Categorii

Cateheza a opta a cardinalului vicar Angelo de Donatis despre exortaţia apostolică Gaudete et exsultate (Bazilica Sfântul Ioan din Lateran, 13 mai 2019)

A alege alegerile lui Dumnezeu (GE 166-177)

Preaiubiţilor,

La sfârşitul exortaţiei apostolice Gaudete et exsultate, papa Francisc aşează un capitol despre discernământ, exact numerele 166-177. Este tema din această seară, însoţită de prezentarea spiritualităţii a doi mari sfinţi, sfânta Tereza de Avila şi sfântul Ioan al Crucii. Ei s-au întrebat întotdeauna: care era voinţa lui Dumnezeu cu privire la viaţa lor şi la viaţa Bisericii. Asta i-a făcut, în ascultare faţă de inspiraţia Duhului Sfânt, să pornească în mod curajos reforma nu numai a Carmelului ci a Bisericii din timpul lor.

De fapt, discernământul este acea capacitate dăruită de Domnul de „a alege alegerile lui Dumnezeu”, adică de a însuşi voinţa lui Dumnezeu. Este vorba despre o deposedare reală, un a pune deoparte propriile preferinţe legate de inclinaţiile personale mai mult sau mai puţin dezordonate, pentru a face spaţiu proiectului lui Dumnezeu recunoscut şi primit cu bucurie şi care tinde să ia formă în concreteţea propriei existenţe.

La prima vedere, un proces interior de acest tip pare foarte obositor, fără îndoială un pic frustrant: ce sens are „a tăia aripile” la dorinţele şi la proiectele „eu”-lui meu? Oricât aş putea recunoaşte în unele momente de luciditate mai mare caracterul efemer şi înşelător, sunt întotdeauna dorinţele mele şi proiectele mele. Însă voinţa lui Dumnezeu are o mare forţă de atracţie, ne invită s-o urmăm nu în mod forţat ci prin fascinaţie, până acolo încât ajunge să ne cucerească şi străluceşte înăuntrul nostru într-o manieră divin paradoxală: este voinţa lui Dumnezeu şi totuşi este profund „a noastră”; este ceea ce la începutul parcursului discernământului am exclus sau nici măcar nu ne-am imaginat şi care acum ni se pare lumina care ne însoţea din totdeauna…

Astfel, treptat ce drumul nostru de urmare a Domnului devine mai hotărât şi convins, creşte înlăuntrul nostru libertatea interioară şi disponibilitatea de a asculta glasul lui Dumnezeu. Experienţa harului dilată inima, eliberează de iluziile false şi ne face mai capabili să recunoaştem misiunea pe care Dumnezeu ne-o încredinţează. Mai mult, o mare bucurie şi o pace profundă devin semnul că ceea ce căutam din totdeauna, acel sens pentru viaţă care încălzeşte inima şi pune entuziasm în zilele noastre, nu trebuia să mergem ca să-l găsim cine ştie unde ci era în adâncul nostru, depus acolo de Dumnezeu „încă din sânul matern, înainte de a veni pe lume”, spune Ieremia. Ieri dimineaţă papa Francisc le-a spus tuturor noilor preoţi: „Dumnezeu să ducă la îndeplinire ceea ce a început în tine încă de când erai copil”. „Încă de când erai copil” nu este în formula liturgică, ci este o adăugire a papei. Unii dintre cei hirotoniţi s-au convertit când erau adulţi, după o parte a vieţii petrecute departe de Domnul. Şi totuşi chemarea lui Dumnezeu, lucrarea Domnului, este „încă de când eram copii”, încă de când Faţa sa s-a aplecat asupra noastră şi a început să viseze frumuseţea noastră. Cu răbdare ne-a „lucrat în secret”, aşteptând ca să ne dăm seama de El şi să ne întoarcem la iubirea sa.

Însă discernământul nu se referă numai la alegerea stării de viaţă, vocaţia matrimonială sau religioasă. Este o aptitudine de a privi cu privire contemplativă toată viaţa, micile sau marile situaţii ale existenţei, percepând în ele prezenţa şi acţiunea Domnului. Ce vine de la El, ce vine de la duhul lumii sau de la duhul celui rău? Papa invită să ne exercităm zilnic în examinarea conştiinţei (GE 169), nu în manieră „moralistă” ci autentic spirituală: cum a acţionat astăzi Domnul în viaţa mea? Ce inspiraţii au venit de la El? În schimb unde m-am închis şi împietrit? Este cu adevărat necesar să ştim să discernem, este „o nevoie urgentă”, spune papa (GE 167), în special în acest timp al nostru în care sunt oferite existenţei fiecăruia posibilităţi infinite, atâtea drumuri de realizare personală, aparent toate promiţătoare, bune şi valabile. În realitate nu este aşa, motiv pentru care riscul de a ne înşela, de a greşi şi de a face rău nouă înşine şi altora este foarte ridicat. Darul supranatural al discernământului ne vine în ajutor pentru a şti să distingem: nu totul este pâine potrivită pentru a sătura nevoia de infinit a inimii omului. A nu şti cum să ne descurcăm în mijlocul supermagazinului vieţii ne face să ne aruncăm instinctiv asupra a ceea ce „luceşte mai mult”, ascultând de ceea ce „simt acum”, de ceea ce „în acest moment mă face să mă simt bine”: a pierde libertatea şi a deveni nişte „păpuşi” (GE 167) manipulabili cu uşurinţă este rezultatul cel mai frecvent al celui care trăieşte în inconştienţă şi în capriciile momentului.

