Categorii

Comoara copţilor

Papa Francisc nu merge în Egipt ca „să-i apere pe creştini”. Superficialităţile mediocre şi distorsiunile grosolane cu care se priveşte din Occident la evenimentele creştinătăţilor din Orient asediază şi călătoria iminentă, angajantă a Episcopului de Roma la Cairo. Lasă să se înţeleagă că cel mai urmărit conducător creştin de către media system global va pleca de la Roma pentru a răspândi o sorbitură de vizibilitate efemeră asupra botezaţilor un pic nefericiţi din Bisericile orientale, răspândiţi în ţinuturi cu majoritate islamică. În timp ce ar fi suficient să fie priviţi tocmai copţii, trăirea lor istorică şi condiţia lor prezentă, pentru a presimţi că Succesorul lui Petru probabil va zbura la Cairo determinat de spiritul cerşetorului. Ca un pelerin care caută odihnă în feţele şi în cuvintele martirilor şi sfinţilor, pentru că ei sunt cei care „atestă că Cristos este viu” (omilia Papei Francisc în bazilica „Sfântul Bartolomeu”, în timpul liturgiei în comemorarea „Noilor Martiri”).

O Biserică ce nu se ascunde

Copţii nu cer să fie „apăraţi” şi n-au căutat niciodată protectori din afară. Revendică uneori în manieră chiar exasperată propria fizionomie de creştinătate autohtonă. Spun că ei sunt „adevăraţii” egipteni, deveniţi creştini în timpurile predicii apostolice, cu mult înainte de venirea cuceritorilor islamici. De atunci, au menţinut mereu propria determinare de a se descurca singuri. Însăşi istoria lor îi sustrage de la orice tentaţie de a se imagina ca reprezentanţi ai Occidentului „creştin” in partibus infidelium.

Deja în timpul controverselor cristologice din secolul al V-lea, chiar adeziunea la formulele monofizite (cele care respingeau o distincţie prea clară între natura umană şi natura divină a lui Cristos) şi refuzarea Conciliului din Calcedon au fost asumate de copţi ca factor de distincţie şi contrapoziţie faţă de „calcedonienii” ocupanţi bizantini. Când au venit cuceritorii islamici, copţii i-au primit ca eliberatori.

Amprenta autohtonă hotărâtă a copţilor a reieşit cu putere şi la începutul Egiptului modern, cu participarea masivă la diferitele etape ale procesului de emancipare naţională. Cea mai mare parte dintre ei, cu binecuvântarea patriarhului Ciril al V-lea, s-au implicat în mişcarea naţionalistă împotriva dominaţiei britanice, intrând în masă – după primul război mondial – în WAFD, blocul naţionalist care va duce Egiptul la independenţă. Lupta lor comună cu musulmanii împotriva străinului a fost convinsă: copţii nu vedeau niciun câştig în perpetuarea protectoratului britanic, care în ochii lor făcea numai jocul prozelitismului protestant şi al Bisericilor occidentale. În acel timp, episcopul Sergiu incita la revoltă din catedrala din Cairo şi o deschidea musulmanilor după ce guvernul sub tutelă britanică a închis moscheea Al-Azhar.

Avantajaţi şi de propria consistenţă numerică (astăzi se estimează că sunt 10 milioane, dar ei afirmă că sunt şi mai mulţi), copţii n-au aderat niciodată în mod docil la condiţia de minoritate supusă şi izolată, aceea pe care dreptul musulman o rezervă pentru „dimmi”, credincioşilor din celelalte credinţe abrahamitice. Vizibilitatea lor socială, hrănită de „trezirea spirituală” de matrice monastică manifestată în secolul trecut, se exprimă în manifestaţii exuberante. Devoţiunile lor nu rămân izolate în secretul inimilor şi în tăcerea bisericilor: pelerinaje, posturi comunitare, conferinţe şi cateheze pentru tineri găzduite în biserici sub conducerea predicatorilor abili sunt exprimări obişnuite ale vieţii lor comunitare.

În era Mubarak, cu unitatea lor eclezială structurată, copţii au reprezentat – împreună cu Fraţii Musulmani – singura realitate populară în măsură să ofere reţele de protecţie socială, sanitară şi educativă pentru proprii credincioşi. Şi profilul non-marginalizabil al comunităţii copte a avut importanţă, şi în ultimele decenii, în meciul său complex al raporturilor cu puterea politică şi cu majoritatea islamică.

