru tonuri” atât de greu de înţeles, şi cu mare genialitate… Un popor care a suferit mult în istoria sa, şi numai credinţa, credinţa l-a menţinut în picioare. Deoarece faptul că a fost prima naţiune creştină, acest lucru nu este suficient; a fost prima naţiune creştină pentru că Domnul a binecuvântat-o, pentru că a avut sfinţi, a avut episcopi sfinţi, martiri… Şi pentru aceasta s-a format în rezistenţa sa acea „piele de piatră” – să spunem aşa –, dar n-a pierdut duioşia unei inimi materne; şi Armenia este şi mamă. Aceasta era a doua întrebare. Şi să venim la prima, acum. Da, eu aveam atâtea contacte cu armenii, mergeam adesea la ei la liturghii; atâţia prieteni armeni; sau un lucru care de obicei nu-mi place să fac pentru odihnă, dar mergeam la cină cu ei, şi voi faceţi cine grele! Dar sunt foarte prieten, foarte prieten atât al arhiepiscopului Kissag Mouradian, al Bisericii Apostolice, fie al lui Boghossian, cel catolic. Dar între voi, mai importantă decât apartenenţa la Biserica apostolică sau la cea catolică este „armenitatea”, şi asta am înţeles-o în acele timpuri. Astăzi m-a salutat un argentinian din familie armeană care, când mergeam la Liturghii, întotdeauna arhiepiscopul îl aşeza lângă mine pentru ca să-mi explice unele ceremonii sau unele cuvinte pe care nu le înţelegeam.

Părintele Lombardi:

Mii de mulţumiri, Sfinte Părinte. Acum îi dăm cuvântul unui alt reprezentant armean care este doamna Jeannine Paloulian, de la „Nouvelles d’Arménie”.

Jeannine Paloulian, „Nouvelles d’Arménie”

(în franceză) Mulţumesc, Sfinte Părinte. Aseară, la întâlnirea ecumenică de rugăciune, dumneavoastră le-aţi cerut tinerilor să fie artizani ai reconcilierii cu Turcia şi Azerbaidjan. Aş vrea să vă întreb simplu – dat fiind faptul că peste câteva săptămâni dumneavoastră veţi merge în Azerbaidjan – ce puteţi face concret dumneavoastră, Sfântul Scaun, pentru a ne ajuta, pentru a ne ajuta să continuăm. Care sunt semnele concrete. Dumneavoastră le-aţi făcut în Armenia. Care sunt semnele pe care le veţi face, mâine, în Azerbaidjan?

Papa Francisc:

Voi vorbi azerilor despre adevăr, despre ceea ce am văzut, despre ceea ce simt. Îi voi încuraja şi pe ei. L-am întâlnit pe preşedintele azer şi am vorbit cu el. Voi spune şi că a nu face pace pentru o bucăţică de pământ – pentru că nu este un mare lucru – înseamnă ceva obscur… Dar o spun tuturor: armenilor şi azerilor. Probabil că nu se pun de acord cu privire la modalităţile de a face pacea şi cu privire la asta va trebui să se lucreze. Voi spune ceea ce în acel moment îmi vine în inimă, dar întotdeauna pozitiv, căutând să se găsească soluţii care să poată fi parcurse, care să meargă înainte.

Părintele Lombardi:

Mii de mulţumiri. Şi acum îi dăm cuvântul lui Jean-Louis de la Vaissière, de la „France Presse”. Cred că este ultima călătorie pe care o face împreună cu noi. Deci suntem bucuroşi să-i dăm cuvântul.

Jean-Louis de la Vaissière, „France Presse”:

Sfinte Părinte, înainte de toate aş vrea să vă mulţumesc din partea mea şi din partea lui Sébastien Maillard de la „La Croix”. Noi plecăm din Roma şi voiam să vă mulţumim din inimă pentru acest suflu de primăvară care suflă asupra Bisericii. Apoi aveam o întrebare: de ce aţi decis să adăugaţi cuvântul „genocid” în discursul dumneavoastră la palatul prezidenţial? Despre o temă dureroasă ca aceasta, credeţi că este util pentru pace?

