Categorii

Castel Gandolfo, scenariul dramei finale a trei pontificate

castel-gandolfoReşedinţa de vară a Papilor, la Castel Gandolfo, de trei ani nu mai găzduieşte pentru câteva luni pe an pe chiriaşul îmbrăcat în alb: aşa cum se ştie, Francisc a decis să n-o folosească şi preferă să rămână la „Sfânta Marta” şi în perioada de vară. Astfel, deşi rămâne cum este, gata să fie reutilizat, şi apartamentul papal va putea fi vizitat de public. Ceremonia inaugurală este prevăzută pentru mâine, vizitele vor putea începe de sâmbătă 22 octombrie (pentru informaţii www.museivaticani.va).

Salutul emoţionant al lui Benedict al XVI-lea

În acest palat, transformat în centru de primire în timpul celui de-al doilea război mondial, s-au consumat ultimele ore ale trei pontificate importante din secolul al XX-lea. Amintirea cea mai apropiată de noi este aceea a lui Benedict al XVI-lea, care în ultima zi a slujirii sale ca Episcop de Roma, la două săptămâni după ce a anunţat renunţarea sa, s-a transferat acolo cu elicopterul de la Roma. În seara aceea de 28 februarie 2013, salutul scurt de la balconul exterior care dă spre piaţa de la Castel Gandolfo a fost ultima apariţie a lui Ratzinger ca Papă, cu vântul care mişca drapelul greu cu stema pontificală. „Mulţumesc pentru prietenia voastră, pentru afectul vostru – a spus Benedict al XVI-lea credincioşilor mulţi adunaţi sub ferestrele sale –. Voi ştiţi că această zi a mea este diferită de cele precedente; nu mai sunt Suveran Pontif al Bisericii catolice: până la opt seara voi mai fi, după aceea nu. Sunt simplu un pelerin care începe ultima etapă a pelerinajului său pe acest pământ. Dar aş mai vrea, cu inima mea, cu iubirea mea, cu rugăciunea mea, cu reflecţia mea, cu toate forţele mele interioare, să lucrez pentru binele comun şi pentru binele Bisericii şi al omenirii”. La opt seara din acea zi, poarta mare a palatului a fost închisă şi gărzile elveţiene au părăsit posturile lor: în interiorul apartamentului nu mai era Papa, ci Joseph Ratzinger.

Paul al VI-lea, un sfârşit în vârful picioarelor

La jumătatea lunii iulie din anul 1978, obosit şi suferind datorită artrozei, după luni dificile şi de suferinţă datorită răpirii şi uciderii lui Aldo Moro şi aprobarea legii italiene despre avort, Paul al VI-lea se transferă în reşedinţa de vară de la Castel Gandolfo. Apare extenuat şi incapabil să-şi revină. La 31 iulie iese pentru ultima dată în grădinile de la vilele pontificale pentru o scurtă plimbare. În după-amiaza zilei de marţi 1 august vrea să meargă ca să se roage în biserica „delle Frattocchie”, unde este înmormântat vechiul său superior, cardinalul Pizzardo, care a mijlocit înlăturarea sa de la Secretariatul de Stat şi numirea ca arhiepiscop de Milano, trăită de Montini ca un exil. Paul al VI-lea se întoarce din acea vizită cu febră. Miercuri, 2 august, în pofida febrei, Montini ţine totuşi audienţa generală, ultima. Ziua următoare primeşte pe noul preşedinte al Republicii italiene Sandro Pertini. Apoi prima criză. Papa este grav, există o infecţie la căile urinare, însă medicii încă nu disperă. Sâmbătă seara, 5 august, Paul al VI-lea reuşeşte încă să rămână aşezat câtva timp şi să vadă nişte scene dintr-un film de cowboy la televizort. Povesteşte secretarul de atunci John Magee: „monseniorului Macchi (secretarul particular încă din timpurile episcopatului milanez) îi plăceau foarte mult aceste filme. Paul al VI-lea nu urmărea acţiunea, dar îi plăceau mult caii… Astfel, atunci când erau filme cu cowboy, monseniorul Macchi urmărea filmul şi Paul al VI-lea urmărea numai scenele în care se vedeau caii”.

Soneria ceasului deşteptător

Dimineaţa următoare, duminică 6 august, Paul al VI-lea nu se ridică din pat şi nu se va arăta la fereastră pentru Angelus, al cărui text este oricum difuzat. Are febră de 44o. La amiază, Montini, cu greu, se ridică. „L-am dus în capelă sprijinindu-l, pentru că nu reuşea nici măcar să stea aşezat. A recitat cu noi Angelus, spunând înainte: «În această mare zi a Schimbării la Faţă eu spun Angelus pentru toţi credincioşii Bisericii»”. Orele următoare trec în prada unei mari agitaţii, provocate de febra ridicată.

