Categorii

Celebrarea Vesperelor în solemnitatea Convertirii Sfântului Paul, la încheierea Săptămânii de Rugăciune pentru Unitatea Creştinilor (25 ianuarie 2017)

Întâlnirea cu Isus pe drumul spre Damasc transformă radical viaţa lui Paul. Din acel moment, pentru el semnificaţia existenţei nu se mai află în încrederea în propriile forţe pentru a respecta cu scrupulozitate Legea, ci în a adera cu toată fiinţa la iubirea gratuită şi nemeritată a lui Dumnezeu, la Isus Cristos răstignit şi înviat. Astfel el cunoaşte intrarea năvalnică a unei vieţi noi, viaţa conform Duhului, în care, prin puterea Domnului Înviat, experimentează iertare, confidenţă şi întărire. Şi Paul nu poate ţine pentru sine această noutate: este împins de har să proclame vestea bună a iubirii şi a reconcilierii pe care Dumnezeu o oferă pe deplin omenirii în Cristos.

Pentru apostolul neamurilor reconcilierea omului cu Dumnezeu, al cărei ambasador a devenit (cf. 2Cor 5,20), este un dar care vine de la Cristos. Acest lucru apare cu claritate în textul din a doua Scrisoarea către Corinteni, din care este luată anul acesta tema Săptămânii de Rugăciune pentru Unitatea Creştinilor: „Iubirea lui Cristos ne constrânge spre reconciliere” (cf. 2Cor 5,14-20). „Iubirea lui Cristos”: nu e vorba despre iubirea noastră faţă de Cristos, ci despre iubirea pe care Cristos o are faţă de noi. În acelaşi mod, reconcilierea spre care suntem împinşi nu este pur şi simplu iniţiativa noastră: este în primul rând reconcilierea pe care Dumnezeu ne-o oferă în Cristos. Înainte de a fi un efort uman de credincioşi care încearcă să depăşească diviziunile lor, este un dar gratuit al lui Dumnezeu. Ca efect al acestui dar persoana, iertată şi iubită, este chemată la rândul său să proclame evanghelia reconcilierii în cuvinte şi fapte, să trăiască şi să mărturisească o existenţă reconciliată.

În această perspectivă, astăzi putem să ne întrebăm: cum să proclamăm această evanghelie de reconciliere după secole de diviziuni? Acelaşi Paul este cel care ne ajută să găsim calea. El subliniază că reconcilierea în Cristos nu poate avea loc fără jertfă. Isus şi-a dat viaţa, murind pentru toţi. În mod asemănător, ambasadorii reconcilierii sunt chemaţi, în numele său, să-şi dea viaţa, să nu mai trăiască pentru ei înşişi, ci pentru Cel care a murit şi a înviat pentru ei (cf. 2Cor 5,14-15). Aşa cum învaţă Isus, numai atunci când ne pierdem viaţa din iubire faţă de El o câştigăm cu adevărat (cf. Lc 9,24). Este revoluţia pe care Paul a trăit-o, dar este revoluţia creştină din totdeauna: să nu mai trăim pentru noi înşine, pentru interesele şi imaginile noastre, ci după imaginea lui Cristos, pentru El şi conform Lui, cu iubirea sa şi în iubirea sa.

Pentru Biserică, pentru orice confesiune creştină este o invitaţie de a nu se baza pe programe, pe calcule şi pe avantaje, să nu se încreadă în oportunităţile şi în modele momentului, ci să caute calea privind mereu la crucea Domnului: aici se află programul nostru de viaţă. Este şi o invitaţie de a ieşi din orice izolare, de a depăşi tentaţia autoreferenţialităţii, care împiedică să se perceapă ceea ce Duhul Sfânt realizează în afara propriilor spaţii. O reconciliere autentică între creştini va putea să se realizeze când vom şti să recunoaştem darurile unii altora şi vom fi capabili, cu umilinţă şi docilitate, să învăţăm unii de la alţii – să învăţăm unii de la alţii –, fără a aştepta ca să alţii să înveţe mai întâi de la noi.

