Categorii

Carlo Acutis. Mama: „Era un purtător al lui Isus, zâmbetele sale păreau săgeţi de caritate”

Carlo Acutis este fericit. Unul din momentele cele mai emoționante ale ritului de beatificare, petrecută sâmbătă 10 octombrie la Assisi, în bazilica „Sfântul Francisc”, a fost atunci când a fost adusă la altar relicva, îmbrățișarea părinţilor din partea cardinalului Agostino Vallini, care a prezidat celebrarea. Aminteşte la agenția SIR aceste momente şi ce a însemnat să trăiască alături de un fiu aşa de special mama, Antonia Salzano.

Sâmbătă, 10 octombrie, a fost o zi specială…

A fost o mare emoție această beatificare. Noi suntem bucuroși pentru că este o confirmare din partea Bisericii. Cardinalul Vallini i-a spus soțului meu: „Carlo va face lucruri mari în Biserică”. Iar mie: „A făcut minunea”, cred că se referea la Carlo. Faptul că fiul meu era sfânt eu şi soțul meu l-am știut mereu, însă noi am putea să fim o parte. Beatificarea a fost importantă nu numai pentru noi părinţii, ci şi pentru cinstitorii lui Carlo din toată lumea. După aceea, într-o perioadă sumbră datorită Covid, acel timp frumos care era, apusurile foarte frumoase pe care ni le-a dăruit Assisi, a fost un har şi că totul s-a desfășurat în siguranță, fără dificultăți şi fără probleme. A fost făcută o muncă uriașă, toate acele persoane de gestionat, erau ecranele mari în diferite locuri, credincioşii au fost disciplinaţi. Trebuie să spun un cuvânt şi despre monseniorul Domenico Sorrentino şi staff-ul său care au organizat ceremonia: fie episcopul fie autoritățile au fost foarte buni. După aceea, monseniorul Sorrentino este îndrăgostit de Carlo. Noi am cedat Bisericii şi lui, în mod deosebit, corpul fiului nostru printr-un act notarial pentru că în momentul în care o persoană este venerată public este corect ca Biserica să poată dispune de corpul său. Știu că acum Carlo este în mâini bune.

Dumneavoastră vă gândeaţi să vedeți acest fiu extraordinar?

Carlo avea o viaţă obișnuită care a devenit extraordinară grație aceste prezențe vii şi reale a lui Cristos în viaţa sa. De când a împlinit 7 ani, mergea la Liturghie în fiecare zi, făcea adorația euharistică înainte şi după Liturghie, recita Rozariul, se dedica lecturii Cuvântului lui Dumnezeu. Cristos era prezent mereu: de exemplu, dacă fiul Carlo juca fotbal, făcea asta cu şi pentru Isus. Nu scinda viaţa de credinţă de viaţa sa activă. Reușea să unească viaţa sa de elev cu viaţa sa de credinţă, era una. De atâtea ori se trăieşte în mod dezlipit credinţa de cotidianitate. Dacă, în schimb, credinţa intră în țesutul vieţii fiecăruia dintre noi, acea viaţă devine credibilă, suntem un martor autentic, devine o haină care caracterizează persoana. Era un lucru pe care Carlo reușea să-l facă magistral. Este frumos acest lucru.

Fiul dumneavoastră a avut un exemplu de credinţă în familie?

Sincer, nu. Eu şi soțul meu eram suficient de deficienţi. Este o înclinație născută spontan în el. Voia să intre în biserici şi să-l salute pe Isus Euharistie sau Isus Răstignit, voia să adune sau să cumpere cu economiile sale flori de dus Sfintei Fecioare Maria. Eu nu împiedicam această credinţă a sa: a început să citească Cuvântul lui Dumnezeu şi viaţa sfinților. Acest lucru l-a făcut să se maturizeze precoce dintr-un punct de vedere religios. Dorea cu ardoare să facă prima Împărtășanie, pentru o ocazie specială i-a fost permis la vârsta de 7 ani şi de atunci n-a lipsit niciodată la întâlnirea cotidiană cu adorația euharistică şi Sfânta Liturghie.

