Categorii

Claritate de conştiinţă şi concreteţe. Întâlnirea papei cu iezuiţii în Panama

„Claritate de conştiinţă” şi „concreteţe” sunt cele două coordonate cu care „vom salva omul”: merg bine pentru iezuiţii centro-americani dar, astăzi mai mult ca oricând, ar trebui să orienteze alegerile tuturor. Sunt sugestii directe şi practice acelea propuse de papa Francisc pentru a răspunde la criza unei „societăţi lichide”, între o „cultură aseptică” şi o „nouă colonizare”.

„Claritate de conştiinţă” şi „concreteţe” au fost aşadar liniile directoare ale conversaţiei pontifului cu treizeci de iezuiţi din America Centrală, care a avut loc la 26 ianuarie în sediul nunţiaturii în timpul călătoriei în Panama – ţară nobilă şi colorată, a definit-o Francisc – cu ocazia Zilei Mondiale a Tineretului. În afară de asta chiar în acele zile de şedere în ţara centro-americană a reexplodat criza din Venezuela. Textul integral al conversaţiei este publicat în numărul 4048 al revistei „La Civiltà Cattolica”, care apare la 16 februarie, sub îngrijirea directorului, părintele Antonio Spadaro.

„Eu n-am pregătit nimic, întrebaţi ceea ce vreţi” a fost premisa papei, faţă în faţă cu optsprezece novici însoţiţi de provincialul centro-american al Societăţii, părintele Rolando Enrique Alvarado López (teritoriul cuprinde Panama, Costa Rica, Nicaragua, El Salvador, Honduras şi Guatemala).

În conversaţia „în familie”, bogată în amintiri şi experienţe trăite personal, papa a tratat în mod deschis teme precum teologia eliberării, educaţia tinerilor şi raportul cu politica. Pornind de la o întrebare despre cauza de beatificare a lui Rutilio Grande García, iezuitul salvadorian – prieten şi colaborator al arhiepiscopului Romero – ucis în 1977, Francisc a destăinuit: „Ţin mult la Rutilio. La intrarea în camera mea este o ramă care conţine o bucată din pânza însângerată a lui Romero şi notiţele unei cateheze a lui Rutilio (…). Am fost foarte cinstitor faţă de Rutilio şi înainte de a fi cunoscut bine figura lui Romero. Când eram în Argentina, viaţa sa m-a impresionat, moartea sa m-a atins. Conform ultimelor ştiri pe care le am de la persoane informate, declaraţia de martiriu merge bine”.

Pentru papa, Rutilio „a fost profetul. L-a «convertit» pe Romero. Aici este o viziune: dimensiunea profeţiei, aceea a celui care este profet prin mărturia vieţii şi nu numai ca aceia care sunt profet pentru că predau lecţii şi merg prin jur ca să vorbească. El este un profet de mărturie. A spus şi ceea ce avea de spus, dar mărturia sa, aceea a martiriului, a fost aceea care la sfârşit l-a mişcat pe Romero. A fost harul”.

Maestrul de novici, părintele Silvio Avilez, a cerut un sfat vechiului „coleg” Jorge Mario Bergoglio, care a avut aceeaşi funcţie a sa timp de un an şi jumătate, între 1972 şi 1973. „Printre lucrurile care ar trebui transferate în prezent şi care rămân actuale – a spus pontiful – aş scoate în evidenţă o atitudine: claritatea conştiinţei. Pentru cei prefăcuţi nu este loc: nu folosesc Societăţii”. Sugestia de dat novicilor, conform lui Francisc, este să fie „transparenţi”, altminteri „mai bine să plecaţi. Pentru că lucrurile vor evolua rău”. A trăi „fără claritate a conştiinţei”, a insistat el, înseamnă „a se opri la coaja Societăţii, a nu intra înăuntru”. Aşadar, „claritatea conştiinţei ne face iezuiţi”. Conştienţi că fără transparenţă „veţi fi un faliment, veţi fi nişte iezuiţi inconsistenţi şi atunci este mai bine să plecaţi” şi eventual „să fiţi buni taţi de familie”.