Papa Francisc:

Mulţumesc. În Argentina, când se vorbea despre exterminarea armeană, se folosea mereu cuvântul genocid. Eu nu cunoşteam altul. Şi în catedrala din Buenos Aires, în al treilea altar pe stânga, am pus o cruce de piatră în amintirea „genocidului armean”. A venit arhiepiscopul, cei doi arhiepiscopi armeni, cel catolic şi cel apostolic, şi au inaugurat-o. În afară de asta, arhiepiscopul apostolic în biserica catolică „Sfântul Bartolomeu” – o altă [biserică] – a făcut un altar în amintirea sfântului Bartolomeu [evanghelizator al Armeniei]. Dar întotdeauna…, eu nu cunoşteam un alt cuvânt. Eu vin cu acest cuvânt. Când ajung la Roma, aud celălalt cuvânt, „Marele Rău” sau „tragedia teribilă”, în limba armeană [Metz Yeghern], pe care nu ştiu să-l pronunţ. Şi-mi spun că genocid este ofensator, că trebuie spus acesta. Eu am vorbit mereu despre trei genocide din secolul trecut, mereu trei. Primul, cel armean; apoi, cel al lui Hitler; şi ultimul, cel al lui Stalin. Cele trei. Există altele mai mici. A existat un altul în Africa [Rwanda]. Dar în orbita celor două mari războaie există acestea trei. Şi am întrebat, de ce unii spun: „Unii cred că nu este adevărat, că n-a fost un genocid”. Un altul îmi spunea – un om al legii mi-a spus asta, ce nu m-a interesat mult –: „Cuvântul genocid este un cuvânt tehnic, este un cuvânt care are o tehnicitate, care nu este sinonim cu exterminare.  Se poate spune exterminare, dar a declara un genocid comportă acţiuni de reparaţie şi lucruri de genul acesta”. Asta mi-a spus un om al legii. Anul trecut, când pregăteam discursul [pentru celebrarea din 12 aprilie 2015 la Roma], am văzut că sfântul Ioan Paul al II-lea a folosit cuvântul, le-am folosit pe amândouă: „Marele Rău” şi „genocid”. Eu am citat între ghilimele pe acesta. Şi n-a picat bine: a fost făcută o declaraţie a guvernului; Turcia în câteva zile l-a rechemat pe ambasador la Ankara – care este un om bun, un ambasador „de lux” ne-a trimis Turcia! – s-a întors în urmă cu două sau trei luni… A fost un „post diplomatic”… Dar au dreptul la asta: dreptul la protest îl avem toţi. Şi în acest discurs [în Armenia], la început nu exista cuvântul, asta e adevărat; şi răspund de ce eu l-am adăugat. După ce am auzit tonul discursului preşedintelui, şi cu trecutul meu cu privire la acest cuvânt, şi după ce am spus acest cuvânt anul trecut în „Sfântul Petru”, public, ar fi sunat foarte straniu să nu spun acelaşi lucru, măcar atât. Dar acolo eu voiam să subliniez un alt lucru, şi cred – dacă nu greşesc – că am spus: „În acest genocid, ca în celelalte două, marile puteri internaţionale priveau în altă parte”. Şi aceasta a fost acuza. În al doilea război mondial, unele puteri aveau fotografiile căilor ferate care duceau la Auschwitz: ar fi avut posibilitatea de a bombarda, şi n-au făcut-o. Este un exemplu. În contextul primului război, unde a fost problema armenilor, şi în contextul celui de-al doilea război, unde a fost problema lui Hitler şi Stalin, şi după Yalta lagărele şi toate acestea, nimeni nu vorbeşte? Trebuie subliniat acest lucru şi să se pună întrebarea istorică: de ce n-aţi făcut asta? Voi, puteri – nu acuz, pun o întrebare. Este interesant: e adevărat, se privea la război, la atâtea lucruri, dar acel popor… Şi, nu ştiu dacă este adevărat, dar mi-ar plăcea să văd dacă este adevărat, că atunci când Hitler îi persecuta mult pe evrei, unul dintre lucrurile pe care el le-ar fi spus este: „Cine îşi aminteşte astăzi de armeni? Să facem acelaşi lucru cu evreii”. Nu ştiu dacă este adevărat, probabil este o vorbărie, dar eu am auzit spunându-se asta. Istoricii să caute şi să vadă dacă este adevărat. Cred că am răspuns. Însă acest cuvânt, eu nu l-am spus niciodată cu suflet ofensator, mai degrabă obiectiv.

