Categorii

Cateheza a cincea a cardinalului vicar Angelo de Donatis despre exortaţia apostolică Gaudete et exsultate (Bazilica Sfântul Ioan din Lateran, 11 februarie 2019)

Răbdători şi bucuroşi (GE 112-128)

O frumoasă istorie a Părinţilor din Deşert relatează că marele Anton abate, părinte al monahilor, era asaltat de îndoieli, de întrebări complicate despre viaţă şi mântuire; aşadar, nu avea pace. La un moment dat, lângă el a văzut un alt monah care era aşezat şi muncea împletind coşuri, apoi se ridica şi se ruga un pic; după câtva timp se aşeza din nou şi se întorcea la muncă. Toată ziua făcea aşa. Atunci sfântul a auzit un înger care i-a spus: „Anton, fă aşa şi vei fi mântuit”! Şi Anton a ascultat şi a găsit pacea.

Pare o poveste banală. Dar învaţă un mare adevăr: nu trebuie neglijate marile întrebări, este adevărat; însă niciodată – în numele marilor întrebări, reforme, revizuiri nu putem neglija sfinţenia zilnică, aceea care se măsoară după cele 24 de ore. Mântuirea se joacă astăzi, în mica mea şi muncă şi în marea mea rugăciune. Această fidelitate îi plăsmuieşte pe sfinţii capabili să răspundă la marile întrebări.

În capitolul al patrulea din GE papa Francisc vrea să sublinieze câteva aspecte ale sfinţeniei zilnice, sau mai bine zis culorile iubirii faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele. Aceste accentuări vor să facă să strălucească viaţa Duhului în noi mai ales în acest timp, frumos şi dificil (ca toate epocile). Prind în jurul nostru pare aproape că binele a devenit „timid”, ne este greu să-l observăm în noi şi în ceilalţi. Ne este greu să percepem germenele de bine care răsare din pământul infestat de buruiana egoismului, a dispreţuirii celui diferit, a scepticismului moral. Şi cel care crede – care este un „binecuvântător” prin vocaţie – riscă să devină miop!

Ce anume deranjează percepţia noastră a nenumăratelor binecuvântări divine? Papa Francisc ne ajută:

  • de anxietatea nervoasă: trebuie să reuşim cu orice preţ, în timp scurt şi cât mai bine;
  • de violenţă: avem prea mulţi duşmani (adesea imaginari) de care trebuie să ne apărăm;
  • de lenea comodă: nu suntem mulţumiţi pentru că adevăratele bucurii cer şi jertfă…
  • de spiritualitatea falsă: motiv pentru ca se caută eu-l fără a ajunge vreodată la un fundament. Spiritualitatea ombilicului!!!

Toate acestea – pentru papa Francisc – ne fac trişti, de o tristeţe care nu este alintarea frustrată a copilului, ci este ceva mai profund: un soi de „Alzheimer al spiritului” motiv pentru care nu mai percepem frumuseţea, harul, oportunitatea divină. Domnul trece şi noi nu ne dăm seama pentru că suntem prea concentraţi… eventual să ne plângem pentru că nu ne ajută sau nu ne mângâie. Marea tristeţe reduce la tăcere „marea frumuseţe”. Discursul este serios pentru că fără bucurie nu există sfinţenie; părinţii de pe Muntele Athos învaţă că numai bucuria ne face să evităm păcatul: ea este cel mai bun mod pentru a alunga ocaziile proxime. Să ne gândim la experienţa noastră: cine este bucuros nu face păcate! Pentru a păcătui trebuie să fim trişti: Ioan Cassian învaţă!

Care pot să fie caracteristicile unei sfinţenii zilnice capabile să reaprindă în noi sfânta bucurie?

Înainte de toate răbdarea. Atenţie: răbdarea nu este virtutea celor învinşi, ci a celor puternici. „Răbdătorul” inimitabil este Dumnezeu. Câtă aşteptare în deşert înainte ca Israel să uite definitiv Egiptul cu cepele sale? Câtă răbdare a avut în a readuce în ţară poporul care de acum se aranjase în Babilon? Să ne gândim la răbdarea lui Isus cu Petru!

