Categorii

Cateheza a patra a cardinalului vicar Angelo de Donatis despre exortaţia apostolică Gaudete et exsultate (Bazilica Sfântul Ioan din Lateran, 8 ianuarie 2019)

În această seară vrem să reflectăm asupra numerelor 95-109 din Gaudete et exsultate, acolo unde papa Francisc invită să asumăm ca „mare regulă de comportament” cuvintele lui Isus din capitolul 25 din Mt, cuvintele de la judecata din urmă: „căci am fost flămând şi mi-aţi dat să mănânc, am fost însetat şi mi-aţi dat să beau, am fost străin şi m-aţi primit, gol şi m-aţi îmbrăcat, bolnav şi m-aţi vizitat, am fost în închisoare şi aţi venit la mine” (Mt 25,35-36).

Aşa cum scrie papa, aceste cuvinte sunt „simple, dar practice şi valabile pentru toţi” (nr. 109) şi trebuie acceptate şi primite de fiecare discipol al lui Isus „cu deschidere sinceră, fără glosă, adică fără comentarii, fără elucubraţii şi scuze care să le elimine forţa” (nr. 97).

Ne face bine să auzim spunându-ni-se că iubirea este concretă, că ştie să fie atentă la viaţa reală a celorlalţi, care ştie să ia iniţiativa pentru a deveni „practică” („creştinismul este făcut mai ales pentru a fi practicat”, nr. 109), când intră în contact cu suferinţele fraţilor şi surorilor pe care-i întâlneşte pe drum, oricine ar fi ei. Cel care trăieşte această mişcare a inimii nu se lasă blocat de raţionamente ocazionale, care adesea au în interiorul lor virusul ideologiei (nr. 100-101), ci este mişcat de sentimentele care sunt în inima lui Cristos. Fiecare drum de sfinţenie este în fond un drum de conformare a inimii noastre cu inima lui Cristos, motiv pentru care ţinta este pentru toţi (dincolo de orice vocaţie specifică) viaţa în caritatea, participarea la caritatea lui Cristos faţă de toţi oamenii, îndeosebi faţă de cei săraci. Repet: nici lipsa durerii, nici impasibilitatea, nici o anumită seninătate naturală nu sunt semnul sfinţeniei creştine ci este trăirea în iubire; şi iubirea ştie să incomodeze, adică ştie să sufere, ştie să compătimească, ştie să piardă liniştea pentru că este cuprinsă în întregime de binele celuilalt. „Asta implică pentru creştini o insatisfacţie sănătoasă şi permanentă”, scrie papa Francisc (99), tocmai pentru că nu pierd din vedere că atâţia fraţi ai lor trăiesc în condiţii inumane şi aşteaptă să fie eliberaţi.

Merită în această seară să intrăm un pic mai profund, cu ajutorul papei, al sfântului Augustin şi al sfintei Tereza a Pruncului Isus (despre care va vorbi monseniorul Frisina) în misterul acestei carităţi a lui Cristos care vrea să locuiască înlăuntrul nostru. Însă mai întâi o premisă despre necesitatea şi sensul unei „reguli de comportament”.

Scriptura este plină de „cuvinte luminoase”, pe care Dumnezeu le rosteşte pentru ca oamenii să le poată interioriza, să le păstreze în amintire, în aşa fel încât să ştie cum să se comporte în situaţiile vieţii. În Mt 25, Isus repetă de patru ori lista faptelor de milostenie, pentru ca să se imprime în interioritatea noastră, subliniind: „mie mi-ai făcut!”. Graţie acestei repetări, în momentul în care dăm de un sărac, suntem ajutaţi de Cuvânt să trăim această întâlnire ca una faţă către faţă cu Domnul. Aceste cuvinte sintetice sunt de mare utilitate. Să ne gândim la Shemá Israel, „Ascultă, Israel”, porunca iubirii faţă de Dumnezeu, pe care israeliţii o puneau în mici cutiuţe pe arhitrava uşilor sau chiar pe frunte, pentru a-şi putea aminti de ea în orice moment (Dt 6,4-10) şi a o putea învăţa pe copiii lor. Isus asociază la Shemá Israel şi versetul din Lev 19,18 („să-l iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi”), afirmând că este vorba despre o poruncă unică şi indisociabilă. Sau să ne gândim la aşa-numita regulă de aur din predica de pe munte din Mt: „Tot ce vreţi ca oamenii să facă pentru voi, faceţi şi voi pentru ei, căci aceasta este Legea şi Profeţii” (Mt 7,12).