Părintele Lombardi:

Mii de mulţumiri, Sanctitate. Aţi atins o temă delicată, cu mare sinceritate şi profunzime. Acum îi dăm cuvântului lui Elisabetta Piqué care, aşa cum ştiţi, este din Argentina, de la „La Nación”.

Elisabetta Piqué, „La Nación”:

(în spaniolă) Felicitări, înainte de toate, pentru călătorie. Aş vrea să vă întreb: Ştim că dumneavoastră sunteţi Papa, dar este şi Papa Benedict, Papa emerit. În ultima vreme au existat voci, o declaraţie a prefectului Casei Pontificale, mons. Georg Gänswein, care ar fi spus că ar exista o slujire petrină împărtăşită – dacă nu greşesc – cu un Papă activ şi un altul contemplativ. Există doi Papi?

Papa Francisc:

(în spaniolă) A existat o perioadă în care erau trei! (repetă în italiană). Într-o anumită perioadă, în Biserică, au existat trei! Nu am citit acea declaraţie pentru că n-am avut timp. Benedict este Papă emerit. El a spus clar, în acea zi de 11 februarie, că îşi dă demisia începând din 28 februarie, că se va retrage ca să ajute Biserica prin rugăciune. Şi Benedict este în mănăstire, şi se roagă. Am fost de multe ori să-l vizitez, sau la telefon… Zilele trecut mi-a scris o mică scrisoare – încă semnează cu acea semnătură a sa – făcându-mi urări pentru această călătorie. Şi o dată – nu o dată, de mai multe ori – am spus că este un har a avea în casă pe „bunicul” înţelept. Şi în faţa lui am spus asta, şi el râde. Dar el este pentru mine Papa emerit, este „bunicul” înţelept, este omul care îmi păzeşte spatele şi coloana cu rugăciunea sa. Nu uit niciodată acel discurs pe care ni l-a făcut, cardinalilor, în ziua de 28 februarie: „Unul dintre voi cu siguranţă va fi succesorul meu. Promit ascultare”. Şi a făcut-o! Apoi am auzit – nu ştiu dacă este adevărat – subliniez: am auzit, probabil că sunt vorbe, dar concordă cu caracterul său, că unii au mers acolo ca să se plângă pentru că „acest Papă nou…”, şi el i-a alungat! Cu cel mai bun stil bavarez: educat, dar i-a alungat. Şi dacă nu este adevărat, tot aia e, pentru că acest om este aşa: este un om de cuvânt, un om corect, corect, corect! Papa emerit. Apoi, nu ştiu dacă dumneavoastră vă amintiţi, că eu i-am mulţumit public – nu ştiu când, dar cred că în timpul unui zbor – lui Benedict pentru că a deschis poarta pentru Papii emeriţi. În urmă cu 70 de ani episcopii emeriţi nu existau; astăzi există. Dar cu această prelungire a vieţii, se poate conduce sau nu o Biserică la o anumită vârstă, cu suferinţe? Şi el, cu curaj – cu curaj! – şi cu rugăciune, precum şi cu ştiinţă, cu teologie, a decis să deschidă această poartă. Şi cred că acest lucru este bun pentru Biserică. Dar este un singur Papă. Celălalt… sau probabil – ca pentru episcopii emeriţi – nu spun mulţi, dar probabil vor putea să fie doi sau trei, vor fi emeriţi. Au fost [Papi], [acum] sunt emeriţi. Poimâine se celebrează a 65-a aniversare a hirotonirii sacerdotale a lui Benedict. Va fi fratele său Georg [această prezenţă n-a fost confirmată], pentru că amândoi au fost hirotoniţi împreună. Şi va fi un mic act, cu conducătorii de dicasterii şi puţină lume, pentru că el preferă… A acceptat, dar foarte modest; şi voi fi şi eu. Şi voi spune ceva acestui om al rugăciunii şi al curajului, care este Papa emerit – nu al doilea Papă – şi care este fidel faţă de cuvântul său şi care este un om al lui Dumnezeu. Este foarte inteligent şi pentru mine este bunicul înţelept în casă.

Părintele Lombardi:

Acum îi dăm cuvântul lui Alexey Bukalov, care este unul dintre decanii noştri şi care – aşa cum ştiţi bine – reprezintă Itar-Tass, deci cultura rusă printre noi.

Papa Francisc:

Aţi vorbit rusă în Armenia?

