Categorii

Cateheza a şaptea a cardinalului vicar Angelo de Donatis despre exortaţia apostolică Gaudete et exsultate (Bazilica Sfântul Ioan din Lateran, 15 aprilie 2019)

A lupta conform regulilor (GE 159-165)

Lupta spirituală nu este un moment al vieţii creştine, ci condiţia obişnuită a celui botezat pe pământ. Aşa cum Isus după botezul în Iordan a fost condus în pustiu de Duhul pentru a fi ispitit, tot aşa şi noi în compania sa înfruntăm bătălia bună. În noi retrăieşte misterul luptei sale şi al victoriei sale. Pustiul este metafora vieţii noastre pământeşti: aşa cum în el nu există puncte de sprijin, tot aşa este viaţa noastră aici pe pământ; imediat ce crezi că ai găsit un pic de stabilitate totul se repune în joc; şi aşa cum în pustiu ne putem orienta numai privind stelele, tot aşa creştinul în această viaţă merge privind cerul, la Cel care şade sus la dreapta Tatălui. Însă pustiul în care suntem ispitiţi este şi înăuntrul nostru: temeri şi înfrângeri îşi pun cortul fără să ne ceară permisiunea. Inima este locul luptei unde harul se confruntă cu seducţiile. Însă să nu ne descurajăm: lucrurile cele mai minunate în favoarea poporului său Dumnezeu le-a făcut chiar în pustiu. Răbdare: nu suntem singuri;  ne aşteaptă lucruri mari. Sfântul Ignaţiu aminteşte: cine este dezolat să-şi amintească faptul că în curând va fi consolat. Şi încercările se termină şi Dumnezeu nu permite ca să fim ispitiţi peste puterile noastre.

  • Lupta şi Duhul Sfânt. Înainte de toate este bine de subliniat o legătură importantă. De fapt o falsă idee de pace spirituală a izolat lupta creştină printre „vechituri”. Motiv pentru care şi astăzi cred că viaţa lor spirituală merge bine atunci când nu sunt ispitiţi sau încercaţi. În schimb este tocmai contrariul, şi Evanghelia ne învaţă asta: „când se va spune «pace şi siguranţă», atunci va veni ruinarea”. Evangheliştii ne relatează coborârea Duhului asupra lui Isus în formă de porumbel. Apoi tot acest Duh îl duce în pustiul ispitirii. Din asta înţelegem un lucru foarte important: încercarea este parte a pedagogiei Mângâietorului. El dă mărturie inimii noastre – scrie Paul – că suntem fii ai lui Dumnezeu, şi tot El ne ia de mână şi permite ca credinţa noastră în faptul că suntem fii să fie încercată în cuptor. Cine îl primeşte pe Duhul este ispitit, cine este ispitit devine tot mai puternic fiu. Să-l amintim pe Ben Sirah: „Fiule, dacă te prezinţi pentru a-l sluji pe Domnul, pregăteşte-te pentru ispită”. Fără ispită este lâncezeală, şi în lâncezeală devenim orfani. O frumoasă istorie a Părinţilor pustiului povesteşte despre un călugăr bătrân care plângând mărturisea fraţilor că nu mai este ispitit de mulţi ani; plângea şi spunea: „dacă nu mai sunt ispitit, oare înseamnă că Dumnezeu a uitat de mine!?”. Epicleză şi ispită; Rusalii şi pustiu. Aceasta este aventura minunată a creştinului.
  • Rolul celui rău. Papa Francisc aminteşte cu hotărâre şi în multe ocazii persoana diavolului. El în planul lui Dumnezeu are un rol foarte precis. Nu este un mit sau metafora răului, este persoană, dar nu este liber să facă ceea ce vrea. Există, dar nu este atotputernic aşa cum cred mulţi. Creatorul – în milostivirea sa – îl dezleagă atât cât îi este suficient pentru a-l lăsa să-şi facă treaba: să dezvăluie secretul inimilor, să dezvăluie pe cel care-l iubeşte pe Dumnezeu numai pentru folosul personal. Fără lucrarea sa – destinată oricum să se termine în parusia – n-ar exista luptă spirituală ci numai nevroză, suferinţă a eu-lui. Cel rău nu este psihismul deranjat, chiar dacă obişnuieşte să se ascundă în spatele tulburărilor noastre mentale. Ce face el mai precis? Ceea ce a făcut cu Isus: să-l inducă să întunece filiaţia sa, s-o pună în discuţie. „Dacă tu eşti cu adevărat Fiul lui Dumnezeu, atunci…”. Cel rău ne înşeală în două moduri. Primul: făcându-ne să credem că Tatăl nu se îngrijeşte de noi. Cel rău – care este gelos – vrea să ne facă să regresăm la rangul de orfani! Al doilea – şi mai rău – inducându-ne să-l manipulăm pe Dumnezeu, să-l aservim planurilor noastre: „aruncă-te jos de pe creastă, astfel Dumnezeu va fi constrâns să-i trimită pe îngerii săi ca să te salveze”. Cel Preaînalt redus la rangul de majordom al ego-ului meu!
  • Corupţia spirituală. Tocmai din această ultimă ispită se naşte corupţia. Papa Francisc aminteşte asta adesea: coruptul nu este păcătosul, ci acela care se încăpăţânează să facă răul ştiind că este rău. Dar atunci, ne întrebăm, dacă el cunoaşte răul său pentru ce continuă să-l comită? Pentru că îl subevaluează: vigilenţa şi conştiinţa morală sunt stinse. Atunci se foloseşte credinţa, Biserica, pentru propriul „sfânt” folos. Corupţia ajunge apoi mereu în arătarea cu degetul, în calomnie… la sfârşit se întâmplă că se descoperă păcatele altuia în proporţie cu cât se subevaluează păcatele proprii. Cum ne dăm seama dacă noi cădem în corupţie? Din cel puţin două semne: nu ştim niciodată bine şi precis de ce anume să ne acuzăm când (şi dacă!) mergem să ne spovedim; vedem că alţii – dincolo de vreo favoare – nu se încred în noi şi nu ne deschid inima.
  • Discernământul. Papa Francisc, ca toată tradiţia, indică în discernământ modul privilegiat de a înfrunta lupta bună a credinţei. Aş vrea să vă vorbesc despre discernământ prin trei cuvinte: adevăr; viziune; Cuvânt.