Însă trebuie precizat că darul discernământului nu se poate reduce la exerciţiul raţionalităţii şi al bunului simţ. Este o capacitate care vine de la Dumnezeu, care ne este dăruită de Ungerea Duhului Sfânt la botez, dar care trebuie cerută încontinuu pentru a nu o pierde. În Scriptură, Solomon cere pentru el înţelepciunea care vine de sus, pentru a şti să conducă poporul său în numele şi din partea lui Dumnezeu; va pierde acest dar când se va îndepărta de la Dumnezeu şi se va contamina cu adorarea altor dumnezei şi domni.

În scrisoarea sa sfântul Iacob recomandă „să o cerem de la Dumnezeu, care dă tuturor cu generozitate şi fără mustrare”, însă „fără ezitare” sau „nehotărâri” tipice ale celui care are sufletul împărţit (Iac 1,5-8). Pentru că este un dar care vine de sus şi originea sa este Duhul Sfânt, discernământul percepe aproape prin natura sa prezenţa lui Dumnezeu şi acţiunea sa în inima omului şi a istoriei umane (semnele timpurilor). Discernământul nu este asemenea cu un calcul a probabilităţilor sau cu un studiu al argumentelor „pro şi contra”: este în schimb „o intuiţie”, un „fler”, un „al şaselea simţ” care recunoaşte noutăţile pe care Dumnezeu le dăruieşte, orizonturile la care ne invită să ajungem, paşii pe care-i cere să-i facem. O inimă locuită de Duhul, care a învăţat să fie docilă faţă de mişcările sale, este condiţia necesară pentru a şti să discernem lucrurile lui Dumnezeu. Altminteri înşelarea este după colţ. Nu se improvizează însoţitori spirituali ai altora! Ştia bine asta Tereza cea Mare: criza cea mai decisivă din viaţa sa, aceea care a dus-o la convertirea cea mai autentică, a avut loc atunci când a devenit conştientă de această aporie: în parloarul mănăstirii Întrupării din Avila ea dădea sfaturi spirituale tuturor, indicaţii preţioase pentru rugăciune (chiar şi părintelui!); în capelă de mult timp, de mulţi ani, încetase să practice rugăciunea mentală, colocviul intim şi personal cu Dumnezeu…

Este decisivă pentru dobândirea darului discernământului experienţa milostivirii. Acolo noi intrăm în contact cu privirea de iubire a Domnului. Rănile vieţii şi păcatul repetat tind să ne împietrească inima. Orgoliul ne face să ne afirmăm pe noi înşine împotriva a toate şi împotriva tuturor şi asta întunecă vederea sufletului: el nu mai observă suferinţele celorlalţi şi astfel devine incapabil de compasiune. Şi percepţia realităţii lumii este falsificată: vedem numai răul în acţiune, ni se pare că observăm în istoria umană numai legile violenţei şi samavolniciei, a victoriei celui mai puternic.

Oricât am spune că avem credinţă, că noi credem în puterea Domnului Înviat, de fapt trăim într-un soi de ateism practic. În schimb iertarea lui Dumnezeu, care ajunge la noi gratuit la apogeul slăbiciunii noastre şi al dezgustului faţă de păcatul nostru, este capabilă să spargă în mii de bucăţi inima împietrită şi să ne vindece de eu-l nostru bolnav. Plini de emoţie, cu ochii plini de lacrimi datorită bucuriei milostivirii, simţim că iubirea Domnului ne redă demnitatea noastră de fii liberi ai lui Dumnezeu şi de discipoli mântuiţi şi smulşi din moarte. Ceea ce se depozitează în adâncul inimii noastre graţie experienţei milostivirii este „o comoară preţioasă” graţie căreia recitim toată viaţa noastră. Duhul „deschis” de iertarea lui Dumnezeu ne dăruieşte lumina discernământului. Orice lucru este reînţeles graţie „certitudinii” iubirii lui Dumnezeu: noi înşine, ceilalţi, lumea, istoria umană. Învăţăm să vedem toată realitatea aşa cum o vede Dumnezeu: aşa cum va fi în ultima zi şi, în prezent, aşa cum poate să devină crescând în bine. Milostivirea ne face mărinimoşi, răbdători, înţelegători faţă de fraţi, plini de duioşie faţă de slăbiciunile sale; amintirea mântuirii primite alimentează în noi sentimentele recunoştinţei, laudei, voinţe de a răsplăti în vreo manieră iubirea lui Dumnezeu cu sărmana noastră iubire; Duhul tăriei ne face lucizi în a vedea păcatul lumii şi determinaţi în a lupta pentru adevăr, dreptate şi pace.

Mai ales, scrie papa Francisc, discernământul unifică toată viaţa noastră în „logica darului şi a crucii” (GE 174). Discipolul lui Isus nu se întreabă despre cum să „scoată” în folosul propriu „ceva mai mult din această viaţă”, ci cum să trăiască şi mai bine dăruirea de sine în propria misiune baptismală: şi în asta să găsească propria fericire. Logica crucii nu este din această lume, dar pentru noi creştinii este secretul bucuriei profunde pe care Dumnezeu ne-o dăruieşte: „în toate aspectele existenţei putem continua să creştem şi să oferim lui Dumnezeu ceva în plus” (GE 175). Creştem în măsura în care dăruim. „Asta ne face să vedem că discernământul nu este o autoanaliză îngâmfată, o introspecţie egoistă, ci o adevărată ieşire din noi înşine spre misterul lui Dumnezeu, care ne ajută să trăim misiunea la care ne-a chemat pentru binele fraţilor” (GE 175). Aşa să fie pentru fiecare dintre noi.

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.