Alexey Bukalov, „Itar-Tass”:

Da, cu mare plăcere. Vă mulţumim mereu… Mulţumesc, Sanctitate, mulţumesc pentru această călătorie, care este prima călătorie pe teritoriul ex-sovietic. Pentru mine era foarte important s-o urmăresc… Întrebarea mea merge un pic în afara acestei teme: eu ştiu că dumneavoastră aţi încurajat mult acest conciliu panortodox, ba chiar la întâlnirea cu patriarhul Kiril în Cuba a fost menţionat ca auspiciu. Acum dumneavoastră ce părere aveţi despre acest – să spunem – forum? Mulţumesc.

Papa Francisc:

O părere pozitivă! A fost făcut un pas înainte: nu cu sută la sută, dar un pas înainte. Lucrurile care au justificat, între ghilimele, [absenţele] sunt sincere pentru ei, sunt lucruri care cu timpul se pot rezolva. Voiau – cei patru care n-au mers – să-l facă un pic mai târziu. Însă primul pas se face aşa cum se poate. Precum copiii, când fac primul pas îl fac aşa cum pot: primul îl fac ca pisicile şi apoi fac primii paşi. Eu sunt bucuros. Au vorbit despre atâtea lucruri. Cred că rezultatul este pozitiv. Numai faptul că aceste Biserici autocefale s-au reunit, în numele ortodoxiei, pentru a se privi în faţă, pentru a se ruga împreună şi pentru a vorbi şi probabil pentru a spune vreo glumă, dar acest lucru este foarte pozitiv. Eu îi mulţumesc Domnului. La următorul vor fi mai mulţi. Binecuvântat să fie Domnul!

Părintele Lombardi:

Mulţumim, Sanctitate. Acum trecem microfonul la Edward Pentin, care reprezintă un pic limba engleză: de data aceasta National Catholic Register.

Edward Pentin, „National Catholic Register”:

Sfinte Părinte, ca Ioan Paul al II-lea, dumneavoastră păreţi că sunteţi un susţinător al Uniunii Europene: aţi elogiat proiectul european când aţi primit recent „Premiul Carol cel Mare”. Dumneavoastră sunteţi preocupat de faptul că Brexit poate duce la dezintegrarea Europei şi eventual la război?

Papa Francisc:

Războiul deja există în Europa! Apoi există un aer de dezbinare, şi nu numai în Europa, dar chiar înlăuntrul ţărilor. Să ne amintim de Catalonia, anul trecut de Scoţia… Aceste dezbinări nu spun că sunt periculoase, dar trebuie să le studiem bine şi, înainte de a face un pas în faţă pentru o dezbinare, trebuie să vorbim bine între noi şi să căutăm soluţii care pot fi parcurse. Eu într-adevăr nu ştiu, nu am studiat care sunt motivele pentru care Regatul Unit a voit să ia această decizie. Dar există decizii şi cred că acest lucru l-am spus deja o dată, nu ştiu unde, dar l-am spus – de independenţă, care se fac pentru emancipare. De exemplu, toate ţările noastre latinoamericane, şi ţările din Africa, s-au emancipat de coroanele de la Madrid, de la Lisabona; şi în Africa: de Paris, Londra; de Amsterdam, Indonezia mai ales… Emanciparea este mai comprehensibilă, pentru că în spate există o cultură, un mod de a gândi. În schimb secesiunea unei ţări – încă nu vorbesc despre Brexit –, să ne gândim la Scoţia, este un lucru care a luat un nume – şi asta o spun fără a ofensa, folosind acel cuvânt pe care-l folosesc politicienii – de „balcanizare” – fără a vorbi de rău Balcanii! Este un pic o secesiune, nu este emancipare, şi în spate există istorii, culturi, înţelegeri greşite; şi atâta bunăvoinţă în alţii. Acest lucru trebuie să ne fie clar. Pentru mine întotdeauna unitatea este superioară conflictului, mereu! Dar există diferite moduri de unitate; şi fraternitatea – şi aici ajung la Uniunea Europeană – este mai bună decât duşmănia sau decât distanţele. Cu privire la distanţe – să spunem – fraternitatea este mai bună. Şi punţile sunt mai bune decât zidurile. Toate acestea trebuie să ne facă să reflectăm. Este adevărat, o ţară [spune]: „Eu sunt în Uniunea Europeană, dar vreau să am anumite lucruri care sunt ale mele, din cultura mea…”. Şi pasul – şi aici vin la Premiul Carol cel Mare – pe care trebuie să-l facă Uniunea Europeană pentru a regăsi forţa rădăcinilor sale este un pas de creativitate precum şi de „sănătoasă neunire”: adică de a da mai mult independenţă, de a da mai multă libertate ţărilor din Uniune. A gândi o altă formă de unire, a fi creativi. Creativi cu privire la locurile de muncă, la economie: acel 40%! Există ceva ce nu merge în acea Uniune masivă… Dar să nu aruncăm copilul împreună cu apa murdară pe fereastră! Să încercăm să recuperăm lucrurile şi să re-creăm… Pentru că re-crearea lucrurilor umane – şi a personalităţii noastre – este un parcurs, şi întotdeauna trebuie făcut. Un adolescent nu este acelaşi cu persoana adultă sau cu persoana bătrână: este acelaşi şi nu este acelaşi, se re-creează încontinuu. Şi asta îi dă viaţă şi voinţă de a trăi, şi dă rodnicie. Şi asta o subliniez: astăzi cele două cuvinte cheie pentru Uniunea Europeană sunt creativitate şi rodnicie. Este provocarea. Nu ştiu, aşa gândesc eu.

