Categorii

Carlo Acutis fericit, mama: „Fiul meu este un influencer pozitiv pentru atâția tineri de astăzi”

La 10 octombrie va fi sărbătoare la Assisi pentru beatificarea lui Carlo Acutis, tânăr din Brianza mort la vârsta de cincisprezece ani datorită unei leucemii fulminante, a cărui faimă de sfințenie s-a răspândit în toată lumea. Foarte abil cu noile tehnologii aşa încât să fie deja proclamat „patron al web-ului”, papa l-a introdus pe Acutis în lista tinerilor model de sfințenie în exortaţia Christus vivit. Însă Carlo era înainte de toate „un tânăr normal”: asta spune persoana care l-a cunoscut mai bine, mama Antonia Salzano. Femeie solară şi plină de viaţă, angajată să meargă prin lume pentru a duce expoziția despre Miracolele Euharistice creată de Carlo, la telefon cu Vatican Insider revelează amănunte deosebite şi aproape emoționante ale vieţii alături de acest fiu aşa de special. Nu un sfântuleţ, ci un tânăr bun care poate fi exemplu pentru atâția tineri de astăzi – nu numai credincioşi – cufundați în modele demenţiale de viaţă şi în social network care alimentează „mitul eu-lui”.

Așadar în casa Acutis de la 10 octombrie va fi un fericit.

Primul cuvânt care îmi vine în minte este în sfârşit! Chiar dacă, pentru a spune adevărul, itinerarul pentru beatificare a fost foarte rapid. Mă așteptam la asta deoarece Carlo a făcut foarte multe minuni în acești ani şi a apropiat de credinţă atâția tineri şi adulți. Există persoane care fac referință la el în toate părțile lumii, grupuri dedicate în India, Vietnam, Coreea, Egipt. Şi expoziția despre Miracolele Euharistice, la care am ajutat noi părinţii, a adus mult rod. Carlo ar fi mulțumit, petrecea orele dedicându-se acestor lucruri mai ales prin internet. Era foarte bun.

De fapt, se vorbește despre Carlo Acutis „patron al web-ului”.

Sunt sinceră şi nu spun asta ca mamă: era cu adevărat un geniu cu internetul. Crea algoritme, statistici, avea puţin mai mult de zece ani şi citea texte de inginerie informatică pe care le cumpăram la librăria de la Politehnica din Milano. Reușea să creeze programe pe care numai cel care a făcut studii de specialitate era în stare să le facă. Această capacitate informatică era înnăscută.

Ca şi credinţa. Carlo v-a cerut vouă părinţilor să primească Împărtășania când nu avea nici cinci ani. De unde s-a născut această exigență?

„Mistere ale infinitului… Eu, spun asta mereu, nu eram chiar atât de bună ca mamă din acest punct de vedere. Am făcut un parcurs şi l-am descoperit pe Dumnezeu, dar înainte intrasem în biserică numai pentru împărtășanie, mir şi căsătorie. Soțul meu era mai evlavios însă, să spunem, credinţa sa era una lâncedă. În schimb Carlo, încă de mic a demonstrat o înclinație naturală, ne cerea să intrăm în biserici şi să-l salutăm pe Isus, citea viețile sfinților. După ce a primit împărtășania la 7 ani, a început să meargă în fiecare zi la biserică, să recite rozariul, novenele la Sfânta Fecioară Maria şi mai ales să facă adorația euharistică. Într-un anumit sens era un mistic: nu că ar fi avut viziuni sau lucruri de acest fel, ci o viaţă interioară foarte puternică. Simţea o unire profundă cu Euharistia, îmi spunea: „Mamă, cum este posibil că există cozi kilometrice pentru concerte sau pentru meciuri şi în faţa tabernacolului nu există?”. Se temea că oamenii nu înțelegeau valoarea de a-l avea pe Dumnezeu în mijlocul nostru. Repeta că suntem mai norocoși noi faţă de oamenii care au trăit în epoca lui Isus care trebuiau să găsească timp şi spațiu pentru a-l vedea. Noi în schimb îl întâlnim numai mergând la liturghie în biserica apropiată de casă.

Papa l-a citat pe fiul dumneavoastră în exortaţia Christus vivit ca model de sfințenie tinerească. Cu siguranță Carlo este exemplu pentru atâția catolici, dar pentru un tânăr care nu are nici cea mai vagă idee despre ce este credinţa oare nu este un model îndepărtat sau oricum greu de ajuns la el?