Dacă trăim acest a muri pentru noi înşine pentru Isus, vechiul nostru stil de viaţă este izolat în trecut şi, aşa cum i s-a întâmplat sfântului Paul, intrăm într-o nouă formă de existenţă şi de comuniune. Cu Paul vom putea spune: „Cele vechi au trecut” (2Cor 5,17). A privi în urmă este de ajutor şi deosebit de necesar pentru a purifica memoria, dar a ne fixa asupra trecutului, întârziind să amintim greşelile îndurate şi fapte şi judecând numai cu parametri umani, poate să paralizeze şi să împiedice trăirea prezentului. Cuvântul lui Dumnezeu ne încurajează să scoatem forţă din amintire, să ne amintim de binele primit de la Domnul; dar ne cere şi să lăsăm în urma noastră trecutul pentru a-l urma pe Isus astăzi şi a trăi o viaţă nouă în El. Să-i permitem Celui care face noi toate lucrurile (cf. Ap 21,5) să ne orientăm spre un viitor nou, deschis spre speranţa care nu dezamăgeşte, un viitor în care diviziunile vor putea fi depăşite şi credincioşii, reînnoiţi în iubire, vor fi pe deplin şi vizibil uniţi.

În timp ce mergem pe calea unităţii, anul acesta amintim în mod deosebit al cincilea centenar al Reformei protestante. Faptul că astăzi catolicii şi luteranii pot să amintească împreună un eveniment care i-a divizat pe creştini, şi fac asta cu speranţă, punând accentul pe Isus şi pe opera sa de reconciliere, este o rezultat însemnat, obţinut graţie lui Dumnezeu şi rugăciunii, prin cincizeci de ani de cunoaştere reciprocă şi de dialog ecumenic.

Invocând de la Dumnezeu darul reconcilierii cu El şi între noi, adresez saluturile mele cordiale şi fraterne Eminenţei Sale Mitropolitul Ghenadios, reprezentant al Patriarhiei ecumenice, Cucerniciei Sale David Moxon, reprezentant personal la Roma al arhiepiscopului de Canterbury, şi tuturor reprezentanţilor diferitelor Biserici şi comunităţi ecleziale adunaţi aici. Îmi face deosebită plăcere să-i salut pe membri Comisiei mixte pentru dialogul teologic dintre Biserica catolică şi Bisericile ortodoxe orientale, cărora le urez o lucrare rodnică pentru sesiunea plenară care se desfăşoară în aceste zile. Îi salut şi pe studenţii de la Ecumenical Institute of Bossey – atât de bucuroşi, i-am văzu în această dimineaţă –, în vizită la Roma pentru a aprofunda cunoaşterea Bisericii catolice, şi pe tinerii ortodocşi şi ortodocşi orientali care studiază la Roma graţie burselor de studiu ale Comitetului de Colaborarea Culturală cu Bisericile Ortodoxe, care lucrează la Consiliul Pontifical pentru Promovarea Unităţii Creştinilor. Superiorilor şi tuturor colaboratorilor din acest Dicaster le exprim stima mea şi recunoştinţa mea.

Iubiţi fraţi şi surori, rugăciunea noastră pentru unitatea creştinilor este participare la rugăciunea pe care Isus a adresat-o Tatălui înainte de pătimire „ca toţi să fie una” (In 17,21). Să nu încetăm niciodată să-i cerem lui Dumnezeu acest dar. În aşteptarea răbdătoare şi încrezătoare ca Tatăl să acorde tuturor credincioşilor binele comuniunii vizibile depline, să mergem înainte pe drumul nostru de reconciliere şi de dialog, încurajaţi de mărturia eroică a atâtor fraţi şi surori, uniţi ieri şi astăzi în suferinţa în numele lui Isus. Să profităm de orice ocazie pe care ne-o oferă Providenţa pentru a ne ruga împreună, pentru a vesti împreună, pentru a iubi şi a sluji împreună, mai ales pe cel care este mai sărac şi neglijat.

Franciscus

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.