Desigur că nu a recurs la eufemisme pontiful răspunzând la problema „vocaţiei de frate” în Societatea lui Isus. Făcând referinţă la cântecul En todo amar y servir bine cunoscut în rândul iezuiţilor, cu care novicii l-au primit la începutul întâlnirii, Francisc a afirmat „că fratele este cel care are carisma cea mai pură a Societăţii: a sluji, a sluji, a sluji”. Fratele, a explicat el, este adevăratul protagonist al acelui cântec pentru că este un om „concret”. Însă, a avertizat el, trebuie să fie eliminate o dată pentru totdeauna categoriile sociologice şi ideologice: „Fratele nu are nevoie de cosmetică” şi mai ales „această vocaţie nu trebuie să fie pierdută”.

În plină Zi Mondială a Tineretului n-a lipsit după aceea o întrebare despre „cultura întâlnirii” pentru un tineret „invadat de atâta cultură informatică”. Pontiful a afirmat că astăzi „pare că întâlnirea uneori este întreruptă şi că apropierea este mediată de reţeaua informatică. Lumea virtuală ajută la crearea de contacte, dar nu de «întâlniri». Uneori «fabrică» întâlniri, seducându-te cu contactele”. Referindu-se îndeosebi la gândirea lui Zygmunt Baumann, papa a relansat alarma pentru o societate „lichidă” şi „fără rădăcini”, făcută întocmai din „contacte” dar nu din „întâlniri”.

Aşadar, conform lui Francisc suntem înainte de toate în faţa „unei crize de rădăcini”. Şi pentru că „generaţia de mijloc, adică părinţii tinerilor, nu are forţa de a transmite rădăcinile”. Aşa încât astăzi „bunicii sunt cei care dau rădăcinile”. Motiv pentru care a-i întâlni pe „bătrâni” nu este pur şi simplu „o idee romantică”. Ci o perspectivă de viitor, probabil unica „ancoră care poate salva tineretul nostru”. De altfel, „ceea ce ne propune cultura virtuală – a explicat Francisc – este ceva lichid, gazos, fără rădăcini, fără trunchi, fără nimic. Se întâmplă acelaşi lucru în domeniul economic şi financiar”. Deci World Economic Forum este o economie fără rădăcini. Şi tocmai cu privire la concreteţe şi la rădăcini, papa a comentată şi o ştire apărută cu ocazia întâlnirii lui World Economic Forum, adică „datoria generală a ţărilor este mult mai mare decât produsul brut al tuturor împreună”. Pentru Francisc „este înşelătoria lanţului sfântului Anton: cifrele se umflă, milioane şi miliarde, dar dedesubt nu este altceva decât fum, este totul lichid, gazos, şi mai devreme sau mai târziu se va prăbuşi”.

Iată că, a relansat el, „virtutea care astăzi este cerută tuturor, şi cu atât mai mult unui iezuit, este concreteţea”. Mai ales, a avertizat el, „gata cu capul în nori! (…) Să dispară lucruşoarele eterice”. Şi tot înainte cu „viaţa spirituală concretă, viaţa angajată concretă, viaţa de prietenie concretă”. Ca exemplu practic papa a indicat acţiunea unui iezuit, „părintele La Manna, care acum este la Institutul Maxim din Roma. A reuşit să facă concreteţe în institutul său, una din şcolile cele mai şic din Roma; a reuşit să creeze cu tinerii un spirit social impresionant”.

Tot ca răspuns la o întrebare, pontiful a vorbit despre contribuţia pe care poate s-o aducă Bisericii universale Societatea lui Isus din America Centrală. „În America voi aţi fost pionieri în anii luptelor sociale creştine”, a afirmat el, adăugând: „Dacă părintele Arrupe a scris Scrisoare despre creştini şi «analiza marxistă» pentru a vorbi despre realitatea teologiei eliberării, este pentru că existau unii iezuiţi care se încurcau un pic. Nu cu intenţii rele, dar s-au încurcat, şi în acel punct părintele a trebuit să repună lucrurile în ordine. Să le repună în discuţie”. Atunci „acela care condamna teologia eliberării, îi condamna pe toţi iezuiţii din America Centrală. Am auzit condamnări teribile. Şi cine o accepta, accepta totul fără a face distincţii. În orice caz, istoria a ajutat la discernere şi la purificare”.

