Categorii

Celebrarea Pocăinţei (4 martie 2016)

Papa-penitenza„Să-mi recapăt vederea” (Mc 10,51). Aceasta este cererea pe care astăzi vrem s-o adresăm Domnului. Să vedem din nou, după ce păcatele noastre ne-au făcut să pierdem din vedere binele şi ne-au abătut de la frumuseţea chemării noastre, făcându-ne în schimb să rătăcim departe de ţintă.

Acest text din Evanghelie are o mare valoare simbolică, pentru că fiecare dintre noi se află în situaţia lui Bartimeu. Orbirea sa l-a dus la sărăcie şi să trăiască la marginile cetăţii, depinzând de ceilalţi în toate. Şi păcatul are acest efect: ne sărăceşte şi ne izolează. Este o orbire a spiritului, care împiedică să se vadă esenţialul, să se îndrepte privirea asupra iubirii care dă viaţa; şi conduce puţin câte puţin să ne oprim asupra a ceea ce este superficial, ajungând să ne facă insensibili faţă de ceilalţi şi faţă de bine. Câte ispite au forţa de a înceţoşa vederea inimii şi de a o face mioapă! Cât de uşor şi greşit este a crede că viaţa depinde de ceea ce se are, de succes sau de admiraţia care se primeşte; că economia este făcută numai din profit şi din consum; că propriile voinţe individuale trebuie să prevaleze asupra responsabilităţii sociale! Privind numai la eu-l nostru, devenim orbi, stinşi şi concentraţi asupra noastră înşine, lipsiţi de bucurie şi lipsiţi de libertate. Este aşa de urât!

Dar Isus trece; trece şi nu merge mai departe: „s-a oprit”, spune Evanghelia (v. 49). Atunci un freamăt străbate inima, pentru că ne dăm seama că suntem priviţi de Lumină, de acea Lumină gentilă care ne invită să nu rămânem închişi în orbirile noastre întunecate. Prezenţa apropiată a lui Isus ne face să simţim că departe de El ne lipseşte ceva important. Ne face să simţim că avem nevoie de mântuire şi acesta este începutul vindecării inimii. Apoi, când dorinţa de a fi vindecaţi devine curajoasă, conduce la rugăciune, ca să strigăm cu putere şi insistenţă ajutor, aşa cum a făcut Bartimenu: „Fiul lui David, Isuse, ai milă de mine!” (v. 47).

Din păcate, ca acei „mulţi” din Evanghelie, există mereu cineva care nu vrea să se oprească, nu vrea să fie deranjat de cel care strigă propria durere, preferând să-l reducă la tăcere şi să-l certe pe săracul care deranjează (cf. v. 48). Este ispita de a merge înainte ca şi cum n-ar fi nimic, dar în acest mod se rămâne distanţi de Domnului şi se ţin departe de Isus şi ceilalţi. Să recunoaştem că suntem cu toţii cerşetori ai iubirii lui Dumnezeu şi să nu lăsăm să ne scape Domnul care trece. „Mi-e frică de Domnul care trece”, spunea sfântul Augustin. Teamă că trece şi eu îl las să treacă. Să dăm glas dorinţei noastre celei mai adevărate: „[Isuse], să-mi recapăt vederea!” (v. 51). Acest Jubileu al Milostivirii este timp favorabil pentru a primi prezenţa lui Dumnezeu, pentru a experimenta iubirea sa şi a ne întoarce la El cu toată inima. Ca Bartimeu, să aruncăm mantia şi să ne ridicăm în picioare (cf. 50): adică să aruncăm ceea ce împiedică să fim sprinteni în drumul spre El, fără frica de a lăsa ceea ce dă siguranţă şi de care suntem alipiţi; să nu rămânem aşezaţi, să ne ridicăm în picioare, să regăsim statura noastră spirituală – în picioare – demnitatea de fii iubiţi care stau în faţa Domnului pentru a fi priviţi în ochi de El, iertaţi şi recreaţi. Şi cuvântul care probabil astăzi ajunge în inima noastră este acelaşi de la crearea omului: „Ridică-te!”. Dumnezeu ne-a creat în picioare: „Ridică-te!”.

Astăzi mai mult ca oricând, mai ales noi păstorii suntem chemaţi şi să ascultăm strigătul, poate ascuns, al celor care doresc să-l întâlnească pe Domnul. Suntem ţinuţi să revizuim acele comportamente care uneori nu-i ajută pe alţii să se apropie de Isus; orarele şi programele care nu întâlnesc nevoile reale ale celor care s-ar putea apropia de confesional; regulile umane, dacă valorează mai mult decât dorinţa de iertare; rigidităţile noastre care ar putea ţine departe de duioşia lui Dumnezeu. Desigur nu trebuie să diminuăm exigenţele Evangheliei, dar nu putem risca să facem zadarnică dorinţa păcătosului de a se reconcilia cu Tatăl, pentru că întoarcerea acasă a fiului este ceea ce Tatăl aşteaptă înainte de orice (cf. Lc 15,20-32).

Cuvintele noastre să fie cele ale discipolilor care, repetând aceleaşi expresii ale lui Isus, îi spun lui Bartimeu: „Curaj! Ridică-te, te cheamă” (v. 49). Suntem trimişi să insuflăm curaj, să susţinem şi să conducem la Isus. Slujirea noastră este slujirea însoţirii, pentru ca întâlnirea cu Domnul să fie personală, intimă şi inima să se poată deschide cu sinceritate şi fără teamă Mântuitorului. Să nu uităm: numai Dumnezeu este cel care acţionează în fiecare persoană. În Evanghelie, El e cel care se opreşte şi întreabă despre orb; El este cel care porunceşte ca să-l aducă la El; El este cel care-l ascultă şi-l vindecă. Noi am fost aleşi – noi păstorii – pentru a trezi dorinţa convertirii, pentru a fi instrumente care facilitează întâlnirea, pentru a întinde mâna şi a dezlega, făcând vizibilă şi operantă milostivirea sa. Fie ca orice bărbat şi femeie care se apropie de confesional să găsească un tată; să găsească un tată care îl/o aşteaptă; să-l găsească pe Tatăl care iartă.

Concluzia relatării evanghelice este încărcată de semnificaţie: Bartimeu „îndată şi-a recăpătat vederea şi îl urma pe cale” (v. 52). Şi noi, când ne apropiem de Isus, revedem lumina pentru a privi la viitor cu încredere, regăsim forţa şi curajul pentru a porni la drum. De fapt, „cine crede, vede” (Scrisoarea enciclică Lumen fidei, 1) şi merge înainte cu speranţă, pentru că ştie că Domnul este prezent, susţine şi conduce. Să-l urmăm, ca discipoli fideli, pentru a-i face părtaşi pe cei pe care-i întâlnim pe drumul nostru de bucuria iubirii sale. Şi după îmbrăţişarea Tatălui, iertarea Tatălui, să facem sărbătoare în inima noastră! Pentru că El face sărbătoare!

Franciscus

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.