Părintele Lombardi:

Mulţumim, Sanctitate. Acum îi dăm cuvântul lui Tilmann Keinjung, care este de la Ard, radio naţional german. Şi pentru el cred că este ultima călătorie… Deci suntem bucuroşi să-i dăm această posibilitate.

Tilmann Keinjung, „Ard”:

Da, şi eu plec în Bavaria. Mulţumesc pentru că pot pune această întrebare. „Zu viel Bier, zu viel Wein”. Heiliger Vater, eu voiam să vă pun o întrebare: astăzi dumneavoastră aţi vorbit despre darurile împărtăşite ale Bisericilor, împreună. Dat fiind faptul că veţi merge – peste patru luni – la Lund pentru a comemora a 500-a aniversare a Reformei, eu cred că probabil acesta este şi momentul potrivit pentru a aminti nu numai rănile din ambele părţi, ci şi pentru a recunoaşte darurile Reformei şi probabil şi – asta este o întrebare eretică – pentru a anula sau a retrage excomunicarea lui Luter sau a unei reabilitări oarecare. Mulţumesc.

Papa Francisc:

Eu cred că intenţiile lui Luter nu erau greşite: era un reformator. Probabil unele metode nu erau corecte, dar în acel timp, dacă citim istoria lui Pastor, de exemplu – un german luteran care apoi s-a convertit când a văzut realitatea din acel timp şi s-a făcut catolic – vedem că Biserica nu era chiar un model de imitat: în Biserică exista corupţie, exista mondenitate, exista alipire de bani şi de putere. Şi pentru aceasta el a protestat. Apoi era inteligent şi a făcut un pas înainte justificând motivul pentru care făcea asta. Şi astăzi protestanţii şi catolicii, cu toţi protestanţii, suntem de acord cu privire la doctrina justificării: asupra acestui punct atât de important el n-a greşit. El a făcut un „medicament” pentru Biserică, apoi acest medicament s-a consolidat într-o stare de lucruri, într-o disciplină, într-un mod de a crede, într-un mod de a face, în mod liturgic. Dar nu era numai el: era Zwingli, era Calvin… Şi în spatele lor cine era? Erau principii, „cuius regio eius religio”. Trebuie să ne punem în istoria din acel timp. Este o istorie care nu e uşor de înţeles, nu e uşor. Apoi au mers înainte lucrurile. Astăzi dialogul este foarte bun şi acel document despre justificare cred că este unul dintre documentele ecumenice cele mai bogate şi cele mai profunde. Sunteţi de acord? Există diviziuni, dar depind şi de Biserici. La Buenos Aires erau două biserici luterane: una gândea într-un mod şi cealaltă în alt mod. Şi în Biserica luterană însăşi nu există unitate. Se respectă, se iubesc… Diversitatea este ceea ce probabil ne-a făcut atâta rău nouă tuturor şi astăzi căutăm să reluăm drumul pentru a ne întâlni după 500 de ani. Eu cred că trebuie să ne rugăm împreună, să ne rugăm. Pentru aceasta rugăciunea este importantă. Al doilea: să lucrăm pentru săraci, pentru persecutaţi, pentru atâţia oameni care suferă, pentru refugiaţi… Să lucrăm împreună şi să ne rugăm împreună. Şi teologii să studieze împreună căutând… Dar acesta este un drum lung, foarte lung. Odată am spus glumind: „Eu ştiu când va fi ziua unităţii depline” – „Când?” – „În ziua de după venirea Fiului Omului!”. Pentru că nu se ştie… Duhul Sfânt va da acest har. Dar între timp trebuie să ne rugăm, să ne iubim şi să lucrăm împreună, mai ales pentru săraci, pentru oamenii care suferă, pentru pace şi atâtea alte lucruri, împotriva exploatării oamenilor… Atâtea lucruri pentru care se lucrează împreună.