Şi tradiţia creştină cunoaşte multe din aceste reguli de comportament, capabile să ducă viaţa în contact cu Cuvântului lui Dumnezeu şi viceversa. Una dintre cele mai surprinzătoare este creată de sfântul Augustin şi este „iubeşte şi fă ceea ce vrei”: aş vrea să vorbesc pe scurt despre asta cu voi, tocmai pentru ca să poată lumina misterul carităţii lui Cristos.

Această regulă de comportament este pe bună dreptate vestită. În formularea sa rămâne o frază paradoxală, interpretabilă în manieră ambiguă. Însă Augustin era foarte conştient, iar pronunţarea în mod voit provocatoare în faţa adunării credincioşilor din Hippona, pentru ca să poată rămâne bine imprimată în amintirea lor. De fapt, această frază, păstrată într-o inimă condusă de Duhul Sfânt, dă o mare libertate, o mare pace, şi devine o lumină care ajută la discernere în situaţiile vieţii la ce anume ne cheamă Domnul.

Să ascultăm cuvintele lui Augustin: „Aşadar, o dată pentru totdeauna îţi este impus un precept scurt: iubeşte şi fă ce vrei; fie că tu taci, să taci din iubire; fie că tu vorbeşti, vorbeşte din iubire; fie că tu corectezi, corectează din iubire; fie că tu ierţi, iartă din iubire; să fie în tine rădăcina iubirii, pentru că din această rădăcină nu poate să provină decât binele” (Omilia 7 din Comentariu la prima scrisoare a lui Ioan).

Tot ceea ce facem (a tace, a vorbi, a corecta, a ierta…) dobândeşte semnificaţia sa adevărată pornind de la „rădăcina iubirii”, care este iubirea trinitară. Trebuie să ne amintim asta, în momentul în care acţionăm, pentru a nu ne încurca şi a interpreta în manieră greşită (din punct de vedere spiritual) ceea ce facem sau ceea ce vedem că fac alţii. Această „regulă de comportament” este absolut esenţială pentru a face un discernământ bun! Augustin dă exemplul de acţiuni aparent asemănătoare sau şi de acţiuni neasemănătoare, pentru a ne arăta cum totul se încurcă, dacă nu ţinem cont de „rădăcina iubirii”:

  • Tatăl îl încredinţează pe Fiul în mâinile oamenilor, Isus se încredinţează… Dar şi Iuda îl încredinţează pe Isus! Unde este diferenţa? Tatăl şi Fiul sunt mişcaţi de caritate, Iuda de interesul pentru bani
  • Un tată îl corectează şi-l ceartă pe fiul, un negustor îl linguşeşte pentru a vinde produsul său… Aparent ne-am gândi că iubirea îi determină să fie gentili, nu să fie aspri cu ceilalţi. Şi totuşi caritatea explică modul în care putem fi duri în vederea binelui celuilalt, în timp ce o atitudine în mod fals binevoitoare poate dăuna profund.

Acest text al lui Augustin este luat din Omilia 7, în care comentează cuvintele din prima scrisoare a lui Ioan, acolo unde se spune: „Iubiţilor, să ne iubim unii pe alţii pentru că iubirea este de la Dumnezeu şi oricine iubeşte este născut din Dumnezeu şi-l cunoaşte pe Dumnezeu. Cine nu iubeşte nu l-a cunoscut pe Dumnezeu pentru că Dumnezeu este iubire” (1In 4,7-8). În explicaţie, Augustin subliniază că nimeni nu poate iubi decât prin acţiunea Duhului Sfânt. De fapt, „iubirea este de la Dumnezeu”, numai El este izvorul iubirii, ba chiar „iubirea este Dumnezeu”, este prezenţa Duhului Sfânt în noi. „Iubirea lui Dumnezeu a fost revărsată în inimile noastre prin Duhul Sfânt care ne-a fost dat”, scrie sfântul Paul în Scrisoarea către Romani (Rom 5,5). Dumnezeu Treime este în acţiune în inima omului pentru a-l face capabil să iubească, pentru a realiza în el o adevărată transformare, o nouă naştere. Inima acelui om este făcută asemenea inimii Fiului lui Dumnezeu întrupat, care „m-a iubit şi s-a dat pe sine însuşi pentru mine”. Iubirea este semnul acestei prezenţe a Duhului lui Dumnezeu în om, al unei renaşteri realizate, la care interioritatea acelei persoane a consimţit în mod misterios dar real.

