Categorii

Cine duce povara? Alternare la conducerea comunităţii monastice de la Bose

În Biserică, începând din secolul al IV-lea, bărbaţi şi femei au promovat forme de viaţă care voiau să fie inspirate din Evanghelie. Credinţa lor şi iubirea lor faţă de Domnul Isus Cristos îi determina să „inventeze” comunităţi unde să se poată trăi primatul Cuvântului şi porunca nouă a carităţii. De la părinţii deşertului la sfântul Pahomie şi sfântul Vasile în Orient la sfântul Benedict şi alţii în Occident, până la întemeierile contemporane s-a dat naştere unui răspuns la unica vocaţie creştină în pluralitatea de căi monastice diferite. Domnul în ziua judecăţii va spune cuvântul său fie despre cel care a iniţiat o formă de viaţă fie despre cei care au întreprins-o.

Când, la sfârşitul Conciliului al II-lea din Vatican, decideam să îmbrăţişez viaţa monastică şi începeam să locuiesc în singurătatea de la Bose, nu mă gândeam şi nu proiectam dezvoltarea pe care comunitatea avea s-o aibă. Îi ceream Domnului numai: „Dacă este voinţa ta, dăruieşte-mi câţiva fraţi pentru ca să se poată trăi o mănăstire simplă şi actuală şi care să se caute un singur lucru: trăirea Evangheliei şi nimic altceva”. Din 1968 au început să ajungă la mine fraţi şi surori catolici şi creştini de altă confesiune: eu pur şi simplu am spus „Amin”, confirmat de părintele Michele Pellegrino care a păzit şi a însoţit începuturile comunităţii noastre.

Am considerat mereu că acela care a început o lucrare nu poate gândi s-o ducă la împlinire, pentru că acest lucru revine Duhului Sfânt şi nu m-am simţit niciodată de neînlocuit. Intrând în bătrâneţe şi discernând, nu singur, maturitatea comunităţii, m-am gândit că a venit ceasul de a lăsa locul de prior unui alt frate. Un comentariu al sfântului Augustin la Psalmul 41 (42) era meditat de mine: „Se spune că cerbii […] când merg în turma lor […] îşi sprijină fiecare capul pe capul altuia. Numai unul, cel care precede, ţine ridicat fără sprijin capul său şi nu-l sprijină pe capul altuia. Însă atunci când cel care poartă povara (qui pondus capitis in primatu portabat) este obosit, lasă primul lor şi un altul îi urmează”. Aşadar, hotărând să lasă prioratul, am voit înainte de toate o vizită fraternă în comunitate, în analogie vizita canonică proprie congregaţiilor monastice. Părintele Michel Van Parys, fost abate de Chevetogne şi Grottaferrata, şi abatesa trapistă de Blauvac, maica Anne-Emmanuelle Devêche, în 2014 i-au întâlnit timp de câteva săptămâni pe toţi membrii comunităţii, rămânând la Bose şi vizitând fraternităţile, în aşa fel încât să ne poată da o lectură, externă dar în solidaritate de vocaţie, a vieţii materiale şi spirituale a comunităţii. La sfârşitul acelei vizite intenţionam să demisionez, însă vizitatorii mi-au cerut să rămân pentru a duce la împlinire noul statut, aşa cum se impunea după crearea celor patru fraternităţi. Astfel am continuat să prezidez, dar avertizând de mai multe ori comunitatea că erau ultimele luni ale slujirii mele şi lipsind adeseori aşa încât comunitatea să poată învăţa să trăiască fără conducerea mea directă.

În istoria fiecărei noi comunităţi monastice predarea conducerii de la fondator la generaţia următoare este un semn pozitiv de creştere şi de maturitate. Scrie apostolul: „Eu am plantat, Apollo a irigat, dar Dumnezeu a făcut să crească” (1Cor 3,6). Viaţa continuă, fundaţia a fost rodnică şi pentru aceasta îi mulţumim Domnului: deci a venit timpul şi în seara zile de 26 decembrie 2016, în ajunul sărbătorii sfântului Ioan apostolul, am anunţat demisia şi am convocat capitlul general executiv pentru 25 ianuarie, revelarea lui Isus Cristos apostolului Paul, cu începerea votărilor la 26 ianuarie, comemorarea sfinţilor abaţi de Cîteaux.

Am mai avut ocazia să spun comunităţii „bonum” al părăsirii funcţiei de prior din atâtea motive. Înainte de toate, în viaţa mea am cunoscut fondatori care au rămas în funcţie până la moarte, punând adesea în dificultate comunităţile lor. Trebuie să ascultăm de condiţia noastră şi să acceptăm bătrâneţea ca un timp care trebuie trăit altfel, cu alte funcţiuni şi alte mărturii de dat. De asemenea cred că un fondator trebuie să arate cu un act de dezlipire că nu-i aparţine comunitatea pentru că ea rămâne comunitate a Domnului.

Desigur cel care a iniţiat şi a dat formă unei vieţi monastice a asumat responsabilităţi care nu pot să dispară nici nu sunt neglijabile, cum ar fi să vegheze asupra fidelităţii faţă de Evanghelie şi faţă de regula monastică şi asupra comuniunii cu Biserica. Este lăsată conducerea, nu învăţătura, nu mărturia: fondatorul va rămâne un frate între fraţi şi va asculta şi el de noul prior, participând la viaţa comunitară ca toţi ceilalţi, nici mai mult nici mai puţin.

Pentru toate acestea se naşte mulţumirea adusă Domnului, înainte de toate, fraţilor şi surorilor care parcurg această istorie monastică a noastră, păstorilor Bisericii care ne-au păzit şi ne-au iubit, de la cardinalul Pellegrino la episcopul nostru părintele Gabriele Mana. Şi îi mulţumesc Domnului şi pentru toţi cei care au făcut dificil şi au contrazis drumul nostru, pentru că şi ei au fost ocazie de ascultare faţă de Evanghelie.

Singura suferinţă pe care o port în inimă în acest moment este conştiinţa dificultăţilor pe care monahismul catolic le trăieşte şi faptul că astăzi a intrat într-un con de umbră în viaţa Bisericii. Monahii se simt uitaţi, dar şi asta face parte din vocaţia lor de marginali, de creştini care trăiesc la graniţe.

Domnul care este mereu fidel ne-a însoţit şi în alegerea noului prior: fratele Luciano Manicardi, monah de la Bose din 1980, apoi maestru de novici şi din 2009 vice-prior, a fost ales la primul scrutin, semn al unei mari unităţi a comunităţii. Liturgia de început al slujirii sale de prior a inaugurat o nouă perioadă pentru comunitatea noastră. În această oră locuieşte în mine o unică mare rugăciune: ca Domnul să aibă milă de noi toţi, acum şi în ziua judecăţii.

De Enzo Bianchi

(După L’Osservatore Romano, 28 ianuarie 2017)

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.