Părintele Lombardi:

Mulţumim. Acum îi dăm cuvântul lui Cécile Chambraud, de la „Le Monde”, care reprezintă iarăşi limba franceză.

Cécile Chambraud, „Le Monde”

(întrebare în spaniolă) Sfinte Părinte, în urmă cu câteva săptămâni, dumneavoastră aţi vorbit despre o comisie pentru a reflecta asupra tematicii femeilor diaconese. Aş vrea să ştiu dacă există deja această comisie şi care vor fi întrebările asupra cărora va reflecta pentru a fi rezolvate? Şi, în sfârşit, uneori o comisie foloseşte pentru a uita de probleme: aş vrea să ştiu dacă acesta este cazul?

Papa Francisc:

Era un preşedinte al Argentinei care spunea, şi sfătuia pe ceilalţi preşedinţi din celelalte ţări: când tu vrei ca un lucru să nu se rezolve, fă o comisie! Primul care a fost uimit de această ştire am fost eu, pentru că dialogul cu călugăriţele, care a fost înregistrat şi apoi publicat în L’Osservatore Romano, era un alt lucru, pe această linie: „Noi am auzit că în primele secole erau diaconese. Se va putea studia acest lucru? Se va putea face o comie?…”. Nimic mai mult. Au întrebat, au fost educate, şi nu numai educate, ci şi iubitoare ale Bisericii, femei consacrate. Eu am povestit că am cunoscut un sirian, un teolog sirian care a murit, cel care a făcut ediţia critică a Sfântului Efrem în italiană. Odată, vorbind despre diaconese – când eu veneam, mă cazam în Via della Scrifa şi el locuia acolo – la micul dejun, mi-a spus: „Da, dar nu se ştie bine ce erau, dacă aveau hirotonirea…”. Desigur existau aceste femei care-l ajutau pe episcop; şi îl ajutau în trei lucruri: primul, la botezul femeilor, pentru că era botezul prin scufundare; al doilea, la ungerile înainte şi după botezul femeilor; şi al treilea – asta ne face să râdem – când era o soţie care mergea să se plângă la episcop pentru că soţul o bătea, episcopul chema una dintre aceste diaconese, care vedea trupul femeii pentru a găsi vânătăile care să dovedească acest lucru. Am spus asta. „Se poate studia?” – „Da, eu voi spune la [Congregaţia pentru] Doctrina Credinţei ca să se facă această comisie”. Ziua următoare [în ziare]: „Biserica le deschide poarta diaconeselor!”. Într-adevăr, m-am supărat un pic pe mass-media, pentru că asta nu înseamnă a spune oamenilor adevărul lucrurilor. Am vorbit cu prefectul de la [Congregaţia pentru] Doctrina Credinţei, care mi-a spus: „Uite că există un studiu pe care l-a făcut Comisia Teologică Internaţională în anii optzeci”. Apoi am vorbit cu preşedinta [Superioarelor Generale] şi i-am spus: „Vă rog, trimiteţi-mi o listă de persoane care credeţi dumneavoastră că pot fi luate pentru a face această comisie”. Şi mi-a trimis lista. Şi prefectul mi-a trimis lista şi acum este acolo, pe biroul meu, pentru a face această comisie. Eu cred că s-a studiat mult asupra temei în perioada anilor optzeci şi nu va fi greu să se facă lumină cu privire la această temă. Dar este un alt lucru. În urmă cu un an şi jumătate am făcut o comise de femei teologe care au lucrat cu cardinalul Rylko [preşedinte al Consiliului Pontifical pentru Laici], şi au făcut o lucrare bună, pentru că este foarte importantă gândirea femeii. Pentru mine funcţia femeii nu este aşa de importantă ca gândirea femeii: femeia gândeşte în alt mod faţă de noi bărbaţii. Şi nu se poate lua o decizie, bună şi corectă, fără a le auzi pe femei. Uneori, la Buenos Aires, făceam o consultare cu consultanţii mei, îi ascultam cu privire la o temă; apoi chemam câteva femei şi ele vedeau lucrurile într-o altă lumină, şi asta îmbogăţea mult, mult; şi apoi decizia era foarte, foarte rodnică, foarte bună. Eu trebuie să întâlnesc aceste femei teologe, care au făcut o lucrare bună, care însă s-a oprit. De ce? Pentru că dicasterul pentru laici acum se schimbă, se restructurează. Şi eu aştept un pic ca acest lucru să se petreacă pentru a continua această a doua lucrare, cea a diaconeselor. Un alt lucru cu privire la femeile teologe – şi asta eu aş vrea să subliniez –: este mai important modul de a înţelege, de a gândi, de a vedea lucrurile al femeilor decât funcţionalitatea femeii. Şi apoi repet ceea ce spun mereu: Biserica este femeie, este „Biserica” (substantiv feminin). Şi nu este „fată bătrână”, este o femeie căsătorită cu Fiul lui Dumnezeu, Mirele său este Isus Cristos. Gândiţi-vă la asta şi apoi îmi spuneţi ce gândiţi…

