Categorii

Cei patru fraţi tineri care au făcut acțiunea De peste un secol capucinii în Amazonia

Părinţilor reuniţi în Vatican marțea trecută, 15 octombrie, pentru Sinodul special despre Amazonia, le-a fost arătat un material video care ilustrează munca desfășurată de nava spital „Papa Francisc” în slujba populațiilor fluviale din statul brazilian Pará pe o lungime de 1000 de kilometri ai fluviului Rio. Dar nu toţi cunosc un precedent ilustru al acestei inițiative, care se datorează fraților capucini, care în anii Șaizeci au echipat o barcă spital, „Maria Cristina”, având la bord pe misionarul medic părintele Pio Conti din Pieve Torina. Călugărul străbătea neîntrerupt în sus şi în jos fluviul pentru a distribui medicamente bolnavilor, inclusiv leproșilor.

De fapt, printre primii misionari angajați în Amazonia braziliană au fost tocmai capucinii, care au ajuns acolo din Umbria în 1909, adică în urmă cu o sută zece ani în urmă. Au venit când oamenii plecau: boom-ul extragerii arborelui de cauciuc se terminase şi nordestinii (locuitori din Nordestina) se întorceau în sertão al lor foarte arid, mai săraci decât plecaseră. Inginerul vicentin Malvezzi, întâlnindu-se într-o zi cu misionarul care locuia la Benjamin Constant, a spus: „Părinte, aceste popoare vor avansa atunci când îşi vor putea împacheta mizeria şi s-o ducă în Europa”. Avea dreptate pentru că Amazonia era un câmp verde imens suspendat, şi „tot în verde” pentru că era populat de oameni cufundaţi într-o sărăcie endemică.

Primii capucini care au ajuns acolo erau patru, ca puncte cardinale care trebuiau să fixeze referințe sigure pentru oamenii dezamăgiți şi dezorientați de prăbușirea comerțului cu arborele de cauciuc. Erau foarte tineri şi trebuie amintiţi: părintele Domenico Anderlini din Gualdo Tadino, părintele Ermenegildo Ponti din Foligno, părintele Agatanangelo Mirti din Spoleto şi fratele Martino Galetta din Ceglio Messapico. Teritoriul încredințat lor avea granițele orizonturilor: 140.000 de kilometri pătrați (de 17 ori Umbria din care proveneau) şi circa 20.000 de locuitori, răspândiți în ungherele cele mai ascunse, şi mai săraci chiar decât indios care s-au născut acolo şi s-au refugiat aproape de izvoarele fluviilor. Zona fusese deja evanghelizată şi oamenii, cel puţin oficial, erau toţi creştini; dar din vechea evanghelizare rămâneau numai două clopote la São Paulo de Olivença şi cinci clopote mici la Tonantins. Era puţin, aproape nimic, dar erau mereu glasuri care puteau să reia un discurs doar întrerupt. Ceva asemănător se întâmplase la jumătatea secolului al XVII-lea în Tibet, când au fost alungați capucinii pentru că au deschis în capitală o casă şi au botezat câteva sute de persoane. Alungați de Lama care vedeau că se diminuează prestigiul lor, ei au lăsat în capitala-fortăreață a budismului (şi încă este) un clopot, Te Deum laudamus, singurul care până astăzi a răspândit bătăile sale peste lanțurile munților Himalaya. Istoria are un defect: uneori se repetă.

Capucinii lucrau – şi lucrează – de lungul lui Solimões (aşa este numit fluviul Rio la intrarea în ținutul brazilian), un curs de apă căruia cuvântul fluviu îi este foarte strict: de aceea indigenii îl numesc mai simplu Rio Mar.

Câteva luni pentru adaptare, apoi prima şi clara decizie: să deschidă școlile, dat fiind faptul că fără instruire nu se merge înainte în niciun domeniu. Fazendeiros şi madeireiros ştiau asta şi pentru aceasta au împiedicat inițiativa, văzând în misionar un om care va împiedica exploatarea oamenilor săraci. A început guvernul central căruia superiorul i-a scris cerând ajutoare pentru reședința mai insalubră: Remate de Males (un sat aproape de Alataia do Norte de astăzi, santinela din nord). N-a avut niciun răspuns. La o a doua scrisoare s-a răspuns că nu erau fonduri disponibile şi între timp se acordau 4.000 de contos (14 milioane de lire în 1920) pentru cateheza laică şi pozitivistă în rândul indigenilor.