Trei declinări ale răbdării, prin trei termeni:

  • Tăcere. Papa Francisc scrie: „Sfântul nu iroseşte energiile sale plângându-se de greşelile altuia, este capabil să facă tăcere în faţa defectelor fraţilor şi evită violenţa verbală care distruge şi maltratează” (GE, 116). Dumnezeu creează în tăcere; Fiul învie departe de priviri şi de mulţimi. Regenerarea şi tăcerea merg mereu împreună. Oare nu este adevărat că în faţa a ceva cu adevărat frumos rămânem fără cuvinte? Sfântul Isaac din Ninive învăţa: „Mai presus de orice lucru iubeşte tăcerea”. Cine tace din iubire schimbă cu adevărat propria inimă!
  • Iniţiativa. A face primul pas spre celălalt… celălalt dificil. A ne decide să ne clarificăm, să ne înţelegem. A nu spune niciodată „cu acela de acolo s-a terminat”, ci a ţine mereu uşa deschisă pentru o posibilitate. Şi dacă celălalt nu mai vrea să ştie despre mine, pot mereu să vorbesc despre el în faţa lui Dumnezeu, să mijlocesc în favoarea lui. Răbdătorul este mereu un întreprinzător! În special în relaţii.
  • Spune Isus: „cu răbdarea veţi mântui sufletele voastre”. Putem fi răbdători numai dacă propria viaţă este sprijinită pe un fundament solid. Trebuie să ştiu care este „scopul pentru care am fost creat” şi să aleg mijloacele cele mai bune pentru a merge spre ţintă. Dar şi mai mult sunt răbdător pentru că mi-am pus încrederea în Abbá al lui Isus.

A doua subliniere: bucuria, umorismul. Sfântul Filip repeta: „tristeţe şi melancolie, afară din casa mea!”. Umorismul este legat cu răbdarea: fără el – gândiţi-vă – cum ne vom suporta pe noi înşine? Cine are un Tată în cer ştie să râdă de lucrurile de pe pământ şi contemplă lumina care locuieşte în inima sa răscumpărată: „Sunt imaginea gloriei tale inefabile, chiar dacă port plăgile păcatului”, afirmă liturgia bizantină a înmormântării. Orfanii plâng mereu şi – din punct de vedere uman – au dreptate. Noi creştinii care suntem fii ai lui Dumnezeu nu ne putem permite luxul de a ne descuraja, de a ne simţi abandonaţi. Un orfan care este obligat să se descurce singur trebuie să ia în serios în mod teribil tot ceea ce i se întâmplă. Umorismul este privilegiul divin al persoanelor iubite. În comunităţile noastre parohiale şi non-parohiale, în familii, avem atâtea persoane frumoase: care slujeşte, care organizează, care îşi ia responsabilitatea, care face calculele, care studiază. Dar o comunitate de fii ai lui Dumnezeu înaintează dacă există şi cel care ştie să demitizeze, să facă să zâmbim, să dezumfle tensiunile cu o glumă. Umoristul creştin ştie un lucru foarte simplu: că „numai Dumnezeu este bun”.

Cum să creştem în bucurie, în umorism? Două şiretenii simple:

  • umorismul creştin este propriu al celui care a abandonat hainele atotputerniciei. În acest sens cel umil este mereu bucuros, pentru că nu mai are pretenţii asupra vieţii, nu o violentează, nu o stoarce pentru a obţine satisfacţia viselor sale de adolescent.
  • apoi, umorismul creştin cere să ne de-mentalizăm, adică să nu reducem totul la raţionament. Adesea facem greşeala de a confunda procesele noastre mentale cu adevărul despre noi înşine. Nu este aşa! „Ceea ce vom fi – spune sfântul Ioan – încă nu a fost revelat”. Noi avem preocupări, dureri, dar nu suntem preocupările noastre, durerile noastre. Suntem numai FII. Iată adevărul care ne mântuieşte de noi înşine.

Iată, preaiubiţilor, câteva caracteristici despre sfinţenia zilnică pe care papa Francisc ne invită să le luăm în considerare: răbdarea şi umorismul. Două virtuţi mici care fac să dospească toate celelalte.

Traducere de pr. dr. Mihai Pătraşcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.