„În acele timpuri – a amintit papa – într-o zi am luat avionul pentru a merge la o reuniune. Plecam din Buenos Aires, dar, de vreme ce biletul costa mai puţin, am făcut escală la Madrid, pentru a merge după aceea la Roma. La Madrid a urcat un episcop centro-american. L-am salutat, el m-a salutat; ne-am aşezat unul lângă altul şi am început să vorbim. Eu l-am întrebat despre cauza lui Romero şi el m-a răspuns: «Nici nu se vorbeşte, chiar nu se vorbeşte. Ar fi ca şi cum s-ar canoniza marxismul». A fost numai preludiul. A continuat în acest mod. Şi în episcopat erau viziuni diferite, erau chiar unii care condamnau linia Societăţii. Şi de fapt acel episcop a trecut de la criticarea lui Romero la criticarea iezuiţilor din America Centrală. Dar nu era desigur unicul care gândea aşa. În acea epocă, alţi membri ai ierarhiei ecleziastice erau foarte apropiaţi de regimurile de atunci, erau foarte «inseraţi»”. În această privinţă pontiful a adăugat: „Dictaturile pe care le-aţi avut în America Centrală erau ale terorii. Important este să nu ne lăsăm învinşi de ideologie nici de o parte nici de cealaltă, şi nici de cea mai rea dintre toate, care este ideologia aseptică. «Nu te amesteca»: aceasta este ideologia cea mai rea”.

„Astăzi, noi bătrânii – a destăinuit el – râdem pentru ceea ce ne preocupasem cu privire la teologia eliberării. Ceea ce lipsea atunci era comunicarea în exterior a modului în care erau lucrurile cu adevărat. Existau multe moduri de a o interpreta. Desigur, unele au deviat în analiza marxistă”. În această privinţă Francisc a voit să povestească după aceea „un lucru distractiv: marele persecutat, Gustavo Gutiérrez, peruvianul, a concelebrat liturghia cu mine şi cu prefectul de atunci al Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei, cardinalul Müller. Şi s-a întâmplat că însuşi Müller mi l-a adus ca prieten al său. Dacă vreunul în acea epocă ar fi spus că într-o zi prefectul Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei îl va aduce pe Gutiérrez ca să concelebreze cu papa, ar fi fost considerat beat. Istoria este învăţătoarea vieţii”. Pentru a da forţă sugestiei de „a recurge la istorie pentru a înţelege situaţiile”, precum şi pentru a nu condamna sau a sfinţi cu anticipaţie persoanele, papa a sfătuit să se citească „Istoria papilor de Ludwig von Pastor” şi cele patru volume ale părintelui Giacomo Martina „despre istoria Bisericii de la Luter până în zilele noastre”.

Problema „depunerii voturilor”, propusă de novicii care urmează să facă asta, i-a dat papei oportunitatea de a propune o reflecţie despre cultura provizoriului care astăzi „prevalează asupra definitivului”. Şi „voturile sunt perpetue” a menţionat el „şi cu privire la asta nu se glumeşte”. În realitate, a afirmat el, „a juca viaţa este unul dintre lucrurile cele mai riscante care există astăzi”. Nucleul Societăţii – dar aşa este pentru orice viaţă cu adevărat trăită – „este a iubi şi a sluji”, nu ca o expirare cu timpul. Este valabil pentru viaţa călugărească precum şi pentru căsătorie. Însă acest lucru, a asigurat Francisc, nu trebuie să înspăimânte.

Tema înculturării, îndeosebi cu privire la popoarele americane, a fost prezentată papei cu toate problematicile pe care le poartă cu sine astăzi. Şi Francisc a răspuns amintind că „bunica sa ţinea mult la cateheză” şi „explica faptul că în viaţă trebuia să fim umili şi să nu ne uităm” rădăcinile. Recurgând la o imagine din cultura agricolă, a adăugat că „acela care uită de cultura sa chiar are nevoie de o lovitură de greblă în faţă”.