Adevăr: discernământul este fiu al adevărului. Scria Tereza de Avila că cunoaşterea de sine este pâinea zilnică a omului spiritual. Trebuie cunoscut adevărul credinţei pentru că într-o inimă care merge după orice vânt de doctrină nu poate să fie lumină. În afară de asta este necesar să trăim în adevărul despre noi înşine: adevăr de creaturi şi de condiţie morală. Adică sunt în adevăr atunci când  mă recunosc limitat, fragil, incapabil să remediez totul şi să „adaug chiar şi o singură oră la viaţa mea”. Sunt adevărat – apoi – când îmi iau responsabilitatea răului pe care-l fac fără alibi şi fără a învinovăţi pe alţii. Creştinul poate învăţa să spună două cuvinţele mici: „sunt slab”, „este (şi) vina mea”. Fără adevărul doctrinal şi existenţial nu există discernământ.

Viziune: discernământ înseamnă a ieşi din vraja prezentului veşnic, din uitarea caracterului nostru de creatură (care ne face să ne simţim veşnici) pentru a ne înălţa capul şi a vedea că „eliberarea noastră este aproape”. Nu putem discerne dacă nu ne punem constant în faţa întrebării: „unde mă duce Domnul?”, „ce realizează în manieră ascunsă în familia mea, în comunitatea mea, în institutul meu călugăresc?”. A avea viziune înseamnă a medita în inimă ziua de astăzi din punctul de vedere al lui Dumnezeu. Viziune înseamnă a demara procese – chiar lungi – fără a ne limita să înregistrăm întâmplarea care vine la rând.

Cuvânt: numai Scriptura constituie subiectul discernământului. În manieră simplă: de fiecare dată când trăiesc o situaţie ar trebui să ştiu ce text, episod sau personaj din Biblie poate să fie în măsură s-o interpreteze. Bărbatul şi femeia spirituali regăsesc în Scriptură paradigma a ceea ce trăiesc acum şi sunt consolaţi pentru că găsesc acolo un motiv pentru a fi cu pacea în inimă. Pot să fiu obosit în conducerea comunităţii şi atunci mă regăsesc în activitatea lui Moise; pot să fiu înspăimântat în faţa unui pericol serios şi mă regăsesc ca Ilie în faţa reginei Isabela; pot să fiu într-un moment de alegere importantă de făcut şi atunci simt prezenţa Născătoarei de Dumnezeu care spune „da” Celui Preaînalt. Acesta este adevăratul şi cel mai mare discernământ. În sfârşit, Cuvântul suprem al discernământului – aşa cum învaţă Paul şi papa Francisc – este Cuvântul Crucii: unde se moare se trăieşte; unde suntem slabi suntem puternici; unde se pierde se învinge. Voinţa lui Dumnezeu este eu-l unde ego-ul meu este despuiat, răstignit, simplificat. În lucrurile frumoase care îmbracă însă ego-ul de vanitate – chiar dacă sunt lucruri virtuoase sau religioase – nu există niciodată Duhul! Cel rău travestit în înger de lumină poartă mereu în mână roade otrăvite: falsa evlavie este după colţ!

Traducere de pr. dr. Mihai Pătraşcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.