Nicio scutire de la RAIS

În alte ţări arabe, ca Irak şi Siria, regimurile autoritare cu nuanţe „panarabiste” au reprezentat de fapt maluri de supravieţuire pentru comunităţile creştine locale. N-a fost aşa pentru prea „deranjanţii” copţi egipteni. După revoluţia din 1952, chiar regimul Nasser, insistând asupra identităţii arabo-musulmane, a încercat să-i împingă în condiţia marginală de entitate „străină”, asimilându-i cu celelalte comunităţi creştine non-autohtone. În anii Şaptezeci, pentru a avea consensuri în marşul său de îndepărtare de socialismul nasserian filo-sovietic, preşedintele Sadat a deschis islamului conservator, anunţând intenţia de a islamiza legislaţia. Mobilizarea coptă din 1980 împotriva unui proiect de lege care prevedea condamnarea la moarte în caz de apostazie a inaugurat o perioadă de incidente şi tensiuni care au accentuat fractura de resentiment reciproc între comunitatea coptă şi regim, cu Sadat care a ordonat să fie arestaţi opt episcopi şi l-a constrâns pe patriarhul Shenuda al III-lea să se retragă în exil mai mulţi ani, în mănăstirea Anba Bishoy.

Chiar şi în proclamaţia formală a principiilor de laicitate, sub Sadat şi apoi sub Mubarak a continuat marginalizarea creştinilor din cadrele funcţiei publice. În 1910, între funcţionarii publici, copţii reprezentau 45%, în timp ce în parlamentul de la începutul anilor Nouăzeci deputaţii creştini erau numai 7 din 454. După aşa-numitele „primăveri arabe” şi paranteza guvernului islamist al lui Mohamed Morsi, noul om puternic al Egiptului, preşedintele fost-general Abdel Fattah al Sisi, arată semne inedite de atenţie şi consideraţie faţă de Biserica coptă. Devenită în ultimii ani ţinta violenţelor sectare ale grupurilor islamiste şi ale măcelurilor săvârşite de teroarea de marcă jihadistă.

„Geometriile variabile” cu islamul

În raporturile mai mult decât milenare dintre copţi şi musulmanii egipteni s-au întâmplat de toate. Primii guvernatori musulmani le-au asigurat copţilor o situare non-marginală în cadrul noii ordini islamice. Apoi, cu suveranii mameluci au început violenţele, iar sub dominaţia sultanilor turci şi copţii au fost reduşi la statusul de minoritate etnico-religioasă tolerată şi supusă, conform sistemului otoman al Millet.

În Egiptul modern, creşterea Fraţilor Musulmani şi a islamului politic a dat contribuţia sa marginalizării politice a copţilor. În faţa creşterii violenţelor împotriva creştinilor în ultimele decenii – cu un bilanţ sumar de peste 1800 de creştini asasinaţi în ultimii 35 de ani – copţii n-au ascuns sau n-au minimalizat niciodată persecuţiile îndurate, denunţând şi în forme vulgare lipsa de protecţie din partea omniprezentelor aparate de poliţie. Însă liderii laici şi ecleziastici din Biserica coptă au evitat mereu să reacţioneze în faţa violenţelor cu acuze generice şi nediferenţiate faţă de comunitatea islamică.

În intervenţiile lor oficiale, liderii copţi au apăsat mereu pe tasta înţelegerii interreligioase ca garanţie a unităţii ţării, revendicând propria unire de destin cu musulmanii. Şi au evitat mereu orice identificare excesivă cu Occidentul. Cu musulmanii, mulţi copţi împărtăşesc şi neîncrederea faţă de modelele modernităţii occidentale, considerate ca factori de ateism practic şi de pierdere a identităţii comunitare. În cursul ultimelor decenii, această linie „realistă” a fost contrazisă şi pusă în dificultate numai de activismul zgomotos al unor sectoare ale diasporei copte din SUA, Canada şi Australia.

Reţelele terorii

Reţelelor terorii le este clar că drumul pentru a destabiliza Egiptul trece prin instigarea deliberată de ciocniri confesionale între copţi şi musulmani. Dar deja în 1981, când asalturile împotriva creştinilor au provocat 17 de morţi la Zawiya-el-Hamra, consiliul comunitar al Bisericii copte vorbea despre un Egipt în care „minaretele şi clopotniţele se îmbrăţişează” şi în care unitatea naţională s-a născut pe bătălii în care „sângele musulmanului s-a amestecat cu sângele creştinului”.

Astfel creştinii copţii se demarcă din capcanele sectarismului. Şi mai ales, continuă să ateste o privire creştină în faţa evenimentelor martiriale care îi ating în trupul lor, evitând proteste şi contestări „persecuţioniste”. În faţa ultimelor măceluri de copţi, săvârşite de terorişti în două biserici în Duminica Floriilor, patriarhul Tawadros al II-lea i-a consolat pe fraţi invitându-i să considere că victimele, murind chiar în acea zi, au dus „ramurile de palmier şi de măslin în faţa lui Cristos însuşi”, şi în momentul martiriului, trecând prin durere, au ajuns „la bucuria glorioasă a Învierii”, primiţi „de îmbrăţişarea lui Cristos”.

Dacă aceasta este istoria trecută şi recentă a Bisericii copte, probabil ar trebui să ţină cont de ea şi anumiţi auto-aleşi „protectori” de la ultima oră, care cu râvnă militantă mortifică şi insultă pe creştinii din Orient, tratându-i ca agenţi gregari luaţi ostateci în ţară străină.

De Gianni Valente

(După Vatican Insider, 24 aprilie 2017)

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.