Categorii

Conciliul fără Antiohia

Sinod-AntiohiaÎn toate analizele din aceste ore despre chinuitul ajun al Conciliului ortodox din Creta domină reflecţiile despre raporturile dintre Moscova şi Constantinopol. Însă între cele patru Biserici care au decis să nu trimită propriile delegaţii la întâlnirea convocată de patriarhul Bartolomeu după cincizeci de ani de discuţii este şi patriarhia de Antiohia. Adică punctul de referinţă cel mai semnificativ pentru ortodocşii din Orientul Mijlociu, precum şi una dintre patriarhiile care au făcut istoria creştinismului din primele secole. Cum aşa?

Apare paradoxal că tocmai într-un moment istoric în care creştinii din această regiune trăiesc suferinţele războiului şi persecuţiei renunţă să participe la un moment de unitate între Bisericile ortodoxe care cu siguranţă în mesajul său va vorbi pe larg despre suferinţele creştinilor din Orientul Mijlociu. Printre altele, chiar patriarhul de Antiohia, Ioan al X-lea, este frate al arhiepiscopului Boulos Yazigi, unul dintre cei doi prelaţi din Alep care de peste trei ani sunt în mâinile miliţiilor islamiste. Şi este foarte probabil ca din Creta să pornească un nou apel cu privire la această sechestrare uitată de lume. Şi totuşi, oricum Biserica ortodoxă care are sediu la Damasc nu va fi la conciliul convocat de patriarhul Bartolomeu.

Motivaţia oficială este neînţelegerea cu patriarhia din Ierusalim cu privire la jurisdicţia asupra a circa 12 mii de ortodocşi care trăiesc în Qatar. O chestiune care cheamă în cauză şi dintr-un punct de vedere personal pe Teofil, actualul patriarh de Ierusalim: la Paştele din 1997 – înainte de a urca pe catedra Cetăţii Sfinte – acest arhimandrit de origine greacă a fost primul călugăr ortodox care a ajuns oficial în emirat şi a demarat acolo o comunitate în contextul noii prezenţe de muncitori imigraţi creştini care caracterizează astăzi tot Golful Piersic. Nu întâmplător, emirul Qatarului, Hamar bin Khalifa al Thani, i-a dăruit – apoi – patriarhiei de Ierusalim terenul pe care în 2009 a fost deschisă biserica „Sfântul Isaac şi sfântul Gheorghe”, încă unica biserică ortodoxă din Doha.

Conflictul cu patriarhia de Antiohia a izbucnit când Ierusalimul a decis să-l ridice pe arhimandritul Makarios – călugărul care între timp a preluat ştafeta de la Teofil – la demnitatea de arhiepiscop al Qatarului. În acel moment Antiohia a revendicat pentru sine jurisdicţia, invocând titlul de „patriarhie a comunităţii ortodoxe din ţările arabe”. Un conflict care a ajuns în iunie 2015 în gestul răsunător al ruperii comuniunii dintre cele două patriarhii, decretată de Antiohia: prelaţii unei Biserici nu participă la Liturgiile Divine ale celeilalte până când neînţelegerea nu va fi rezolvată. O rupere pe care Constantinopolul n-a reuşit s-o medieze: propunerea de a încredinţa soluţionarea unei comisii mixte care să fie înfiinţate de conciliul panortodox a fost considerată inacceptabilă de Antiohia care pentru acest motiv acum refuză să trimită propria delegaţie în Creta.

Dincolo de aspectul local, evenimentul din Qatar este oglinda a două chestiuni mai ample. Există înainte de toate tensiunea care se referă la raporturile dintre greci şi arabi în cadrul comunităţilor ortodoxe din Orientul Mijlociu. De fapt, a pune în discuţie jurisdicţia asupra noii comunităţi din Golf este un mod indirect pentru a pune chestiunea mai generală a patriarhiei de Ierusalim, unde prin tradiţie conducerea este încredinţată unui arhiepiscop grec chiar dacă, desigur, comunitatea ortodoxă din Israel şi Palestina este formată din credincioşi arabi. O anomalie legată de istoria complexă a custodiei Locurilor Sfinte; dar nu lipsită de tensiuni: însuşi predecesorul lui Teofil, patriarhul Irineu, a fost constrâns să-şi dea demisia datorită unor polemici foarte aspre provocate de vânzarea către societăţi imobiliare ebraice a câtorva terenuri din proprietatea Bisericii ortodoxe din Ierusalim. Antiohia – în substanţă – vrea ca patriarhia din Cetatea Sfântă să rămână o excepţie istorică limitată, mai ales în contextul schimbărilor de astăzi.

Şi este un discurs care, inevitabil, se împleteşte cu nodul mai general al raportului dintre patriarhiile şi comunităţile ortodoxe din diaspora. Pentru Antiohia este o chestiune vitală, din moment ce – din cauza emigraţiei alimentate de războaie şi de atâtea alte probleme – deja astăzi această patriarhie are cu mult mai mulţi credincioşi în afara Orientului Mijlociu decât în ţările de origine. De fapt, patriarhia condusă de Ioan al X-lea are deja dieceze în Statele Unite, în America de Sud, în Australia, în Europa pentru ortodocşii de origine arabă. Şi din această cauză – în pronunţarea cu care Sinodul patriarhiei de Antiohia a anunţat indisponibilitatea sa de a participa la întâlnirea din Creta – se face referinţă în mod expres şi la tema specifică a diasporei, una dintre cele din ordinea de zi a Conciliului, care, după evaluarea patriarhiei de Damasc, n-a fost pregătită în mod adecvat nici aceasta.

Aşadar, văzută din Orientul Mijlociu, mult mai mult decât chestiunile doctrinale dificultatea de a declina raportul dintre o structură de Biserici naţionale şi o lume aflată în schimbare rapidă este cea care zdruncină astăzi ortodoxia. O chestiune asupra căreia comunitatea mică din Qatar este, probabil, numai vârful aisbergului.

De Giorgio Bernardelli

(După Vatican Insider, 18 iunie 2016)

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.