Iubirea faţă de Cristos s-a tradus în iubire faţă de săraci…

Carlo avea o mare iubire faţă de toţi, mai ales persoanele mai dezavantajate. Cerșetorilor care dormeau pe stradă pe cartoane le ducea băuturi calde şi ceva de mâncat seara, cu economiile sale cumpăra saci de dormit şi pături, pentru asta îl ajutam economic. Se apropia, saluta pe toţi, avea interes faţă de toţi, în persoane vedea faţa lui Isus, iubea şi avea un cuvânt bun pentru toţi. Noi la Milano trăim în centru, unde sunt multe imobile cu portari de alte naționalități, care provin din alte continente, adesea singuri. Carlo vorbea cu ei, înțelegând dificultățile lor de a părăsi propria ţară şi a trăi într-o ţară străină. Această mare sensibilitate îl făcea să fie drăguţ şi în casă. Noi aveam o călcătoare, părăsită de soţ de puţin timp, care avea o fetiță de 12 ani şi trăia într-un cartier departe de noi, la San Donato. Venea la noi seara: Carlo, pentru a o face să plece repede aşa încât să se poată întoarce acasă la fiică o ajuta să împăturească rufele şi chiar să calce. Iată, în lucrurile mici devenea aproapele. Era un băiat deschis şi solar.

Gemenii dumneavoastră de zece ani au primit de la fratele mai mare o „moștenire” importantă…

O trăiesc cu naturalețe. Carlo face parte din viaţa lor: încă de când s-au născut se vorbea despre fratele, au crescut cu prezența sa. Îl roagă pe Carlo, îi cer haruri. Şi ei sunt copii foarte religioși: merg la Liturghie în fiecare zi, au făcut prima Împărtășanie chiar înainte de Carlo, la cinci ani şi jumătate, spun Rozariul în fiecare zi.

Dumneavoastră l-aţi născut pe Carlo la viaţă, acum fiul dumneavoastră este fericit. Într-un fel deveniți discipolă a fiului dumneavoastră…

Pentru mine Carlo a fost un mic mântuitor, pentru că eu eram o persoană care a trăit în mod laic. Am mers la Liturghie de trei ori: în ziua primei Împărtăşanii, a Mirului şi a Căsătoriei. Interesul lui Carlo faţă de credinţă şi iubirea faţă de Isus mă puneau în încurcătură, pentru că eu eram ignorantă cu privire la toate acestea. O prietenă a mea mi-a sugerat să mă adresez unui preot din Bologna. Eu am mers şi el m-a sfătuit studii de teologie la seral. Eu am acceptat: de acolo a început un parcurs al meu de sfințire. Carlo a fost intermediarul. Într-un anumit sens, Carlo „m-a renăscut”, după aceea am început să merg şi singură. Desigur, deja faptul de a trăi cu el a însemnat să am un izvor de har aproape de mine. Era un băiat special, foarte evlavios. Când se ruga pentru o situaţie, aceasta se schimba drastic, deja în viaţă obținea atâtea haruri, rugăciunea sa era puternică. Un băiat cu mare credinţă, spiritualitate, ascultător, generos, zâmbitor, altruist, care se gândea mereu la aproapele. Când saluta persoanele, mulţi spuneau că zâmbetele sale păreau săgeţi de caritate. Deja cum zâmbea şi cum vorbea, încălzea inimile persoanelor. Oamenii percepeau în Carlo prezența vie şi reală a lui Cristos, din care el se hrănea în fiecare zi. Carlo era un purtător al lui Isus, de aceea oamenii se simțeau în mod natural atrași de el. Pentru aceasta fiul meu era iubit de toţi şi nu trezea invidie chiar dacă avea mari talente. În casă un îngrijitor de-al nostru hindus, brahman, grație lui s-a convertit. Carlo nu lăsa pe nimeni indiferent.

De la mamă la martoră a acestei vieți extraordinare…

Da, în mod compatibil cu activitățile mele de mamă a doi copii şi de soție şi cu locul meu de muncă. Acum şi cu Covid, nu este foarte ușor să călătorim, însă facem întâlniri on line. Chiar Carlo a arătat cum se pot folosi în mod util aceste mijloace, aşa cum se vede cu expoziția sa despre miracolele euharistice care astfel a ajuns în toată lumea; după aceea, făcea situri pentru parohii şi pentru asociații de voluntariat. A arătat latura pozitivă a internetului care ar trebui să prevaleze asupra laturii întunecate, cea a pornografiei şi a altor lucruri care ruinează conștiințele şi pe tineri.

Carlo este mare exemplu chiar pentru tineri…

Carlo spunea mereu că drumul de sfințenie este pentru toţi, toţi ne naștem originali, însă mulţi mor fotocopii pentru că nu urmează proiectul unic de mântuire pe care Dumnezeu îl are pentru fiecare. Însă este dificil să se pună în practică acest proiect, riscăm să fim fotocopii ale ceva sau ale cuiva, pierzând din vedere obiectivul nostru. Pentru a invita pe fiecare la sfințenie exemplul lui Carlo este important, pentru că arată o cărare simplă.

De Gigliola Alfaro

(După agenția SIR, 12 octombrie 2020)

Traducere de pr. dr. Mihai Pătraşcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.