Categorii

Comunitate care generează credinţă. Provocările parohiei în al treilea mileniu

Toţi suntem conștienți că în universul nostru catolic orice tentativă de reformă pastorală trece, că vrem sau nu vrem, prin parohie. Analizată, exaltată şi criticată, parohia este ca un fagure într-un stup. Nu numai că permite „populaţiei” care locuieşte în ea hrană şi adăpost, ci însăși supraviețuirea ansamblului. Totuşi, dacă stupul rămâne şi trebuie să rămână mereu acelaşi, parohia poate şi trebuie să fie reînnoită.

Este știut că crearea şi structurarea sa dăinuie de la Conciliului din Trento, care receptând desigur structura ecleziologică minimală nemodificabilă a comunităţii ecleziale (koinonia din Faptele Apostolilor), i-a fixat de-a lungul secolelor structurarea în legătura indisolubilă cu o localitate precisă şi delimitată şi cu un „paroh” care trebuie să locuiască acolo. Cu aceste două elemente de bază se leagă desigur cura animarum cu toate anexele şi contactele sale (sacramente, cateheză, exprimări colective şi personale ale vieţii creştine) şi structura culturală şi mentală asimetrică nedepășită vreodată, care de la Constantin încoace, resimțind structura societară imperială, a aplicat Bisericii formele.

Este de importanță vitală, mai ales astăzi, să se conștientizeze aceste limite, pentru două motive: pentru a contesta modelul clerical propagat şi interesat ca şi cu ar proveni din tradiția originară a Bisericii şi pentru a putea primi magisteriul papei Francisc ca poziționat în mod genuin în cadrul adevăratei origini ecleziologice şi nu ideologice a poporului lui Dumnezeu, cu respectivul apel la coresponsabilitatea laicilor nu numai în viaţa, ci în conducerea Bisericii înseși.

Între timp modelul tridentin s-a dovedit nu numai condiționat de o ecleziologie epistemică, dar şi nepotrivit să perceapă fie schimbările propuse de Conciliul al II-lea din Vatican, fie schimbările istorice şi sociale care, începând din secolul trecut, au devenit tot mai rapide, dacă nu tumultuoase şi oricum imprevizibile. Se cere adecvată capacitate de percepţie din partea noastră a creştinilor a urgenței de a reînnoi forma ecclesiae, şi în faţa proceselor de fărâmițare şi de dispersare care se desfășoară astăzi chiar şi în comunitatea eclezială. Asta nu ajută la găsirea de căi şi forme noi pentru a continua sau pentru a începe complet punerea în practică a ultimului conciliu. Cu greu se găsesc încă persoane, instrumente şi energii spirituale pentru a demara proiecte reînnoite de transmitere a credinţei.

Parohia, în forma sa tradițională, deşi cu modernizările sale, nu s-a dovedit capabilă să recepteze bogăția, urgenţa şi rezonanța mesajului evanghelic care se află la inima conciliului. Modelul său de structură care vrea să gestioneze sacrul şi să păstreze credinţa în rândul oamenilor pentru toate generațiile este inadecvat. Nici nu sunt eficace inovațiile de tip liberal, la care au cedat şi uneori au excedat unele comunităţi ecleziale, în special în nordul Europei. Dimpotrivă, ele au grăbit procesul de fugă din bisericile noastre. Soluţia nu este în noile rețete, ci numai într-o redescoperire, propusă cu faptele şi prin relaţii şi spaţii şi procese autentice de împărtășire, a experienţei lui Isus, a frumuseții de a fi Biserică aici şi astăzi. Numai prin această experienţă de Biserică ce fascinează şi tulbură, oamenii din timpul nostru pot să se simtă acasă sau măcar să înceapă să caute strada spre casă. Este o stradă care trece printr-o comuniune „generativă”, luând această accepție în sensul folosit deja de părinţii Bisericii şi a cărei actualitate nu pare să fi dispărut şi care ne face să redescoperim simțul lui Ecclesia mater ca sân generativ al credinţei şi în lumea contemporană.