Eu cred că el este în schimb un exemplu pozitiv făcând abstracţie de orice aspect religios. Pentru că era un tânăr normal, cu o viaţă reală. Desigur nu se simţea un sfânt, ba chiar era foarte conștient de limitele sale: „Nu eu, ci Dumnezeu”, repeta el. Îi dăruiseră un jurnal al lui Harry Potter în care îşi punea notele: cum mă comport ca elev, ca fiu… Era pofticios şi a încercat să fie temperant cu mâncarea; în clasă era un pic exuberant, vorbăreţ, şi i-a cerut lui Dumnezeu harul de a deveni bun. Îi plăceau şi jocurile video, dar şi-a impus să se joace o oră pe săptămână pentru că era conștient că aceste mijloace puteau să devină tirani. A citit despre cei de vârsta lui ajunși în clinică datorită dependenței… Carlo știa că în viaţă se poate înainta mereu şi că bătălia principală era cu noi înșine, pentru aceasta spune că sfințenia nu este un proces de adăugire, ci de sustragere: mai puţin eu pentru a lăsa spațiu lui Dumnezeu. Să spunem că tinerilor de astăzi le arată calea corectă de urmat.

Putem să-l definim un soi de influencer

Nu-mi place acest cuvânt, dar, da, Carlo era un pic un influencer a lui Dumnezeu. În sensul că a ajutat şi ajută pe alţii să înțeleagă că fericirea se găsește punându-l pe Dumnezeu pe primul loc, în lucrurile mari şi mici ca şi un meci de fotbal. Este important acest lucru într-o societate aproape demenţială cum este cea de astăzi. Tinerii sunt cufundați în social network, în aceste mijloace web adesea vehicule de pornografie sau bulism. Cresc cu mitul eu-lui, se simt vii pe baza vizualizărilor primite şi au obiectivul de a deveni staruri. A vedea unul de aceeași vârstă care invită să ridicăm privirea, să înțelegem că această viaţă este trecătoare şi că suntem chemaţi la infinit, cred că este fundamental.

Carlo Acutis, geniu al web-lui, dacă ar fi viu astăzi n-ar avea deci nici Instagram nici TikTok? Există şi preoţi care folosesc aceste mijloace pentru „a evangheliza”.

Chiar nu cred. Pentru el erau frumoase oportunități de întâlnire dar şi mari pierderi de timp. Avea Messenger dar îl lăsa mereu dezactivat pentru că se temea că chat-urile virtuale să aibă succes asupra raporturilor reale. Preferea să telefoneze unui prieten sau să-l întâlnească şi să bea o Coca-Cola.

O întrebare personală.

Vă rog.

De paisprezece ani, zi după zi, trăiți în amintirea acestui fiu, dar ca mamă nu simțiți un gol? Nu v-aţi gândit că oricum v-a fost smuls ceva?

Sunt ferm convinsă că toată istoria fiului meu este un proiect al Domnului. Da, El l-a răpit şi l-a dus în cer foarte devreme, dar nu simt deloc un gol. Şi pentru că el, Carlo, „se face simţit” adesea, trimite trei mii de semne pe zi, chiar în mod nerușinat! (Râde). De când a murit ne-a umplut şi mai mult viaţa. Eu am devenit secretara sa.

După patru ani aţi avut alți doi copii. Cum trăiesc această prezentă puternică în casă a fratelui mai mare?

Eh,  şi ei fac parte din staff-ul lui Carlo! Trăiesc raportul cu multă naturalețe, au crescut cu prezența lui Carlo şi sunt foarte legați cu el. Şi ei au primit împărtășanie de curând, merg la liturghie, spun rozariul, băiatul acum în vacanță citește viaţa Parohului de Ars.

Există ceva în ADN-ul celor din familia Acutis, așadar…

Nu, cred că este un har al lui Dumnezeu pentru familia noastră. Nu știu care este planul Său pentru noi, încercăm să corespundem şi să dăm mărturie.

Dar dumneavoastră aţi încercat vreodată, de exemplu, să-l abateţi pe Carlo spre alte drumuri? Ca fiecare părinte, aţi avut proiecte pentru fiul dumneavoastră.

În realitate niciodată nu m-am gândit prea mult la proiecte de viitor, sunt de părerea că trebuie trăită clipa prezentă. Hic et nunc. Am înțeles repede că în privința fiului meu exista un plan superior. La 11 ani mi-a cerut să fie catehet, mie şi bunicii ne-a destăinuit că vrea să devină preot… Înţelegeam că era altceva. Apoi au existat atâtea alte „indicii”: mi-a spus că atunci când va ajunge să cântărească 70 de kg va muri, şi aşa fost. O dat chiar a spus că va muri cu o venă care se rupea în cap şi de fapt leucemia i-a provocat o hemoragie cerebrală. Sau repeta „voi fi tânăr mereu”. M-am întrebat de mai multe ori ca părinte: oare am greşit ceva, oare n-am fost atentă şi a citit ceva ce l-a impresionat. În schimb, după moartea sa, cu un mesaj pe care mi l-a lăsat, am înțeles că el a intuit mereu totul. Știa la ce îl chema Dumnezeu. Pentru asta a murit ca un sfânt. Doctorii îl întrebau: „Suferi?” şi el răspundea: „Există oameni care suferă mai mult decât mine”. Niciodată o plângere, ci cu zâmbetul până în ultima clipă.

De Salvatore Cernuzio

(După Vatican Insider, 16 iunie 2020)

Traducere de pr. dr. Mihai Pătraşcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.