Categorii

Chat al ororii. Pollo (sociolog): „O coborâre în iad dar din care se poate ieşi”

„Episoade ca acesta sunt un pumn în stomac dar din păcate se întâmplă şi sunt rezultatul unei profunde crize antropologice şi de valori datorată combinației mai multor factori”. Aşa afirmă Mario Pollo, sociolog şi profesor de pedagogie generală şi socială, şi de psihologie a noilor dependențe la Universitatea Lumsa din Roma, comentează la agenția SIR descoperirea lui „chat al ororii”, în aceste zile comentată în presă, apărută grație denunțului, în lunile trecute la carabinierii din Siena, mamei unuia din copiii implicați – circa 300 pe tot teritoriul național – un copil de treisprezece ani. În chat-ul gestionat pe WhatsApp de doi copii în vârstă de cincisprezece ani, materiale video cu pornografie infantilă, imnuri către Hitler şi către ISIS, rasism şi antisemitism, dispreț şi batjocură faţă de copiii bolnavi de cancer, maltratări de animale. Totul condimentat cu svastici şi blasfemii. Numele chat-ului „The Shoah party”. În investigația declanșată ca urmare a denunțului sunt cercetați 25 de copii: 16 între 13 şi 17 ani; 9 între 18 şi 20. La 18 octombrie au început perchezițiile în locuințele lor.

Domnule profesor, din acest eveniment reiese un tablou de degradare descurajantă. Care sunt cauzele?

Înainte de toate dispariția copilăriei petrecută în ultimele decenii: grație televizorului şi apoi a noilor mass-media copiii au intrat foarte precoce în contact cu realităţi din lume de care odinioară erau ținuți despărțiți de o centură protectivă care îi expunea treptat, pe măsură ce creșteau în vârstă şi maturitate, la războaie, moarte, violență. În schimb astăzi televizorul şi Internetul produc în copii o „înțărcare” precoce faţă de aspecte „crude” ale vieţii precum şi la aspecte „adulte” cum este sexualitatea. Nu mai vorbesc ca niște copii; limbajul lor este de adulți în miniatură, şi tot aşa şi îmbrăcămintea, în timp ce piața îi face precoce mici consumatori. De aici adolescenți care de fapt nu descoperă viaţa ci deja au în urma lor un drum.

Fascinația nesupunerii, a riscului, a depășirii limitei este o trăsătură a adolescenței, dar aici este altceva…

În faţa acestei fascinații avem o criză profundă a simțului limitei şi a conștiinței. Astăzi la nivel cultural se tinde la negarea conștiinței ca loc în care persoana poate să aleagă propriile acțiuni, să orienteze şi să conducă parcursul propriei vieți în timp ce se hipervalorizează dimensiunea inconştientului.

Ce a dispărut la nivel educativ?

A dispărut educaţia la conștiință şi la stăpânirea de sine, a pasiunilor, impulsurilor şi dorințelor, împreună cu valoarea limitei înțelese ca loc în care dorința se poate realiza în moduri şi forme acceptabile social şi etic. Adulții – începând de la părinți – nu mai au capacitatea de a se pune şi ca limită faţă de copii; sunt mai degrabă facilitatori ai dorințelor. În adulți lipsește astăzi o viziune care să proiecteze sensul vieţii; nu știu să-i educe pe copii la transcendență, să-i ajute să descopere ceva ce este mai presus de viaţă şi la care să tindă: înainte de toate religiosul dar şi idealuri şi valori de tip laic: iubire, prietenie, solidaritate, idealuri politice şi de dreptate. Lipsește o viziune de valoare a existenței şi în plus este negarea prezenței răului care duce la negarea păcatului. Nu mai sunt în măsură să se confrunte cu propria vină: nimic nu mai este păcat, maxim este o eroare rod al slăbiciunii. În afară de asta, unii din copiii noştri hiperstimulaţi şi plictisiți, deja au nevoie de droguri pentru a încerca ceva care să-i facă să se simtă vii.

Dar cum se explică lipsa de compasiune şi cruzimea anumitor afirmații faţă de cei mai fragili?

Este vorba despre o atitudine legată de needucarea la suferința altora. Suntem o societate hiper-centrată pe eu. Însă eu-l nostru se dezvoltă numai în relație cu alţii; dacă nu este aşa devine un eu narcisist care ne face să ne închidem în noi înșine şi duce la sociopatie, adică la incapacitatea de a percepe sentimentele altora şi suferința pe care o trăiesc din vina noastră. Însă această dimensiune distructivă – care devine adesea şi autodistructivă – este într-un fel un răspuns la cultura nihilismului, la pierderea dimensiunii metafizice a vieţii şi a sensului prezenței noastre în lume.

Dumneavoastră vorbeați de nevoia de nesupunere pentru a se simți vii. Însă viaţa este făcută din cotidianitate obișnuită…

Pentru aceasta modelul educativ trebuie să-i ajute pe tineri să ştie să trăiască ceea ce pare banal. Cotidianul este o casetă de sens acoperită de un văl de praf. Dacă reușim s-o deschidem ne oferă daruri extraordinare: trebuie descoperit extraordinarul în cotidianul vieţii normale. Numai asta poate salva de la cursa spre nesupunere.

Este posibil „să se recupereze” acești copii şi toţi cei care se află în situaţii asemănătoare?

Nu există o situaţie umană sau o persoană care nu pot fi răscumpărate. Desigur este dificil; riscul eșec este după colț dar fiecare persoană se poate ridica. Am văzut adolescenți care ajunseseră la capăt ridicându-se şi ajungând, după o însoțire adecvată, la niveluri evolutive superioare celor pe care le-ar fi avut dacă n-ar fi trăit coborârea în iad. Însă este nevoie de parcursuri educative eficace care să-l pună pe copil în centru ajutându-l să descopere propria unicitate şi să înțeleagă că aceasta poate să se dezvolte numai în relația solidară cu alţii, legată de un sistem de valori şi de sens care să transcende şi să orienteze viaţa sa. Pentru aceasta sunt necesari adulți semnificativi şi grupuri de tineret de tip educativ. Trebuie puși pe teren mai mulţi subiecți: familie, școală, Biserică, realităţi sportive de timp liber. Trebuie redat tinerilor simțul şi gustul unui proiect de viaţă; ispășirea vinei trebuie să aibă loc în cadrul acestui proiect.

Considerați corect să fie controlat smartphone-ul propriilor copii?

Astăzi există paradoxul că pe de o parte revendicăm o privacy absolută; pe de altă parte suntem monitorizați în fiecare acțiune a noastră şi datele noastre sunt accesibile. Pentru copii este important controlul, nu polițienesc ci la lumina soarelui, educându-i pe copii încă de mici să ştie că până când nu vor ajunge la maturitatea şi autonomia lor de viaţă, se poate avea acces la ceea ce fac. O împărtășire pentru a-i ajuta să crească mai bine şi să aibă o viaţă mai sigură şi mai ocrotită. Asta face parte din dialogul şi din încrederea care se construiesc încă din primii ani. Când există acest raport, înșiși copiii destăinuiesc spontan părinţilor ceva ce poate să fi provocat tulburare în ei.  Dacă adolescenții se simt ascultați şi înțeleși, şi nu judecați, nu le este frică să se deschidă: dialogul este o artă care cere profundă empatie şi capacitate de a se întruchipa.

De Giovanna Pasqualin Traversa

(După agenția SIR, 21 octombrie 2019)

Traducere de pr. dr. Mihai Pătraşcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.