„Este teribil când consacrarea lui Dumnezeu ne face snobi, ne face să urcăm dintr-o categorie socială spre una care ni se pare mai adecvată cu a noastră” a afirmat papa. „Fiecare – a spus el – trebuie să păstreze cultura din care provine, pentru că sfinţenia la care vrea să ajungă trebuie să se bazeze pe acea cultură, nu pe alta”. Şi iezuitului care i-a pus întrebarea Francisc a voit să-i dea un sfat direct: „Tu care vii din acele culturi, nu-ţi scrobi sufletul, te rog! Fii maya până la sfârşit. Iezuit şi maya”.

În afară de asta, în conversaţie Francisc a revelat că se lucrează la cauza de beatificare a lui Matteo Ricci şi se vorbeşte despre importanţa „prieteniei sale cu Xu Guangqi, laicul chinez care-l însoţea şi care a rămas laic şi chinez, sfinţindu-se ca un chinez şi nu ca un italian cum era Ricci”.

Atitudinea pe care iezuiţii trebuie s-o aibă faţă de politică a fost ultimul punct propus papei în conversaţie. „Astăzi la prânz mi-a pus aceeaşi întrebare o tânără din Nicaragua” a răspuns el, adăugând: „Doctrina socială a Bisericii este limpede şi a devenit tot mai explicită prin diferite pontificate. Despre aceasta Evangelii gaudium este foarte clară. În afară de asta, şi Evanghelia este o exprimare politică, pentru că tinde la polis, la societate, la fiecare persoană şi la societate, la fiecare persoană deoarece aparţine societăţii. Este adevărat că termenul „politică” este uneori chiar dispreţuit şi înţeles numai ca logică a părţii, sectarism politic, cu tot ceea ce comportă asta în America Latină cât priveşte corupţia politică, călăi ai politicii şi aşa mai departe”.

„Angajarea politică pentru un călugăr – a amintit Francisc – nu înseamnă militar într-un partid politic. Este clar că trebuie exprimat propriul vot, dar misiunea este aceea de a fi deasupra părţilor. Însă nu ca acela care se spală pe mâini, ci ca unul care însoţeşte părţile pentru ca să ajungă la o maturizare, aducând punct de vedere al doctrinei creştine. În America Latină nu a existat mereu maturitate politică”. În această privinţă pontiful a citat „câteva probleme care pentru mine au relevanţă politică. Prima este aceea a noii colonizări. Colonizarea nu este numai aceea care a avut loc atunci când au venit spaniolii şi portughezii care au luat în stăpânire ţinuturile. Aceasta este o colonizare fizică. Astăzi colonizările ideologice şi culturale sunt la modă, sunt acelea care domină lumea. În politică voi trebuie să analizaţi bine care sunt astăzi colonizările la care sunt supuse popoarele noastre”.

A doua problemă, a afirmat pontiful, „este aceea a cruzimii noastre. Am spus asta unui politician european, care mi-a răspuns: «Părinte, omenirea a fost mereu aşa, numai că acum cu mass-media ne dăm seama mai mult de asta». Se poate întâmpla să aibă dreptate. Dar cruzimea este teribilă. Se inventează chiar şi torturile cele mai rafinate, se degradează umanul. Ne obişnuim cu cruzimea”. În sfârşit, a concluzionat papa, „a treia se referă la justiţie şi este pedeapsa fără speranţă. Ieri eram fericit când am părăsit institutul pentru minori, pentru că am văzut toată munca pe care o fac acolo pentru a reconstrui viaţa persoanelor, tineri, tinere foarte degradaţi de delicte, pentru a-i reinsera. Însă cultura justiţiei deschise la speranţă încă nu este bine înrădăcinată”.

(După L’Osservatore Romano, 15 februarie 2019)

Traducere de pr. dr. Mihai Pătraşcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.