Să ne gândim întocmai la experienţa pe care o trăim atunci când întâlnim un sărac. Regula de comportament din Mt 25 ne-a amintit că Stăpânul istoriei a voit să se identifice cu el, pentru ca să-l întâlnim în trupul suferind al acelui sărac. În acel moment Cel Înviat, prezent în cel sărac, ni l-a dăruit pe Duhul Sfânt pentru ca inima noastră să se poată înduioşa, să iasă din preocuparea exclusivă faţă de sine însuşi, şi cu elan într-adevăr evanghelic să poată da de mâncat, de băut, de îmbrăcat celui care în acel moment ne-a devenit foarte drag, un sărac recunoscut ca Domnul. Duhul ne-a renăscut şi ne-a făcut capabili să iubim. Şi totuşi acel sărac era pentru noi un necunoscut perfect, ca acel om căzut în mâinile tâlharilor pentru samariteanul care l-a ajutat. Fiţi atenţi: ştim din experienţă că şi gesturile recomandate de Domnul în faptele de milostenie pot să fie trăite din spirit de laudă deşartă („pentru a fi admiraţi de oameni”) sau pentru a ne simţi utili sau ca un mod pentru a căuta un soi de realizare de noi înşine…

Ne ajută regula de comportament a lui Augustin, „iubeşte şi fă ceea ce vrei”: nu contează atât materialitatea acţiunii (fă ceea ce vrei: taci sau vorbeşte, corectează sau iartă), cât mai ales rădăcina acţiunii înseşi în iubirea trinitară, transformarea realizată de Duhul Sfânt în inima celui care o îndeplineşte. Sfântul Augustin cu multă luciditate clarifică faptul că: „nu trebuie luat în considerare ce anume face omul, ci cu ce suflet şi cu ce voinţă o face”. Şi adaugă că şi cel care primeşte toate sacramentele poate, datorită împietririi inimii sale, să rămână rău: „Aşadar şi cel rău poate avea toate sacramentele; însă cel rău nu poate poseda caritatea rămânând rău. Acesta este darul propriu al celor buni; acesta este izvorul exclusiv în ei. Duhul lui Dumnezeu vă îndeamnă să beţi din acest izvor; Duhul lui Dumnezeu vă îndeamnă să beţi din El însuşi”. Dacă în inima omului a apărut izvorul Duhului Sfânt, din ea provine o forţă de iubire care-l determină să se consume pentru fraţi. „Insatisfacţia sănătoasă şi permanentă” despre care vorbea papa este semnul acelor gemete ale Duhului care aşteaptă naşterea cerurilor noi şi a pământului nou în care va avea locuinţă stabilă dreptatea.

Aşadar înţelegem bine cuvintele papei din numerele indicate mai sus (nr. 100-101), acolo unde se subliniază atitudinea discutabilă („ideologică”) a celui care îndeplineşte faptele din Mt 25, dar fără a le trăi ca o întâlnire cu Domnul, ca o revărsare a Duhului Sfânt: private de rădăcina lor cea mai profundă, aceste fapte sunt reduse fără deosebire la faptele oricărui ONG; papa semnalează şi o altă „eroare nocivă”, aceea a celui care condamnă şi relativizează caritatea concretă a faptelor de milostenie trupească pe care le vede că le fac alţii („considerându-le ceva superficial, lumesc, secularizat, imanentist, comunist, populist”: nr. 101) pentru că viaţa de credinţă ar cere alte priorităţi (liturgia, rugăciunea) sau pentru că suntem angajaţi în anumite bătălii etice de importanţă mai mare faţă de faptul de a da de mâncare celor înfometaţi sau de a da de băut celor însetaţi. Aceste două atitudini nu provin din harul Duhului Sfânt, nu sunt exprimare de credinţă şi de caritate, ci revelează că în persoane s-a strecurat un soi de „blocaj” care a produs o sciziune: pe de o parte dorinţa de a-l cinsti şi de a-l sluji pe Dumnezeu, pe de altă parte a nu percepe că asta înseamnă a ajuta persoana concretă care aici, în faţa mea, este sacramentul lui Cristos sărac, gol, fără casă.