În redescoperirea dimensiunii universale (catolice) neeliminabile a Bisericii prezente, prin prezența fundamentală şi de bază a lui Cristos în fiecare comunitate creştină, modelul Bisericii generative ne duce la depășirea oricărei ispite noi de a suprapune Biserica împărățiilor din această lume; ea, în raportul său cu lumea, trebuie să rămână pentru noi ceea ce Dumnezeu ne invită încontinuu să fie: semn de contradicție. Modelul unei Biserici generative pare mult mai bun, şi pentru a face faţă lipsei de zel misionar care din păcate caracterizează tot mai mult comunitățile noastre, satisfăcute de ele însele, de propriile servicii şi de propriile prestații sociale, aşa cum percepe fiecare din experienţa sa parohială.

Dacă pornim de la ideea că lipsa de zel faţă de credinţă este semn al unei secularizări care înaintează în parohiile noastre, rezultă că numai într-o experienţă reînnoită tulburătoare a prezenței lui Cristos în comunitatea sa, se poate ajunge la îngrijirea calității credinţei, la mărturie şi la expunerea personală, cum ar fi curajul de a îndrăzni forme publice de vestire a mesajului evanghelic. În această manieră se ajunge la ceea ce este considerată „asumarea pozitivă a proceselor ecleziale ale traditio creştină”. Rezultă propuneri concrete referitoare atât la orientarea eclezială, cât şi la cea istorică. Credinţa, mai mult decât să arate ca aparență identitară sau să alimenteze cu forme spiritualiste cu valoare teologică discutabilă, este să hrănească sistematic cu sacramentele şi Cuvântul lui Dumnezeu. Este fără îndoială fundamental să se redescopere implicațiile profetice şi istorico-sociale ale acesteia care rezultă. Credinţa creştină, coerent cu învățătura şi acțiunea lui Isus, trebuie să depășească „dreptatea cărturarilor şi fariseilor” (cf. Mt 5,20) şi cea care alimentează numai raporturi de simpatie motivate de o circularitate de profit reciproc: „… dacă îi iubiți pe cei care vă iubesc, ce răsplată aveți? Oare nu fac acelaşi lucru şi vameșii? Şi dacă îi salutați numai pe fraţii voștri, ce lucru neobișnuit faceţi? Oare nu fac acelaşi lucru şi păgânii?” (Mt 5,46-47).

Mărturia creştină trece printr-o „pastoraţie de relaţii generative”, care ştie să decline paternitatea/maternitatea şi filiația relativă de natură spirituală, conform atitudinilor structurale şi constructive. Acestea merg de la redescoperirea celuilalt prin propria maturizare umană şi spirituală la cea eclezială care ajunge în efectiva îngrijire a celuilalt, a semenilor şi a celor cu nu sunt semeni, a străinilor şi a pelerinilor, fiind noi înșiși astfel prin apartenența la o Împărăție care nu este din lumea aceasta şi totuşi nu trăieşte în afara acestei lumi (cf. 1Pt 2,11 şi Scrisoarea către Diognet).

Preocuparea transmiterii obiceiurilor legate de religiozitatea populară trebuie să cedeze locul unei programări pastorale serioase care să tindă la un creștinism de convertire antropologică. Asta comportă formarea unei capacități de a discerne prezentul cu convingerea că a vesti Evanghelia aici şi acum şi a trăi exigențele şi chemările sale este nu numai posibilă, ci imperioasă. Pe această linie trebuie menționată determinarea de a constitui în dieceză un grup de lucru parohiale (care va putea să fie şi inter-parohial sau vicarial) cu misiunea de a studia parcursul de evanghelizare culturală de pus în practică în viitorul apropiat. Pe acest drum trebuie analizat profund acel proces care este numit de unii intelectuali contemporani „apusul politicii”, cu câteva laboratoare care, analizând criza fundamentelor politicii, să-i evalueze alegerile în lumina Evangheliei şi a învățăturii sociale a Bisericii şi să influențeze pozitiv asupra scenariilor viitoare de acești angajați.

Se poate conclude că vom învinge o astfel de provocare numai printr-o experienţă radicală care să-l repună pe Isus la fundamentul fiecărei acțiuni pastorale, pentru că El este cel care dă origine credinţei şi o duce la împlinire (Evr 12,2).

De Francesco Savino

Episcop de Cassano all’Jonio

(După L’Osservatore Romano, 24 octombrie 2019)

Traducere de pr. dr. Mihai Pătraşcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.