După sosirea lor la São Paulo de Olivença, primăria a votat o lege care interzicea vânzarea pământului către străini; tot la Remate de Males le-a fost opus misionarilor un preot suspendat a divinis, însoţit să boteze ici şi acolo de-a lungul fluviilor; la Amatura, canoea care fusese chemată de la recreio (navă care duce pasageri), când a aflat că trebuia transportat un misionar, a dispărut noaptea. Seringueiros – culegători de arbore de cauciuc – n-au făcut opoziții deschise, dar le-a fost greu să înțeleagă că nu se puteau menține anumite obiceiuri după botezul pe care toţi îl cereau. Părintele Evangelista a scris: „Dacă s-ar da ascultare dificultăților grave care se întâlnesc la fiecare pas, nu s-ar mai face niciun lucru”. De asemenea: „De un an şi jumătate broaște țestoase, pești din fluviu, fasole, făină de manioca şi apa sunt hrana noastră zilnică”. Trebuiau să se descurajeze, dacă descurajarea ar fi copilul lenei.

Misionarii, în afară de rugăciune, au recurs la viclenie: au voit să apară mai mari decât erau şi au început construirea unui colegiu care (este o expresie a lor) „să inspire respect”. Nu era ușor pentru că în avalul fluviului Solimões nu se găsesc pietre; o cărămidă era la distanță de zece zile de navigație rapidă şi, adusă acolo, consta patru lire (1921); tâmplarul trebuia să vină de la Manaus (la 1.300 de kilometri). Totuşi trebuia să reușească. Şi atunci când şi ghinionul se va împotrivi (o mină explodată târziu a rupt brațul unui muncitor şi a orbit un altul, înspăimântând întregul grup care s-a îndepărtat de la muncă) însuși prefectul apostolic a intrat în pădure pentru a găsi lemnul necesar pentru construcţia care încet-încet a fost terminată. În timp ce unii predau în colegiile deschise la São Paulo de Olivença, la Amaturá (unde veneau cereri de înscriere chiar din Manaus) şi chiar în insula Urutuba, alţii, ca părintele Diego din Ferentillo, găseau timpul pentru a preda cultivarea rațională a cafelei şi a trestiei de zahăr; alţii, ca părintele Ludovico din Leonessa, indicau zona cea mai potrivită pentru construirea celui mai mare oraș din prelatura de atunci, Beniamin Constant; şi alţii (non nomina ut adsint numina) conduceau două stațiuni meteorologice, îngrijeau bolnavii în micile dispensare ale misiunii, introduceau albinele italiene şi unul dintre ei a fost numit preşedinte al apicultorilor din Amazonia.

Făceau prea mult pentru ca să nu fie observați şi universitatea din Rio de Janeiro a conferit titlul de doctor ad honorem în filozofie prefectului apostolic cu această motivație: „Pentru că este merituos al instruirii civile şi religioase a tineretului brazilian”. Secretarul municipal din Remate de Males i-a scris prefectului apostolic: „Să-mi fie permis să vă aduc la cunoștință că părintele Ludovico este de o activitate fantastică, şi din dinamismul său admirabil apar realităţi surprinzătoare şi promițătoare”.

Şi toate acestea în pofida potrivniciilor ambientului; nu atât ceea ce suntem obișnuiți să ne imagină, cât mai ales clima, în mod constant umedă, marcată de prezența de nori de insecte foarte mici, uneori chiar invizibile, care înțeapă fără milă, slăbind chiar şi fibrele mai robuste. Din cei patru misionari sosiți în 1909, primul care a cedat a fost părintele Agatangelo, mort de friguri galbene la 27 de ani. În primii 76 de ani de misiune au fost şapte morți şi patru repatriați datorită bolilor grave. Părintele Evangelista Galea din Cefalonia, primit în audiență de Pius al XI-lea la 18 noiembrie 1925, i-a spus papei: „Clima în care trăim face neputincioși doi misionari pe an”. Singurul remediu era să se refugieze periodic în spitalele din Manaus, definit de părintele Giuseppe din Leonessa „infirmeria misionarilor”. Dar niciunul n-a cedat, fideli faţă de ceea ce se spune, adică ei, capucinii, merg unde alţii nu vor să meargă. Misionarii care în 1600 mergeau în Congo nu spuneau „mergem în misiune”, ci „mergem să murim în misiune”.