Părintele Lombardi:

Aşadar, dat fiind faptul că aţi vorbit despre femei, să propunem unei femei să pună o ultimă întrebare; după aceea, pun eu o întrebare şi încheiem… Astfel după o oră, vă lăsăm în pace. Cindy Wooden, care este responsabilă de la CNS, care este Agenţia Catolică din Statele Unite.

Cindy Wooden, „CNS”:

Mulţumesc, Sanctitate. În zilele trecute, cardinalul Marx, vorbind la o mare conferinţă foarte importantă la Dublin, despre Biserica în lumea modernă, a spus că Biserica catolică trebuie să ceară scuze comunităţii gay pentru că a marginalizat aceste persoane. În zilele care au urmat măcelului din Orlando, atâţia au spus că şi comunitatea creştină are ceva de-a face cu această ură faţă de aceste persoane. Ce părere aveţi?

Papa Francisc:

Eu voi repeta acelaşi lucru pe care l-am spus în prima călătorie, şi repet şi ceea ce spune Catehismul Bisericii Catolice: că nu trebuie discriminate, că trebuie să fie respectate, însoţite din punct de vedere pastoral. Pot fi condamnate, nu din motive ideologice, ci din motive – să spunem – de comportament politic, anumite manifestări prea ofensatoare faţă de alţii. Însă aceste lucruri nu au legătură cu problema: dacă problema este o persoană care are acea condiţie, care are bunăvoinţă şi care îl caută pe Dumnezeu, cine suntem noi pentru a o judeca? Trebuie să însoţim bine, conform cu ceea ce spune Catehismul. Este clar Catehismul! Apoi există tradiţii în unele ţări, în unele culturi care au o mentalitate diferită cu privire la această problemă. Eu cred că Biserica, sau mai bine zis creştinii pentru că Biserica nu numai că trebuie să ceară scuze – aşa cum a spus acel cardinal „marxist” [cardinalul Marx] – acestei persoane care este gay, pe care a ofensat-o, ci trebuie să ceară scuze şi săracilor, femeilor şi copiilor exploataţi în muncă; trebuie să ceară scuze pentru că au binecuvântat atâtea arme… Biserica trebuie să ceară scuze pentru că nu s-a comportat de atâtea, atâtea ori… – şi când spun „Biserică” mă refer la creştini; Biserica este sfântă, păcătoşii suntem noi! – creştinii trebuie să ceară scuze pentru că n-au însoţit atâtea alegeri, atâtea familii… Eu îmi amintesc când eram copil de cultura catolică închisă din Buenos Aires, cultura catolică închisă – eu vin de acolo! – nu se putea intra în casa unei familii divorţate! Vorbesc despre situaţia de acum optzeci de ani. Cultura s-a schimbat, slavă Domnului. Creştini fiind trebuie să cerem multe scuze, nu numai pentru asta. Iertare, şi nu numai scuze! „Iartă-mă, Doamne!”: este un cuvânt pe care-l uităm – acum o fac pe păstorul şi ţin predica! Nu, acest lucru este adevărat, de atâtea ori „preotul stăpân” şi nu preotul părinte, preotul „care loveşte” şi nu preotul care îmbrăţişează, iartă şi consolează… Dar există atâţia! Atâţia capelani din spitale, capelani ai celor închişi, atâţia sfinţi! Dar aceştia nu se văd, pentru că sfinţenia este „ruşinoasă”, se ascunde. În schimb neruşinarea este un pic obraznică: este obraznică şi se arată. Atâtea organizaţii, cu oameni buni şi oameni nu atât de buni; sau oameni cărora tu le dai o „geantă” cam mare şi privesc în altă parte, ca puterile internaţionale cu cele trei genocide. Şi noi creştinii – preoţi, episcopi – am făcut asta; dar noi creştinii avem şi o Tereza de Calcutta şi atâtea Tereze de Calcutta! Avem atâtea surori în Africa, atâţia laici, atâtea perechi de soţi sfinţi! Grâul şi neghina, grâul şi neghina. Aşa spune Isus că este Împărăţia. Nu trebuie să ne scandalizăm că suntem aşa. Trebuie să ne rugăm pentru ca Domnul să facă în aşa fel încât această neghină să se termine şi ca să fie mai mult grâu. Dar aceasta este viaţa Bisericii. nu se poate pune o limită. Noi toţi suntem sfinţi pentru că noi toţi îl avem pe Duhul Sfânt înăuntru, dar suntem – noi toţi – păcătoşi. Eu cel dintâi. De acord? Mulţumesc. Nu ştiu dacă am răspuns… Nu numai scuze, ci iertare!