La 17.30, părintele Macchi se pregăteşte pentru a celebra liturghia în capela de lângă dormitorul Pontifului. Paul al VI-lea rosteşte toată formula rugăciunii euharistice, imediat după aceea vine infarctul. Îi este făcută o injecţie, liturghia continuă şi la sfârşit este administrată ungerea bolnavilor. La 21.41, Papa moare şi în acea clipă de tăcere începe să sune vechiul ceas deşteptător pe care Montini îl avea pe noptieră, cadoul mamei care îl însoţea încă din timpurile petrecute la nunţiatura din Polonia. Monseniorul Macchi, fără să ştie, gândindu-se numai să-l încarce, în dimineaţa aceea fixase soneria la ora exactă la care Paul al VI-lea avea să moară. Papa Montini, îşi va aminti Macchi, „dorea să moară bine; de mai multe ori mi-a repetat: «Să mă ajutaţi să mor bine». Voia să moară fără să aducă greutăţi Bisericii, fără o perioadă de infirmitate care să poată crea probleme: să moară în tăcere, fără a deranja, în deplinătatea forţelor intelectuale şi spirituale pentru a oferi conştient moartea sa ca «dar de iubire oferit Bisericii». Domnul a ascultat rugăciunea sa”.

Agonia lui Pius al XII-lea

Papa Pacelli, cu doi ani înainte de a muri, a destăinuit colaboratoarei sale fidele sora Pascalina Lehnert că i-a cerut lui Dumnezeu o „ultimă zi” de luciditate pentru a se pregăti pentru moarte. La 5 octombrie 1958, la Castel Gandolfo, după ce a celebrat ultima sa liturghie, primeşte peste două mii de notari vorbindu-le circa douăzeci de minute. La sfârşit apare epuizat, dar la amiază vrea oricum să se asocieze la rugăciunea către Fecioara de Pompei. La apus se arată la fereastră pentru a binecuvânta câteva sute de credincioşi care se adunaseră în curtea palatului papal. Este obosit şi chinuit de sughiţuri. În seara aceea este lovit de o primă criză gravă. La 6 octombrie, dimineaţa, Papa este lovit de un atac ischemic. Este în comă atunci când primeşte ultima ungere. După amiază îşi recapătă cunoştinţa. Ştirea despre agonia Pontifului se răspândeşte şi la Castel Gandolfo vine o mare mulţime. Însă în dimineaţa zilei de 7 octombrie, Pacelli pare să-şi revină şi îi spune sorei Pascalina: „Aceasta este ziua mea”. Ziua de luciditate perfectă pe care Papa cerut-o o petrece în rugăciune şi se încheie cu ascultarea unei bucăţi din prima simfonie a lui Beethoven. Toţi, la palat, văzând îmbunătăţirea evidentă, sunt plini de speranţă. În afară de sora Pascalina.

Ştirea anticipată a morţii

Al doilea atac, din care Pius al XII-lea nu-şi va mai reveni, vine pe la şapte dimineaţa în ziua următoare, 8 octombrie. Papa este în agonie, dar încă viu, când la 11.11, pe neaşteptat, o agenţie de ştiri romană anunţă ştirea morţii sale şi înainte de amiază patru ziare apar cu însemnul de doliu la chioşcurile de ziare din capitală. Ediţii extraordinare deja pregătite de ziua precedentă, la care sunt adăugat numai câteva rânduri pe prima pagină sub titluri cu caractere uriaşe care anunţă: „Pius al XII-lea a murit”. Dar este o ştire falsă. Un jurnalist grăbit a interpretat rău mişcarea unei draperii de la una dintre ferestrele apartamentului. Mişcarea unei surori provoacă echivocul neplăcut. Însuşi Galeazzi-Lisi va fi protagonist al difuzării de fotografii făcute lui Pacelli muribund care respiră din butelia de oxigen şi apoi imediat după moarte, pe pat, înainte ca trupul să fie îmbrăcat şi aşezat în sicriu. În seara acelei zile medicii informează că sfârşitul este de acum iminent. Papa se stinge la 3.52 noaptea, primele ore ale zilei de 9 octombrie 1958.

De Andrea Tornielli

(După Vatican Insider, 20 octombrie 2016)

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.