De la învățământ şi de la promovarea umană s-a trecut la o evanghelizare intensă, grație sosirii de noi şi tineri misionari care au preluat mai ales munca făcut cu indios, ajungând chiar să descopere un nou trib, caribus, cu părintele Venceslao din Spoleto: un eveniment despre care a vorbit presa mondială. Totuşi, preferințele au fost – şi sunt – pentru indios tikuna (tribul cel mai numeros din toată Brazilia), în mijlocul cărora a lucrat părintele Fedele Schiaroli din Alviano, care s-a întruchipat aşa de mult cu ei încât a fost inserat într-una din „națiunile” în care era subîmpărțit tribul. Alţii au preluat şi au dezvoltat tentativa de a merge în interiorul sălbăticiei pentru a salva cu vaccinurile triburi ale căror nume nu se cunoștea, dar se cunoștea tragedia lor. Au ajuns, aşa cum s-a spus, chiar să echipeze barca spital „Maria Cristina”: o iniţiativă providențială pe care astăzi papa şi-a însușit-o dăruind o ambarcațiune asemănătoare episcopului de Obidos, Bernardo Behlmann, pentru acelaşi scop.

Nu este ușor de lucrat cu indios, mai ales cu tinerii. Misionarii şi-au bătut capul şi până la urmă au decis să-i angajeze în ceva nou, dat fiind că noul le place tinerilor. Adică? S-au gândit la diferite noutăți, dar s-au ales acestea două: organizarea unui festival şi punerea catehezei în mâinile lor. De circa zece ani la Belem do Solimões, capitală spirituală a tribului, se organizează un festival al culturii şi al activităților indios, inclusiv cele ale etniilor vecine: pescuit, vânătoare, muzică, artizanat, tir cu arcul, tir cu țeavă lungă, canotaj, atletism, culegere de proverbe, legende, şi aşa mai departe. Timp de o săptămână Belem este o mică-mare sală de antrenament sub cerul liber; străzile devin piste pentru alergări şi pentru defilări; corturile mici hoteluri pentru degustări; maloca (cort comunitar) un caleidoscop de lumini şi de culori. Pregătirea, care durează peste un an, este în întregime în mâna tinerilor care trec din cort în cort pentru a-i întreba pe bătrâni şi a redescoperi, astfel, obiceiuri, rituri şi activități dispărute, dar înviate de relatarea care se apropie de ele şi le înfrumusețează. De când există festivalul, s-au diminuat sinuciderilor în rândul tinerilor, o plagă care împreună cu alcoolismul este în mod trist răspândită în Amazonia. Şi nu este puţin!

Cu festivalul a fost unită cateheza săptămânală în satele vecine, făcută în limba locală. Se pleacă în canoe cântând şi udați de stropii de apă care zboară de la o ambarcațiune la alta; se ajunge în satul adunat la umbra unui mango şi se discută despre cum poate să fie aplicată o parabolă evanghelică la viaţa tribului. „Este frumos – a scris un catehet – a trăi împreună momente de cântece, de rugăciuni şi de dansuri în soare şi însoţiţi de cântul păsărilor”. Cele mai active, ca întotdeauna şi ca peste tot, sunt femeile tinere, cu care misionarii încearcă să inițieze o formă de viaţă consacrată „stile tikuna”. Perspectivele sunt bune; deja două trăiesc în comunitate fără semne deosebite: se îmbracă, trăiesc, pescuiesc ca prietenele din sat, dar înăuntru au un ceva ce arde şi face lumină. Ar fi un miracol dacă mâine ar ajunge la consacrarea călugărească, dat fiind că până astăzi din trib n-a fost nicio vocație. Unicul succes, dacă se poate numi aşa, este hirotonirea unui diacon. „Gândindu-ne la trecut – a spus un misionar – putem vorbi despre miracol. Pe care-l aşteptăm, dată fiind primirea aspirantelor în trib, mândră că unele din femeile sale lucrează ca misionari în casa din Tupana (Dumnezeu)”.

De Egidio Picucci

(După L’Osservatore Romano, 18 octombrie 2019)

Traducere de pr. dr. Mihai Pătraşcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.