Părintele Lombardi:

Sfinte Părinte, îmi permit să pun eu o ultimă întrebare şi apoi vă lăsăm în pace…

Papa Francisc:

Să nu mă puneţi în dificultate…

Părintele Lombardi:

Se referă la următoarea călătorie în Polonia, la care deja începem să ne pregătim. Şi dumneavoastră îi veţi dedica pregătirea în această lună iulie. Dacă ne spuneţi ceva despre sentimentele cu care mergeţi spre această Zi Mondială a Tineretului, în acest Jubileu al Milostivirii. Şi un alt punct, un pic specific, este acesta: noi am vizitat cu dumneavoastră memorialul de la Tzitzernakaberd, în timpul vizitei în Armenia, şi dumneavoastră veţi vizita şi Auschwitz şi Birkenau, în timpul călătoriei în Polonia. Eu am auzit că dumneavoastră doriţi să trăiţi aceste momente mai mult cu tăcerea decât cu cuvintele, fie aşa cum aţi făcut aici, probabil şi la Birkenau. Deci voiam să vă întreb dacă vreţi să ne spuneţi dacă veţi face acolo un discurs sau dacă preferaţi, în schimb, să faceţi un moment de rugăciune silenţioasă cu o motivaţie specifică a dumneavoastră.

Papa Francisc:

În urmă cu doi ani, la Redipuglia, am făcut acelaşi lucru pentru a comemora centenarul marelui război. La Redipuglia am mers în tăcere. Apoi era Liturghia şi la Liturghie am făcut predica, dar era un alt lucru. Tăcerea. Astăzi am văzut – în această dimineaţă – tăcerea… Era astăzi? [Părintele Lombardi: Nu, ieri] Eu aş vrea să merg în acel loc de oroare fără discursuri, fără oameni, numai cei puţini necesari… Dar jurnaliştii cu siguranţă vor fi acolo!… Dar fără a-l saluta pe acesta, pe acesta… Nu, nu. Singur, să intru, să mă rog… Şi ca Domnul să-mi dea harul de a plânge.

Părintele Lombardi:

Mulţumesc, Sanctitate. Aşadar vă vom însoţi şi în pregătirea acestei apropiate călătorii şi vă mulţumim foarte mult pentru timpul pe care ni l-aţi dedicat. Acum odihniţi-vă un pic, mâncaţi şi dumneavoastră… Şi apoi, odihniţi-vă şi în luna iulie.

Papa Francisc:

Multe mulţumiri! Din nou mulţumesc, mulţumesc pentru munca voastră şi pentru bunăvoinţa voastră.

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.