Scrie papa Francisc: „Am putea crede că îi dăm gloria lui Dumnezeu numai cu cultul şi rugăciunea, sau numai respectând unele norme etice – este adevărat că primatul îi revine relaţiei cu Dumnezeu –, şi uităm că criteriul pentru a evalua viaţa noastră este înainte de toate ceea ce am făcut altora. Rugăciunea este preţioasă dacă alimentează o dăruire zilnică de iubire. Cultul nostru este plăcut lui Dumnezeu când purtăm în el propunerile de a trăi cu generozitate şi când lăsăm ca darul lui Dumnezeu pe care-l primim în el să se manifeste în dedicarea pentru fraţi” (nr. 104).

Într-un text pe care l-am meditat în urmă cu câteva zile în Oficiul lecturilor, tot sfântul Augustin, vorbind despre dubla poruncă a iubirii, subliniază că dacă primul loc este iubirea faţă Dumnezeu, este recomandabil „în realizarea practică” să se pornească de la iubirea faţă de aproapele. Asta pentru că privirea noastră are nevoie să fie purificată de iubire pentru a-l putea vedea pe Dumnezeu: „Dacă nu-l iubeşti pe fratele pe care nu-l vezi, cum vei putea să-l iubeşti pe Dumnezeu pe care nu-l vezi? (1In 4,20). Aşadar tu iubeşte-l pe aproapele şi privind înlăuntrul tău de unde să se nască această iubire, îl vei vedea, pe cât îţi este posibil, pe Dumnezeu” (Din Tratate despre Ioan, 17,7-9).

Cel care în viaţa trinitară este Iubirea (cu I majusculă) care purcede de la Tatăl şi de la Fiul, Duhul Sfânt, devine în noi izvorul şi forţa comuniunii cu Dumnezeu şi cu fraţii, capabil să dea formă şi să transfigureze în El fiecare acţiune a noastră. Sfânta Tereza de Lisieux, aşa cum vom asculta mai târziu, ne-a învăţat cu cuvintele şi cu viaţa că iubirea este singura forţă capabilă să transfigureze în ea orice lucru: naşterea, moartea, bucuria, durerea, fiecare moment al vieţii noastre şi fiecare acţiune a noastră poate să devină limbaj în care se exprimă iubirea. Într-adevăr: „iubeşte şi fă ceea ce vrei!”, pentru că tot ceea ce vei vrea şi vei face va fi plăsmuit de Duhul Sfânt.

Permiteţi-mi să termin cu un ultim citat din Augustin, luat tot din Omilia 7, un citat foarte îndrăgit de mine, pentru că l-am ales ca moto episcopal: nimic nu este mai dulce decât iubirea. Văzând entuziasmul cu care credincioşii din Hippona ascultau omiliile care vorbeau despre caritate, Augustin a spus: „De ce, atunci când se face lauda carităţii, vă ridicaţi în picioare, aclamaţi, daţi laude? Ce anume v-am arătat? Oare v-am arătat câteva culori? V-am pus în faţă aur şi argint? V-am prezentat pietre preţioase luate dintr-o comoară? Ce anume măreţ am arătat ochilor voştri? Vouă vă este făcut elogiul carităţii; dacă ea vă place, s-o aveţi, s-o posedaţi; nu este necesar să faceţi un furt de la cineva, nu este necesar ca să vă gândiţi s-o cumpăraţi. Ea este gratuită. Ţineţi-o, îmbrăţişaţi-o: nimic nu este mai dulce decât ea”.

Traducere de pr. dr. Mihai Pătraşcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.